Nitzer Ebb - Industrial Complex

Sunet de sintetizator "cu muschi", tempo alert, refrene pe alocuri pop, cam asta se gaseste pe Industrial Complex, primul album de studio al celor de la Nitzer Ebb dupa 15 ani de pauza. Fara a se moderniza excesiv, cu faze retro si vintage bine dozate baietii au reusit un comeback reusit, care n-are cum sa dezamageasca fanii EBM, Depeche si multi multi altii...

Categoric, fanii muzicii electronice au asteptat acest disc demultisor. Dupa 15 ani de pauza, britanicii de la Nitzer Ebb au scos un material numit Industrial Complex, al saselea disc de studio. Alaturi de Front 242, cei de la Nitzer Ebb au fost reprezentantii de seama ai EBM (Electronic Body Music). Cu influente declarate ca D.A.F., Bauhaus si Killing Joke, britanicii au reusit sa-si graveze numele adanc in constiinta celor care cunosc fenomenul electronic de la Kraftwerk incoace. Trupa a cantat recent si in deschiderea concertului Depeche Mode de la Budapesta.

Asa cum era de asteptat, discul are inca din start o energie deosebita, cu niste clape cat se poate de accentuate, piesa Promises reusind sa capteze atentia inca de la primele acorduri. Lucrurile iau o intorsatura aparte pe parcursul melodiei Once You Say care datorita prezentei lui Martin Gore din Depeche Mode la partea vocala aduce a I feel you. Sunetele moderne etalate pe incantatia "left - right - left" din piesa reusesc sa fie undeva la mijlocul dintre feeling-ul retro si modern, sfarsitul brusc al piesei fiind un mic neajuns. Never known este una cat se poate de minimala semanand la start cu orice creatie D.A.F. si puncteaza cat se poate de accentuat faptul ca Nitzer Ebb nu si-au pierdut defel din latura dark. Diversitatea acestui disc se revarsa si din piesa Going away, o frumoasa balada, atipica pentru artistii zilelor noastre prin instrumentatie, apropiata oarecum de feeling-ul Depeche cu un moment culminant cat se poate de meserias. Eleganta combinatie intre sound-urile vintage si cele moderne capata o valenta deosebita si pe Hit you back, iar Payroll duce din nou sound-ul undeva in zona agresiva, fiind parca un Rammstein fara chitara, cu multa energie si determinare.

Down your knees are toate caracteristicile unui electro pretabil intr-o discoteca (ma rog, nu in alea in care la putere e Inna!), o combinatie cat se poate de interesanta intre zgomote industriale si ritmuri percutante. Unul din lucrurile care se observa in piesele acestui disc este acela ca trupa incearca sa navigheze prin mai multe feluri de sonoritati si strecoara abil atat chestii dark cat si momente susceptibile de a fi consumate pe ringul de dans. I dont know you este un hibrid intre Front242 si Depeche Mode iar My door is open are nerv cat cuprinde si un vibe care "prinde".
I am undone linisteste un pic treburile printr-un ritm ceva mai lent dar cu artificii sonore preluate parca din bagajul Nine Inch Nails, pentru ca Kiss Kiss Bang sa te trezeasca din nou la realitate printr-un ritm de Die Krupps amestecat cu energia unor Killing Joke. Fara indoiala este una dintre cele mai bune momente ale albumului si o piesa care se preteaza la concerte open - air. Nu stiu daca cei de la Nitzer Ebb si-au ales intamplator sau nu titlul ultimei piese, Travelling. Discul este o calatorie printre sonoritatile electronice de demult si cele moderne, sentimentul pe care il ai la sfarsit fiind acela de relaxare.

Pentru colectionarii adevarati exista si un bonus disc care cuprinde nu mai putin de sase versiuni diferite ale piesei Once you say, una mai soada ca alta. Daca in remixul lui Tom Furse urechile sunt tratate cu un beat hipnotic a la Chemical Brothers, cel executat de Celluloide surprinde prin agresivitate. Iar cel executat de People Theater pastreaza doar elementele moderne. Si Alan Wilder de la Depeche Mode si-a "bagat" mainile la un remix, al piesei I am undone. Inutil de spus ca suna si mai Depeche, nu? My door is open are si ea un remix pus la cale de Terence Fixmer, care poate fi inclus in orice petrecere cu minimal si techno din vremurile noastre. Daca in marea majoritate a cazurilor "bonus"-urile nu se ridica defel la inaltime asteptarilor, de data asta piesele incluse aici chiar au substanta. 

Sunet de sintetizator "cu muschi", tempo alert, refrene pe alocuri pop, cam acestea r fi pe scurt coordonatele acestui disc. Fara a se moderniza excesiv, cu faze retro si vintage bine dozate baietii au reusit un comeback reusit, care n-are cum sa dezamageasca fanii. Poate unicul minus il reprezinta vocea lui Douglas McCarty care pe alocuri e nitel mai stearsa decat ar trebui. Industrial Complex suna cat se poate de fresh si modern fara a nega insa defel trecutul trupei. Pe langa cei care au auzit de EBM discul poate fi o reala desfatare si pentru urechile indragostite de sound-ul minimal si techno din cluburile de azi. Nici fanii Depeche Mode n-au cum sa fie dezamagiti, evident....Asteptam si concurenta: Front Line Assembly, The Neon Judgement, Skinny Puppy s.a.m.d.