Corrine Bailey Rae - The Sea

The Sea e un disc mult prea matur pentru o tanara in varsta de 31 de ani.  Nimic din acest disc nu are exuberanta faimosului ei cantec Put your records on. E o colectie de muzica ce oscileaza intre pierderea pricinuita de disparitia persoanei iubite si crampeie de amintiri din epoca „fericita“, o reflexie a dezordinii sentimentale din viata solistei imbibata cu sentimentul ca viata merge inainte. Orice s-ar intampla.

Pentru cine n-a auzit nici macar un cuvant de Corrine Bailey Rae, auditia acestui disc va provoca un univers de sentimente colorate. Predomina sensibilitatea si tristetea dar pe ici pe colo exista si un ambalaj de speranta, o feerie a zilelor frumoase. Destul de ciudat pentru un disc din aria soul, textele din The Sea nu abordeaza sexul. E un disc poate mult prea matur pentru o tanara in varsta de 31 de ani, la mare distanta de albumul ei de debut care s-a vandut in peste patru milioane de exemplare.

Din fericire vocea solistei a ramas cat se poate de prietenoasa si speciala iar stilul ei de a canta „in soapta“ confera un plus intregului material. Urechile avizate s-ar putea sa gaseasca pe ici pe colo asemanari cu Sly Stone, Curtis Mayfield sau chiar Nina Simone. Nu este in totalitate un album „retro“, exista cateva artificii moderne care fac ca muzica soul sa fie de actualitate si-n anii nostri. Categoric, discul este marcat de moartea sotului solistei, petreceuta acum doi ani in urma unei supradoze de metadona si alcool. Din fericire, pe langa tristetea de inteles exista aici si elemente care bat nitel spre optimism. The Sea este un disc delicat, de ascultat nicidecum "pe fuga“.

Stlisticic e jazz, soul si bucatele chiar din rock-ul modern. Cand asculti I'd do it again ai sentimentul ca inspiratia e undeva in jumatatea anilor '70 iar pe alocuri faci analogii cu frumoasa Killing me softly cantata de Roberta Flack. Prima piesa a discului Are you here are un bass simplu si un refren aisjderea , cuvintele sunt soptite dar mesajul lor este o lamentare frumoasa in care sentimentul pierderii cuiva drag este amestecat in doze optime cu puterea de a a evoca momentele frumoase. Desigur e greu de gasit aici ceva atat de fresh precum a fost hitul Put yopur records on de pe albumul de debut. Chiar daca aparent e un disc trist, pe ici pe colo se mai gasesc si momente mai happy. Cum ar fi Paris Nights/New York Mornings, una din cele mai reusite momente ale albumului, in care solista exploreaza cu multa incredere sound-urile mai moderne. Paper Dolls e si ea orientata mai spre pop.

Ca minus, avem o excursie in lumea „bump and grind“. Adica acel R & B prezent pe toate gardurile. Mă rog, radiourile. Melodia Closer nu are magia necesara pentru a deveni un hit. Fanii Joy Division n-au niciun  motiv de tresarire: piesa care poarta numele unui album de-al lor n-are nici in clin nici in maneca cu trupa din Manchester. Baladele mai mult sau mai putin reusite se-nghesuie pe acest disc. I would like to call it beauty, e o piesa atat de inceata incat pe langa ea My heart will go on cu Celine Dion pare o bucata techno. Dar, orga Hammond face minuni si coloreaza o piesa intima, poate nitel pe calapodul lui Jeff Buckley. The Sea este si ea din capitolul „de ascultat“ si are niste versuri pe care oamenii sensibili n-au cum sa ramana cu ochii neumeziti: "The sea, the majestic sea, takes everything from me". 

Nimic din acest disc nu are exuberanta faimosului ei cantec Put your records on. Chiar daca vreo trei piese reusesc sa iasa din sentimentul de tristete, albumul acesta este unul care emana un sentiment de melancolie mult prea apasata. Poate fi plictisitor sau genial, in functie de cel care-l asculta.  E o colectie de muzica matura care oscileaza intre pierderea pricinuita de disparitia persoanei iubite si crampeie de amintiri din epoca „fericita“, o reflexie a dezordinii sentimentale din viata solistei imbibata cu sentimentul ca viata merge inainte. Orice s-ar intampla.