Neil Young - Le Noise

Un experiment nu intotdeauna reusit, dar care are si cateva momente marete. Contextul e esential aici: daca e sa judeci ca Neil Young experimenteaza la cei 65 de ani ai sai un taram din acesta, e un disc aproape misto, dar daca e sa-l compari cu puzderia de “noise” realizata de confratii mai tineri, rezultatul nu e chiar favorabil. Categoric, Daniel Lanois si-a pus amprenta cat se poate de serios in slefuirea finala a acestui material, dar rezultatul este unul unidimensional. Exista momente in care te astepti sa intre-n “combinatie” si o formatie. Practic, exista aici opt piese care insumeaza 38 de minutele in care un om canta la chitara. Nimic de zis, o face bine, are si accente autobiografice iar productia este si ea fara cusur. Teoretic combinatia dintre cele doua nume gigantice ar trebui sa dea nastere unei capodopere sonore. Practic, e un disc interesant, dar nimic mai mult.

Asteptari: Atunci cand ai de-a face cu cel de-al 35-lea album solo al unui muzician care a facut parte printre altele din Crosby Stills & Nash, e clar pentru oricine ca te astepti la rock sanatos. Iar cand producatorul albumului e nimeni altul decat Daniel Lanois (U2, Peter Gabriel sau Bob Dylan), nu mai exista nici o scapare: e clar ca e un zgomot aparte….

Rezultat: Un experiment nu intotdeauna reusit, dar care are si cateva momente marete. Contextul e esential aici: daca e sa judeci ca Neil Young experimenteaza la cei 65 de ani ai sai un taram din acesta, e un disc aproape misto, dar daca e sa-l compari cu puzderia de “noise” realizata de confratii mai tineri, rezultatul nu e chiar favorabil. Categoric, Daniel Lanois si-a pus amprenta cat se poate de serios in slefuirea finala a acestui material, dar rezultatul este unul unidimensional. Exista momente in care te astepti sa intre-n “combinatie” si o formatie, Dar si altele in care procedeele tehnice ale lui Lanois fac minuni sonore. Practic, exista aici opt piese care insumeaza 38 de minutele in care un om canta la chitara. Nimic de zis, o face bine, are si accente autobiografice iar productia este si ea fara cusur. Teoretic combinatia dintre cele doua nume gigantice ar trebui sa dea nastere unei capodopere sonore. Practic, e un disc interesant, dar nimic mai mult.

Love and War si Peaceful Valley Boulevard sunt momentele in care chitara acustica isi face de cap, dar celelelalte momente „pedaleaza” numai pe chitari electrice, iar pe alocuri distorsul folosit parca il duce pe artist intr-o alta directie. E cazul piesei Angry World, care cu cateva efecte extraordinar de simple reuseste sa fie una din piesele de rezistenta ale acestui disc. Vocea lui Neil Young care pe alocuri pare a fi apropiata de aceea a unui lup care urla-n noapte este fara indoiala un trade mark care si de aceasta data functioneaza foarte bine.  E un experiment adresat pour le conaiseurs. Hitchiker este un exemplu in care ideea de „intimitate”pe care o emana discul se pierde undeva pe parcurs, dar avand in vedere ca piesa a fost scoasa „de la naftalina” (fiind o compozitie mai veche de-a muzicianului care n-a aparut insa pe nici un disc) acest fapt e de inteles. La urma urmei, Neil Young a intrat in gasca aceea de muzicieni „cult” in cadrul careia se pune la socoteala nu doar felul cum e primit un album ci si contextul pe care il reprezinta acesta in cariera sa. Curajul de a aborda „altfel” compozitiile – citeste de a da cu piciorul la aranjamentele standard ale melodiilor rock – e unul aparent nebunesc, care putea fi „executat” doar prin asocierea a doua nume de talia Young si Lanois. E un disc interesant, atat din aceasta prisma cat si pentru faptul ca reprezinta o surpriza in cariera artistului.

Recomandari: Pentru rockerii pregatiti sa asculte un album fara bass, tobe sau keyboards. Doar chitara, voce si productia Lanois. Interesant, dar nu indispensabil.