Florence + the Machine - Lungs

Daca n-am trai intr-o tara in care pentru multi etalonul in materie de muzica il reprezinta Dansul Pinguinilor sau Jaga Jaga as indrazni sa spun ca acest disc merita ascultat de toata lumea. Fata asta chiar are plamani si nu putem decat sa speram ca ne-o va demonstra si-n continuare.

Desi a aparut in iulie 2009, albumul numit Lungs e pe prima pozitie in topul din Marea Britanie din aceasta saptamana. Anul trecut a fost unul in care Florence and The Machine a fost pe buzele tuturor. Revista NME a numit trupa drept „cel mai bun produs de export al Marii Britanii“. A primit premiul criticilor Brits iar pentru editia din acest an a intrat in liga mare: concureaza pentru cel mai bun album, cea mai buna voce feminina si cel mai bun grup la categoria "breaktrhrough". Facem pariu ca va castiga cel putin unul?

Cu atata valva in jur, albumul de debut semnat Florence and The Machine numit Lungs (Plamani) putea sa fie si un bluf. Oricum lumea il cumpara in virtutea reclamei imense de care se bucura. Simpla insiruire a echipei de producatori a albumului da fiori si il recomanda ca fiind unul "de ascultat“: Paul Epworth (Bloc Party, Jack Penate, Maximo Park), James Ford (Arctic Monkeys, Klaxons, Last Shadow Puppets) si Steve Mackay (Pulp, M.I.A.). Facand abstractie de marketingul dubios de intens de care se bucura, discul reprezinta chiar o auditie placuta. E unul din putinele exemple in care un produs laudat de toti chiar are substanta. 

Se prea poate ca "filmele" dark si gotice din bagajul solistei Florence Welch i se trag de la faptul ca in copilarie a citit mult Edgar Allan Poe. Piesele ei sunt in general "nervoase" cu dese referiri la violenta. Kiss with a fist suna a garage - rock de factura punk, un fel de Kick out the jams al celor de la MC5 din vremurile noastre, un Ramones tunat cu o voce perfecta, care sesiseaza perfect cerintele anilor actuali. In mai multe locuri ale discului vocea solistei aduce poate prea mult a Kate Bush, Bjork sau Tori Amos. Dar acest lucru nu e defel rau, avand in vedere compania selecta a comparatiilor. La capitolul ciudatenii avem si o piesa numita Fata cu un singur ochi.  Girl with one eye are un teatralism evident in ea si reuseste sa rupa gura targului printr-o constructie melodica total atipica vremurilor "bubble - gum" pe care le traim. Este un blues de cabaret cat se poate de inspirat.

Drumming Song, povestea unui cantecel despre cum se bate la tobe are si ea un aer SF, care reuseste sa te "extraga" din cotidian pentru a te teleporta intr-o alta lume, nu neaparat mai frumoasa, dar cu siguranta creionata de Florence. Dealtfel solista spunea intr-un interviu ca ca "muzica de cea mai buna calitate este un fel de magie care te ridica de pe pamant si te duce altundeva, in alta lume". Cu siguranta, i-a iesit pasienta pentru aceasta adunatura de cantece din diverse stiluri. Bunaoara pe Cosmic Love facem cunostinta cu un rock cu accente trance, iar pe My Boy builds coffins (o bucata perfect de incadrat in categoria "freak - folk") se vede de la o posta unul din motivele pentru care vocea ei este atat de adorabila: extraordinara ei abilitate de a jongla intre furie si eleganta ii confera o aura speciala. O adevarata ciresica pe acest tort este varianta dance - gospel la You ve got the love, o piesa clasica care cu siguranta n-a mai avut parte de o asemenea interpretare niciodata. Dealtfel, ar fi si imposibil asa ceva avand in vedere faptul ca "plamanii" detinuti de Florence sunt cat se poate de unici.
Intregul disc este un amestec ingenios de harpa, cor, tobe, metal, muzica ambientala, dragoste, moarte, artificii, viori, sunete electronice bizare, sticla sparta, sange,  alcool, chitari, rochii de mireasa, apa, luna, stele, claviaturi … si  linistea ce le desparte. Un alt atu al acestui disc este acela ca Florence isi dezvaluie o personalitate misterioasa si te face sa crezi ca lumea este exact asa cum o vede ea. Piesele par sa se ghideze dupa principiul vaselor comunicante, toate emana aceeasi cantitate de volubilitate in nuante diferite iar Florence le dozeaza atent prin inflexiunile vocii sale.
Nu mai putin adevarat este ca The Machine (fara Rage against) e o trupa de backing. Show-ul este facut de Florence Welch. Numita si „The best thing since Lilly Allen“. Florence n-are nevoie de The Machine: are o masinarie in insasi vocea ei si stie sa se impuna. In asa hal incat nimeni nu si-ar dori sa fie in ipostaza de fost iubit al ei. Pe alocuri morbid, albumul este o frenezie a sunetelor, o celebrare a impletirii diverselor stiluri, un pasaport spre visare. 

Ciudat. Criticii muzicali considera acest disc una din cele mai bune chestii care s-au intamplat in 2009, in ciuda faptului ca recunosc la unison ca iese din tiparele societatii de consum, creionate intr-o buna masura de aceleasi personaje. Discul poate defini o noua explicatie a termenului de ciudat, dandu-i o conotatie cat se poate de pozitiva. Categoric Lungs este unul din albumele bune ale anului trecut, putand fi etichetat chiar ca "aproape de perfectiune" daca luam in considerare ca este un debut. Care obliga si ridica stacheta pentru viitor. Target-ul acestui disc este unul nedefinit. As indrazni sa spun ca merita ascultat de toata lumea, daca n-as trai intr-o tara in care Dansul Pinguinului este considerat de multi a fi un etalon. Cu siguranta acest CD nu va salaslui in colectia discografica a unor personaje de-alde Becali. Fata asta chiar are plamani si nu putem decat sa speram ca ne-o va demonstra si-n continuare.