Crookers - Tons of Friends

Sa aduni 25 de invitati pentru 20 de piese la albumul de debut, e ceva! Muzica celor de la Crookers este in mare parte un fel de mash up intre hip hop si electro, house si altele din zona electronica. Din pacate, invitatii americani ai italienilor (in afara lui Kid Cudi) reusesc sa fie repetitivi. Chiar daca italienii au momente bune, discul e greu de digerat in intregime. De ascultat pe propria raspundere!

Duo-ul italian Crookers a “prins” lozul cel mare in momentul in care remixul lor la piesa Day n Nite a lui Kid Cudi a facut ravagii in intreaga lume. Pare-se ca baietii n-au luat nici un banut pentru aceasta performanta. In schimb si-au facut un nume, iar albumul lor de debut vine ca o completare a acestei constatari. Sa aduni 25 de colaboratori pentru 20 de piese – si la albumul de debut! – nu pare o treaba usoara defel. Iar daca in aceasta lista se regasesc nume ca Pitbull, Kelis, Will I Am sau Spank Rock, aparent lucrurile sunt ca si rezolvate. Din pacate, socoteala de acasa nu se potriveste cu cea din targ.

Problema cu albumul acesta este aceea ca se vrea a fi o corcitura intre muzica hip – hop si cea electronica, dar rezultatul nu este unul care sa se lase cu “waw”. Da, stiu ca cele doua genuri se intersecteaza mult prea des in ultima vreme, dar in momentul in care asculti una-n-truna asa ceva parca te apuca nitel cascatul, nu?

Startul discului Tons of Friends e ca o racheta. Si asta pentru ca primii invitati sunt Soulwax si Mixhell. Ei bine, acest Mixhell este proiectul electro al fostului tobar de la Sepultura, Igorr Cavalera. Fratele celebrului Max, care ne-a vizitat orasul cu a sa trupa Soulfly, acum patru ani. Piesa We love animals este unul din cele mai bune momente ale discului. Din pacate. Multe din piesele care urmeaza sunt insa croite pe acelasi calapod. Voci celebre ale hip – hop – ului sunt completate de efecte electronice strasnice pe alocuri. Dar repetitive pana la loc comanda. Nici aparitia excentricei Roisin Murphy in piesa Hold up your hands (si mai apoi in Royal T) nu reuseste sa dea o culoare “mai altfel”. Pana la jumatatea celor 20 de piese ai impresia ca e ceva deja – vu, doar invitatii se schimba la fiecare trei minute. Exista insa si momente mai bunicele, pentru cine are rezistenta. Cooler couler , piesa realizata impreuna cu Yelle parca mai are un pic de substanta, iar Birthday Bash aduce un strop de muzica africana.

Momentele in care hip – hop – ul nu e in prim plan sunt cele mai inspirate. Cum e Remedy alaturi de Miike Snow. Mda, o colaborare italiano – suedeza care mai anima nitel atmosfera. Major Lazer Leftside si Supahype fac si ei treaba buna in Jump up, un fel de I like to move it updatat al anului 2010. Melodia e una care lasa loc de intrebari. E scrisa la misto, sau trebuie chiar s-o iei de buna? La capitolul colaborari ciudate se inscrie si cea cu solistul Charlatans, Tim Burgess. O piesa care duce discul undeva in zona experimentala. Plina de pam – pam – pam. O alta piesa la care nu stii ce sa faci este varianta acapella la Day  n Nite. Geniala, glumeata, indrazneata? Sau de umplutura? Depinde de perceptie.

Nu mai e un secret pentru nimeni faptul ca muzica dance din zilele noastre se misca cu viteza luminii. Ceea ce era la moda acu doi ani e parfuit azi si treaba merge tot asa inainte. Albumul celor de la Crookers este in mare parte un fel de mash up intre muzica hip hop si electro, house si altele din zona electronica. Din pacate, invitatii americani ai italienilor (in afara lui Kid Cudi) reusesc sa fie repetitivi, in ciuda eforturilor instrumentale ale celor doi producatori. Discul este un amestec de comercial si mai putin pentru toata natia, greu de digerat in intregime. Adorabil in cateva momente insa. Revista franceza Les Inrockuptibles a descris stilul celor de la Crookers ca fiind Disco – Pogo. Nici o legatura cu cei care faceau pogo pe vremuri. Si nici muzica disco. E…un ghiveci.