Lindstrom & Christabelle - Real life is no cool

Senzatia pe care o ai dupa ascultarea acestui disc este exact aceea cand pleci de la o nunta dupa ce ai servit numai supa. Lipseste din peisaj friptura, sarmalele si tortul. Lindstrom are si aici cateva retete de succes, dar pentru cei care vor sa guste intregul tort le recomand cu caldura albumul anului trecut in materie de space music,  Where You Go I Go Too.

Nu stiu altii cum sunt, dar eu cand am auzit prima data piesa lui Lindtsrom I feel space, am avut un soc. Strecurata undeva in compilatia editata de Simian Mobile Disco pentru sfarsitul de an 2007, melodia care a facut furori in intreaga lume a muzicii dance a daramat o serie de bariere si prejudecati. Nu-i de mirare deci ca fanii muzicii numite impropriu „space - disco“ l-au urcat pe norvegianul Hans-Peter Lindstrøm pe un piedestal, ridicandu-l la nivel de „geniu“. Un Zeu al muzicii space - disco, sau cum vrea s-o numeasca fiecare ureche ce a avut ocazia sa asculte materialele sale anterioare. Un Giorgio Moroder al vremurilor noastre, care si-a inceput cariera cantand la clape intr-o formatie - tribut Deep Purple, dupa care a devenit unul din cei mai apreciati producatori din zona spatiala. Alaturi de el pentru aceasta expeditie se afla si o Donna Summer, in persoana solistei Christabelle.

Real life is no cool este un disc peste care se lasa ceata inca din primele 60 de secunde. Si asta pentru ca intro-ul piesei Looking for what este unul atipic. Psihadelic, krautrock spatial, anything you want. Cine isi mai permite in vremurile noastre sa bage la-nceput un minut de acapella fara nici un ritm, care mai apoi sa evolueaze intr-o nebunie aparent fara noima, dar cat se poate de "controlata" in care ritmul se sudeaza perfect cu diversele efecte sonore din bucataria lui Lindstrom. Lovesick este o melodie mult mai complexa, un fel de piesa pe care te astepti s-o auzi in cluburi, numai ca ritmul acesteia este voit "incetinit". Este sablonul Giorgio Moroder si care produce pasaje briliante fara a cadea insa in categoria "posibil slagar". Cel putin nu in vremurile noastre, o piesa de referinta a albumului. Let it happen e o excursie in zona mai britanica a dance-ului, un fel de rave din anii 90 imbogatit cu micile artificii care l-au facut pe Lindstrom celebru. Keep it up navigheaza in zona downtempo dar nu are defel lipici iar Music in my mind e nitel modificata fata de varianta cu care a mai fost ascultata in trecut pe albumul Lindstrom. Ceea ce nu inseamna ca e o piesa rea, dimpotriva.

Baby cant stop este in sfarsit o piesa care nu are cum sa te lase indiferent. Funk, disco si  bun gust. Acesta este secretul melodiei care e o juxtapunere intre Jacson 5 si Vangelis, executata la marea arta. Lets practice este un fel de The Chase al lui Giorgio Moroder pentru anul 2010, iar So much fun aluneca din nou surprinzator de mult spre funk. Nu lipsesc nici „genoflexiunile" inedite ale liniei de sintetizator. Never say never are un inceput cat se poate de fals. Parca te astepti la un blues spatial cu riff-urile de la inceput. Senzatia se modifica cu sound-uri folosite parca in trecut de Kraftwerk, iar in a doua jumatate a piesei experimentele de sunet ale lui Lindstrom sunt cat se poate de omniprezente. Gasesti aici bucati de sunete puse "invers", asa numitul  efect tehnic de backwards. Pe alocuri rezultatul este interesant, dar sunt si portiuni in care ai impresia ca Lindstrom a fugit pur si simplu de la butoane. High and low este un finish care aduce pe tapet un jazz cat se poate de spatial, in toata ecuatia asta existand o gramada de acizi strecurat deasupra. E ca si un fel de Jamiroquai in care didgeridoo-ul a fost inlocuit cu o voce feminina nordica. O demonstratie de sunete inalte si joase, dupa cum ii spune titlul.

Senzatia pe care o ai dupa ascultarea acestui disc este exact aceea cand pleci de la o nunta dupa ce ai servit numai supa. Stii ca a fost bine, dar ai ratat friptura. Si nu in ultimul rand crema din tort. Fara indoiala norvegianul Lindstrom are multe retete de prajituri. Urme se regasesc si aici, dar pentru cei care vor sa guste intregul tort Lindstrom le recomand cu caldura  Where You Go I Go Too. Albumul anului trecut in materie de space - disco in care Lindstrom isi face de cap cu influentele sale din nume precum Cerrone, Tangerine Dream, Kraftwerk sau Michael Shrieve si cu piesa omonima care are nu mai putin de 29 de minute!