Lightspeed Champion - Life is Sweet! Nice to meet you.

Desi face parte din "pop", discul acesta nu merita pus alaturi de puzderia de aparitii etichetate cu acelasi nume din zilele noastre. Este interesant, nu neaparat ca instrumentatie sau voce, ci ca abordare si iese in evidenta printr-o serie de compozitii pline de substanta. Nu e o muzica din categoria „cool“ a zilelor noastre...

Fiindca numele bune de trupe au fost antamate demult, e foarte greu sa gasesti in zilele noastre o semnificatie a unui cuvant care sa te reprezinte oarecumva. Cum ar fi daca cineva v-ar invita sa mergeti la un concert cu Campionul la Viteza Luminii? Stati linistiti, probabilitatea e mica, avand in vedere ca titulatura e luata deja. Devonte Hynes si-a luat acest nume dintr-un motiv cat se poate de simplu: acesta e un super - erou invantat de el atunci cand isi mazgalea cartile de matematica cu un fel de benzi desenate. Pasiunea nu i-a disparut defel, chiar si in zilele noastre a mai scos cateva cartoon-uri. Dar si muzica, acesta fiind al doilea material discografic al sau.

Fostul membru al trupei Test-Icicles a strabatut un drum lung de la hardcore la pop - ul amestecat cu multe nuante de pe acest disc. Ceva care iti aminteste din cand in cand de The Kinks iar in alte momente de Queen. Sau chiar trupele asa zis alternative din Anglia zilelor noastre.

Albumul Life is Sweet!Nice to Meet You incepe printr-un slow pop etalat in Dead Head Blues, care aminteste oarecum de stilul practicat de Mika.  Doar ca tanarul care proclama viata ca fiind frumoasa, construieste cu mare grija o melodie dramatica si foloseste din plin zdranganitul zgomotos al chitarilor pe ici pe colo. Una din cele mai interesante piese ale discului este Marlene, single-ul care promoveaza acest disc. Dupa un inceput scos parca din visteria celor de la Midnight Oil si cateva inflexiuni vocale care amintesc de Morrisey si implicit Smiths, piesa se recomanda a fi un funk - pop colorat de un refren cat se poate de obsedant: Stop Being Cool. Alegerea e cat se poate de nimerita, avand in vedere ca piesa exprima in mare masura desfasurarile de forte de pe acest disc. E o piesa test: daca iti place vei fi curios de album. O alta piesa care devine obsedanta la mai multe auditii este There s nothing underwater. Nimic special, aparent, cel putin la instrumentatie, dar cu un "carlig" inexplicabil. Ascultand-o te si vezi intr-un pub al anilor 70 in Marea Britanie unde la tonomat canta un refren plin de "ahh...ahhh..I miss you“. Adorabil sau plictisitor, in functie de stare. depinde de starea in care esti cand asculti aceasta piesa. Piesele sunt despartite si de patru interludii care au rolul de a diminua oarecum caracterul divers al stilurilor prezente pe disc. 

Instrumentatiile din epoca "beach - surf" (a la Beach Boys, pe alocuri) nu au intotdeauna magia necesara pentru a nu fi plictistoare. Faculty of fears,  I dont want to wake up alone si Madame Van Damme au prea mult sirop de pop, dar aceasta din urma cu refrenul ei "Kill me, baby, wont you kill me" are macar umor.

The Big Guns of Highsmith este piesa care seamana ca si compozitie cel mai mult cu perioada Queen. Corul masculin care repeta intr-una "Oh you stop complaining“ este demential iar pianul care acompaniaza piesa este unul care nu are cum sa nu-ti ramana intiparit in ureche. Poate fi cu usurinta punctat ca cel mai bun moment al albumului. Ar fi bun si de "urmatorul single", dar nu in vremurile noastre. O mica incursiune in lumea jazz-ului o regasim in Smooth Day iar pentru cateva minutele ale piesei Sweetheart "filmul" discului ne introduce parca intr-un western cu John Wayne. Etude Op.3 Goodniht Michalek si Middle of the dark sunt deasemenea piese cat se poate de placute, cu un aer retro - pop dar cu constructii sonore sofisticate, ca-n vremurile bune ale pop - ului. .

Desi face parte din "pop", discul acesta nu merita pus alaturi de puzderia de aparitii etichetate cu acelasi nume din zilele noastre. Este interesant, nu neaparat ca instrumentatie sau voce, ci ca abordare printr-o serie de compozitii pline de substanta. Nu e o muzica din categoria „cool“ a zilelor noastre (dupa cum subliniaza si-n Marlene), dar e ceva care duhneste a bun gust.

Pentru cei care stiu ca Davon a colaborat cu Basement Jaxx, The Chemical Brothers, Artic Monkeys sau The Horrors - si exemplele pot continua - auditia acestui album este una cat se poate de ciudata. Daca n-ar fi desele schimbari stlistice discul ar fi unul „foarte subtirel“. Ceea ce-i lipseste este o tematica generala, un "drum" batatorit. Asa, avem un album pe alocuri adorabil, dar care poate la fel de bine sa devina enervant in momentele sale mai siropoase. O auditie interesanta, nu pentru rockeri, electronisti, jazz-isti, ci pentru urechile obisnuite cu muzica de tip bubble - gum.