ABRA - O muză perfectă

 

Oare, ce este mai important: autenticitatea sau inspirația artistică? Cheia supraviețuirii și înfloririi oricărui gen muzical este cât de bine se poate reînnoi, cum poate dobândi o nouă față fără a-și nega propriul trecut. În plus, e indicat ca orice stil să-și mențină elementele muzicale distinctice, cele care  separă genul cu pricina de restul lumii. În cazul formației ABRA secretul este consecvența.  Fie că numim chestia asta folk rock, pop rock sau soft rock, combinația de versuri inspirate și aranjamente așijderea reușesc să atragă publicul setat pe aceste amănunte. Din fericire nu-și propun nici în ruptul capului să capteze atenția celora pentru care muzica este o înșruire de clișee actuale, fuste scurte si texte imbecile. Se prea poate ca pentru mai tinerii ascultători sound-ul discului să fie oarecum înțepenit undeva în trecut, dar aranjamentele-s diverse și un aport special la acest capitol îl au și șlefuitorii (colaboratorii) discului. 

Chiar dacă Cicero spunea  la un moment dat că atunci ”când armele vorbesc, muzele tac”, aici nu e cazul. Varianta inițială a acestui dicton făcea referire la faptul că pe timp de război legile cad în plan secundar. Din nefericire, avem un război la nu foarte mare distanță de noi. Din fericire, mai avem și muze. Unele chiar perfecte. 

Orice album care începe cu cuvintele „Ce bine-i cu tine/Ce bine-i cu noi/ Tu oferi emoțiii/Eu fac tărăboi/“ promite o doză serioasă de entertainment urechilor avizate. Muza perfectă cu care se deschide discul este urmată de „Complici“ , o piesă ușor melancolică în care versurile au o rezonanță aparte („Se mișcă lumea-n sus și-n jos,/Stau neclintit, sunt de prisos./Ea-i încă aici; adio, frici!/Suntem complici“) și „Scoate-mă din trup afară“ , balada care este fără îndoială unul din punctele de referință ale albumului.  Aerul de 80s al pieselor este cât se poate de pregnant în melodia „Divin“ care nu are cum să nu-ți amintească de Abracadabra de Steve Miller Band și care deține și ea niște versuri adorabile ca „Mă întreb: sunt fericit?/Asta sună stupid;/Sunt doar ipocrit, deși sunt divin“.  Un alt moment de referință al albumului este „Mutarea în plic“ iar bucata numită Noblețe atacă cât se poate de special vremurile noastre burdușite cu fake news-uri pe rețelele de socializare:  „Internetu-i fals; descoperi doar orori,/Vedem doar animale și ghivece de flori,/Poze întunecate cu niscaiva culori,/Dar există o șansă să descoperi comori“. Piesa care închide acest album este o descriere șăgalnică a leneviei căci ne spune că „Ulterior s-a dovedit/Că cei ce-s puși pe lenevit/Nu sunt tocmai epigoni,Au surplus de neuroni“. 

Muza perfectă a celor de la ABRA este una cât se poate de sinceră. Nu e nicium „fata de la pagina cinci “, dar are ceva aparte. Discul bubuie de naturalețe, bun gust, umor și e inspirat. Poate fi consumat de  cei care apleacă urechea la creațiile lui Alexandru Andrieș sau Nicu Alifantis, de exemplu. Merge la fel de bine și pentru cei care vor să descopere o muzică românească sinceră și naturală, ambalată  corespunzător. 

Și pentru că am ajuns și la ambalaj, ABRA înseamnă Adrian Schwartz-Dinu, Christian Podratzky și Valentin Potra. La fel de importanți sunt și șlefuitorii (colaboratorii)  de pe muza perfectă:  Uțu Pascu - sound engineer, Horea Crișovan - guitars, mastering, Doru Apreotesei - keyboards, mastering,  Mirela Iacob & Dana Borteanu - backing vocals. 

Marxist Love Disco Ensemble – MLDE

 

Dacă e să etichetăm pe scurt….muzică de dans care produce frământare. Cam asta eceea ce încearcă să ofere Marxist Love Disco Ensemble în albumul de debut numit MLDE. În spatele acestui proiect stă un tobar italian pe numele său Paulo Volkov , iar albumul a fost înregistrat cu câțiva muziiieni din Croația și Slovenia într-un studio din Ljubljana.

Desigur, chestia asta n-are cum să nu-ți ridice semne de întrebare. Începând de la titulatură. Și da, se regăsesc pe ici pe colo și câteva chestiuni politice. Folosite desigur pentru a capta atenția auditorului. Este aici o piesă Brumaire (care face referire la o lucrare celebră a lui Karl Marx). Dar găsim și un manifest, care ne spune că că „potremmo ballare, disco feels so good marxismo sociali liberamo tu“. Piesa asta „Manifesto“ are la refren „disco socialista“ și a fost scrisă ca un răspuns la melodia elvețianului  Patrick Juvet „I Love America”. Dincolo de povești marxiste și minorități oprimate muzica ce se revarsă din boxe la audiția acestui disc este plină de voioșie și groove-uri țopăitoare.

„Material“ de exemplu te introduce într-o lume misterioasă în care cuvintele întregesc un peisaj aparte astfel încât te trezești fredonând „Surplus value has no case / Workers own the means in place/ Occupy what you don’t own / Teer all the things that you disown“. Tot albumul te duce cu gândul la discotecile comuniste pe care le-am prins și unii dintre noi, dar felul în care au fost croșetate piesele este unul cât se poate de actual, chiar dacă se spune că toate instrumentele folosite la înregistrările melodiilor sunt analogice. Poate pentru unele urechi neobișnuite cu sound-ul disco al deceniilor trecute ciorba asta pare oleacă prăfuită, dar cu siguranță discul ăsta e unul remarcabil. Are arome Daft Punk sau Yellow Magic Orchestra. Pare arhaic,  dar toate piesele sunt modelate în ceva nou, care dă senzația de fascinant. Este pe alocuri lo – fi și conține trompetă, saxofon, chitară și sintetizatoare din era Jean Michel Jarre amestecate într-o chestie super adorabilă.

Ultima piesă inclusă pe disc e o parodie scoasă parcă din coloana sonoră a unui film SF de prin deceniile trecute în care aflăm că vocea MLDE este una importantă. Mai mult chiar….robotul ne anunță că muzica asta e „agitational dance music“….Eticheta asta descrie cât se poate de real genul muzical inventat de ansambul ăsta misterios cu sediul în orașul italian Bologna care își trage seva din învățăturile lui Marx…..

Nina Hagen - Unity

 

La unsprezece ani distanță față de precedentul ei album Volksbeat (care conținea numai melodii în limba germană), Nina Hagen a lansat zilele acestea discul „Unity“. 

Artista care și-a inceput cariera în trupa Automobil și a devenit un sinonim al noțiunii de „excentric“ grație albumului Nina Hagen Band în 1978 reușește și de această dată să fie la-nălțime, la fel ca tot ce a lansat în carieră. Spre deosebire de o bună parte a muzicii care este catalogată în zilele noastre cu titulatura de „excentrică“ Nina Hagen a știut întotdeauna să fie o figură aparte și să facă spectacol în adevăratul sens al cuvântului. Dacă nu mă credeți pe cuvânt ascultați oricare single al ei de la începuturi sau chiar și versiunea ei la Personal Jesus-ul celor de la Depeche Mode. 

Încă din prima piesă a albumului, „Shadrack”, e clar că discul ăsta nu seamănă cu nimic din ce ai ascultat în ultima vreme. Piesa a fost compusă în anii 1930 de compozitorul Robert MacGimsey și a fost cântată printre alții și de Louis Armstrong, Sonny Rollins sau  Beastie Boys, dar versiunea aceasta capătă originalitate prin câteva inserții de electro – funk care o fac adorabilă. Se poate spune că pe alocuri, textele pieselor din Unity sunt nițel stângace. Banale. Însă vocea solistei, care poate fi considerată un instrument muzical în adevăratul sens al cuvântului compensează aceste minusuri. 

În cea de-a doua piesă a discului, „United Women of the World“ aflăm că „We're fighting first for our family/We're fighting for our dignity/Virtuous woman fighting for our rights“. Dincolo de textul mai puțin inspirat piesa are valoare și pentru că este realizată alături de Liz Mitchel și Lene Lovich. Prima dintre ele a făcut parte din formula originală a Boney M (cu care a concertat chiar și la Timișoara) iar Lene Lovich este o figură emblematică a new wave-ului care a cunoscut faima în 1979 grație single-ului Lucky Number. Și piesa care dă titlul albumului are un nume cât se poate de greu la colaboratori. E vorba de unicul George Clinton, care-și pune amprenta din plin aici. Piesa a fost compusă ca un omagiu mișcării Black Lives Matter  și dincolo de ideea de „make love not war“ este încărcată de vibrații pozitive căci „Let's enjoy the unity in our community/There is no room for negativity/Positive vibrations/ Surround the world's nations“,. 

Cover-ul după 16 tons, piesa lui Merle Travis din 1947 nu se încadrează în momentele reușite ale discului, dar „Atomwaffensperrvertrag” este dincolo de titlul ei un punct de referință. Cam câte piese există oare în lume care au titlul de „Tratatul de non-proliferară nucleară“? Melodia e un colaj sonor retro futuristic în care limba germană e amestecată en-gros cu cea engleză și referirile la pșoliticieni și cronicari de știri sunt mirifice. Revenind la momente ciudate, ajungem la “Die Antwort Weiss Ganz Allein der Wind” . Nu trebuie să știi prea multă germană ca să realizezi că melodia asta e un cover după celebrul “Blowin’ in the Wind” a lui Bob Dylan, dar versiunea asta sună cât se poate de prost și putea fi lejer sărită din tracklistul Unity. 

Redemption Day este un alt moment remarcabil al acestui disc. Compoziția (care are la bază piesa cu același titlu de Sheryl Crow) este construită pe o structură cât se poate de simplistă care seamănă oarecum cu scheletele muzicale folosite de U2 de exemplu iar refrenul There's a train/That's heading straight/To Heaven's Gate/And on the way/Child and man/And woman wait/Watch and wait/For redemption day“ are menirea să te tulbure.“Open My Heart (Dinner Time,) este un soi de Prince cu voci bolborosite adăugate peste o linie de bas ucigătoare, iar finalul albumului este cât se poate de surprinzător. Orice artist din lumea asta care încheie un disc cu o piesă care are textul „Days are long/Nights are too/I'm sitting here wondering/Where are you/Don't know what it's coming to/It doesn't matter now“ are toate șansele să dea greș. Nu e cazul Ninei Hagen care aici cântă alături de  Bob Geldof un soi de country – blues – folk acustic  care pur și simplu este mistic. 

O sumedenie de artiști vechi trăiesc nostaglia discurilor comeback cu mai mult sau mai puțin succes. Așadar…mai  era nevoie de un album Nina Hagen în 2022? Dacă ești nevoit să cauți pe Wikipedia cine e Nina Hagen răspunsul concis este nu. Pentru ceilalți este o audiție mișto și necesară. 

Bon Voyage Organisation - (Loin des) Rivages

 

Închide-ți ochii și imaginează-ți că ai pășit într-un sanctuar al liniștii și introspecției. Cam asta se întâmplă după audița celui de-al treilea album al francezilor care-și spun Bon Voyage Organisation, oameni care demonstrează o acumulare incredibilă de talent în slujba muzicii. 

În cazul în care asculți doar finalul celei de-a doua piese incluse aici  - „Yuseef (Trouver le soleil dans chaque jour de pluie)“ – ești tentat să crezi că oamenii aceștia abordează un jazz experimental de genul  celor de la The Comet Is Coming. La o audiție mai atentă a albumului constați că artificiile sonore inserate în cele zece piese îți zugrăvesc în fața ochilor o frescă medievală care tocmai a fost restaurată și și-a recăpătat coloritul inițial. Tratamentul la care a fost supus stratul pictat include serioase porțiuni de nostalgie/melancolie specifice coloanelor de filme îmbogățit însă cu exuberanțe din zona muzicii electronice actuale. 

Omul care se află în spatele conceptului Bon Voyage Organisation nu este tocmai necunoscut în țara care are ca imn oficial La Marseillaise. Pe numele său Adrien Durand, artistul este cunoscut pentru abilitatea sa de a aduce laolaltă muzicieni din diverse spectre pentru creearea unui tot unitar. Compozitor, producător , clăpar, inginer de mixaj, cu serioase cunoștințe despre tehnicile de înregistrare și dialoguri în jurul compozițiilor, acesta a cochetat nițel și-n zona pop cea mai notabilă aventură a sa din acest tărâm fiind munca sa alături de Amadou & Mariam. 

Senzațiile transmise de piesele astea sunt multiple. Les Pêcheurs te poate catapulta în sunetele Pink Floyd, în timp ce „Apacheta“ este o excursie în lumea imaginată de Brian Eno care răsună dintr-un castel de pe Valea Loarei ca și Chenonceau. „Pyramis“ dincolo de feelingul ei de samba futurist conține o sumedenie de aranjamente distincte care îți pot aminti de superbul disc „Promises“ realizat de Floating Points împreună cu Pharoah Sanders și  The London Symphony Orchestra Principala diferență aici este aceea că francezii favorizează expresia vitală a instrumentelor naturale apelând la tehnologia digitală într-un mod cât se poate de minimalist, cum se întâmplă în superba „Et S”Éveillent” . Unii spun că principala caracteristică a aromei muzicale franceze este faptul că aranjamentele sunt cât se poate de erudite și „reci“ dar aici totul se învârte în zona muzicii sensibile și eminamente senzuale. Alții ar putea fi tentați să găsească eventuale paraele între Bon Voyage Organisaton și Michel Berger, dar indiferent de etichete, muzica asta provoacă o revelație. Inclusiv prima piesă a albumului care este un cover după Naima de John Coltraine. 

Deși aparent e e un soi de tres jolie nu jazz, muzica asta poate fi ascultată și de fanii Air sau Kraftwerk. Există desigur o sumedenie de artiști care au estompat cu curaj granițele dintre acustic și electronic și care au amestecat într-un mod izbutit forma cu haosul. Ceea ce răsună aici este un sound cosmic cu sunete incitante și remarcabile și un melanj incredibil dintre clasic și modern, cum rar ți-e dat să asculți în zona muzicii numite ambientale. 

Laitmotivul special al acestui disc este armonia prin muzică. (Loin des) Rivages a fost înregistrat timp de trei zile într-o structură live, cu 13 muzicieni aflați în aceeași cameră și poate și de aici are acest parfum aparte greu descriptibil prin cuvințele. 

Ai putea crede că muzica asta se adresează unei anumite categorii de oameni. Într-un interviu acordat presei franceze, Durand a declarat însă că nu e cazul să fie numit elitist. „Cuvântul  nu mi se potrivește, pentru că implică o excludere. Ce este o elită când vine vorba de muzică? Nu simt că fac muzică elitistă. Fac muzica pe care vreau să o fac, nu este nimic complicat. Mă văd mai mult  ca o interfață între artiști, muzica pe care încearcă să o facă și instrumentele de producție pe care le au la dispoziție. Nu sunt și nici nu am ambiția de a fi cap de afiș. Mă simt mult mai aproape de Visconti și Brian Eno decât de Bowie“,a declarat el.

Dora Gaitanovici - Descântec

 

În orice țară în care manelele nu-s degustate atât de feroce precum la noi, albumul de debut semnat Dora Gaitanovici ar intra fără tăgadă în topul celor mai bune zece apariții discografice autohtone rock ale anului în curs. Fiindcă la noi lucrurile stau altfel există posibilitatea ca discul ăsta să treacă neobservat pentru populația care se hrănește cu gunoaiele care ni-s servite pe post de muzică. Din fericire, mai există și urechi responsabile care pot aprecia lucrurile frumoase, în speță combinația dintre rock și mitologia populară, aceasta din urmă incluzând deloc surprinzător personaje ca Ana și Manole. Și chiar și plante, de exemplu „Cynanchum vincetoxicum”. Chestia aia care se zice că face bine atât necuvântătoarelor cât și bipezilor pe care mai toți o știm de „iarba fiarelor” și care își face apariția în textul care dă titlul acestui album, Descântec. 

Se știe că din cele mai vechi vremuri muzica rock s-a pupat foarte bine cu o serie de alte genuri muzicale. Filonul ăsta etno pe care au pășit și mulți alții e folosit altcumva de către solista născută în Buzău. Deși armoniile muzicale specifice populare persistă pe majoritatea pieselor, acestea ajung la urechile ascultătorilor sub o formă foarte discretă, acesta fiind și unul din atu-urile pentru care albumul acesta e remarcabil. Basmele și descântecele din negura timpurilor sunt updatate la versiunea 2022 și spre deosebire de alții care navighează în aceeași barcă, aici e vorba de rock sănătos, fără brizbrizuri trendy din alte genuri. Descântec are un concept și o voce superbă, iar fiecare notă de aici inspiră bună dispoziție. Să fim bine înțeleși: ceea ce răsună pe Descântec nu e ceva ieșit din cale de afară de inovator, dar face parte din categoria aceea de discuri care transmit sentimente colorate. 

Se prea poate ca atunci când asculți acest album să-ți amintești de reprezentantele sexului frumos care și-au făcut apariția în scena rock autohtonă. Cum ar fi fetele care-și spuneau Catena ș-al lor hit Hopatina sau altele.  Și pe drept…îți pui întrebarea cum ar fi fost dacă în vremurile de dinainte de inventarea MP3ului patria noastră ar fi avut libertatea de exprimare pe care au avut-o vecinele Yugoslavia sau Ungaria? Categoric peisajul ar fi arătat altfel. Revenind la actualitate, înainte de a deveni cunoscută marelui public datorită Eurovisionului sau a concursului Vocea României, Dora Gaitanovici a intrat pe radarul melomanilor din vestul României grație colaborării ei cu timișorenii de la Thy Veils. Mai apoi a urmat o altă formație de pe Bega care poartă numele de Implant pentru Refuz și…povestea e cea știută. Interesant este că Dora a cochetat nițel și cu așa numitul mainstream de pe la noi cântând cu nume ca Irina Rimes. Care este una dintre persoanele care au avut un adevărat impact în viața ei și care a ajutat-o să aleagă drumul pe care este acum. Din fericire, latura dance a solistei Irina Rimes nu-și face apariția pe albumul de debut al solistei buzoience care printre altele a susținut un concert magnific alături de Implant pentru Refuz și orchestra Filarmonicii Banatul la show-ul IPR Simfonic. din Timișoara. 

Orice album românesc care începe cu versurile „Mâine  voi ridica lumea mea/Doar cu tine de mâna-aș putea/Să-nalț  mândre castele/Să duc turnuri pân-la cer ca-n visele mele“ are nevoie de o atenție specială, căci e clar ca lumina zilei că Dora nu abordează lyrics-uri de genul  celor care se regăsesc în melodiile cele mai ascultate prin țărișoara noastră.  „Soarele“ cu al ei iz de Implant pentru Refuz are schimbări dese de ritm, iar clapele din mijlocul bucății îi conferă o magie aparte iar „Moldoveanul“ – cu al ei text „ Am vrut să întreb pe cineva / Dar nimeni nu știe unde e primăvara mea“ îți poate aminti de superba piesă cântată de Anouk  care poartă numele de „Nobody's Wife“. 

Dacă tot am ajuns la influențe, pe ici pe colo în anumite porțiuni vocea solistei te poate duce cu gândul la nume ca Tori Amos ( în piesa „Luna“) sau Alanis Morisette. Lista ar putea fi completată și  cu Sharon Van Etten . Și chiar și Gwen Stefani, Kim Deal sau PJ Harvey, dar mă voi opri aici… pentru că fiecare ascultător are șansa să descopere similititudini cu alte nume ascultate de-a lungul vremurilor. Dincolo de textele care amintesc de ofrandă, iubire neîmpărtășită sau tinerețe fără bătrânețe („Făt Frumos“), ceea ce se vede de la o poștă este că muzica asta a fost concepută cu suflet. Îmbinarea  dintre conceptele clasice pe care e clădit acest album și lyrics-urile cu tentă actuală dau un aer de junețe, iar pe plan stilistic chestia asta se materializează și cu sound-uri a la Paramore. Totuși, pe alocuri dacă asculți doar pasajele de flaut ai impresia că oamenii aceștia au ascultat și ceva Jethro Tull, iar din când în când ți se poate năzări că asculți chiar pasaje din zona celor de la Porcupine Tree. 

Nu am cum să închei această cronică fără a face o mențiune aparte.Care se poate încadra la categoria „nu totul e pierdut“. Se știe că posturile de radio comerciale din țara noastră excelează în promovarea unui anume fel de muzică. Fie că-l numim bubbgle gum sau altcumva e clar despre ce e vorba. Ei bine, pare-se că Dora Gaitanovici a picat cu tronc unuia din aceste posturi. E vorba de radioul cu pupici, care spre surprinderea subsemnatului o sprijină și o promovează pe Dora. Pentru asta jos pălăria. Sper să nu fie „excepția de la regulă“  și pe viitor și alți creatori de playlisturi de la radiourile astea „mari“ să mai schimbe registrul. Fiindcă pentru sănătatea mentală a fiecărui biped de pe această planetă este indicat să se consume muzică bună de cel puțin două ori pe zi. Iar Dora Gaitanovici cu al ei album de debut se înscrie categoric în categoria asta. 

Cserepes - Nachtmusik

 

De dragul preciziei e bine să menționez din start că ceea ce face Cserepes Károly – principalul vinovat pentru apariția acestui disc apărut la sfârșitul anului 2021 – poate fi inclus în ideea deloc nouă de a îmbărca melodii populare din arhive în straie moderne. E o rețetă pe care o încearcă mulți și deloc complicată la prima vedere. Ceea ce diferențiază însă chestiile astea incluse  în world – music sunt ingredientele folosite. Care nu-s aceleași niciodată. 

Vocile originale care sunt folosite pe piesele acestui disc sunt împrumutate din arhiva fundației Kallós Zoltán, din satul Răscruci (județul Cluj), care își propune conservarea tradițiilor populare transilvănene și transmiterea lor către generația tânără. Cea mai veche înregistrare care-și face apariția aici este din 1937 iar cea mai „nouă“ este din 1997, iar senzația de „special“ pe care o emană albumul este dată de faptul că peste originale este adăugat un jazzy electronica cu trompetă și saxofon care aparțin artiștilor maghiari Dódi Kárpáti și Béla Ágoston și germanul ui Armin Küpper.

Chiar dacă înregistrările provin dintr-o perioadă de timp care însumează multe decenii, per ansamblu discul ăsta sună al naibii de uniform, ceea ce se datorează faptului că aranjamentele noi s-au pliat la fix peste baza din arhivă care a fost folosită. Deci să nu rămâneți mirați dacă toate piesele de aici au un ton specific și un farmec aparte. Deloc întîmplător albumul ăsta poartă numele de muzică de noapte, fiindcă absolut fiecare sunet de aici te duce cu gândul la relaxare. Cireașa de pe tort este că oamenii ăștia nu adaugă nicio schimbare în fundațiile pieselor originale ci le înglobează într-un mediu complet diferit. 

Fiecare piesă din albumul Nachtmusik are o aromă diferită dar audiția întregului album este necesară pentru o experiență mișto. Se prea poate ca după această audiție să vă schimbați total percepția asupra muzicii populare maghiare din Transilvania, sau asupra combinațiilor de jazz bazate pe prelucrări arhaice. Cu siguranță, discul ăsta te ajută să evadezi într-un Univers paralel, deci dacă sunteți curioși de o excursie sonoră care are darul de a te decupla de la cotidian, știți ce trebuie făcut.  

Branko Mataja - Over Fields And Mountains

 

Vestea conform căreia zilnic pe platformele de streaming din întreaga lume se urcă nu mai puțin de 100.000 de trackuri noi a reușit să provoace pe bună dreptate valuri cât se poate de ample. Dincolo de noutăți suntem bombardați și de o serie de „reissues“, „remaster“-uri, „live“-uri și compilații, multe dintre acestea făcând parte din serialul „show me your money“. În Oceanul ăsta de „lost and found“ din când în când însă mai ai supriza să dai și peste chestii remarcabile, cum este și acest Branko Mataja - Over Fields And Mountains. 

Branko s-a născut în 1923 undeva în Croația și după o serie de aventuri și joburi diverse a ajuns să se stabilească într-o suburbie din Los Angeles prin 1964 cîștigîndu-și existența din atelierul său de reparat chitări în care a experimentat diverse chestii. După moartea sa, care a avut loc în 2000, un colecționar de discuri din S.U.A. a cumpărat unul din cele două albume ale sale „Traditional and Folk Songs of Yugoslavia“  (apărut se spune…. prin 1973) cu șapte dolari dintr-un magazin…și a rămas înmărmurit. Povestea mai spune că cel de-al doilea disc al lui Branko Mataja a apărut undeva în anii 80 și a fost oferit ca și cadou doar celora care îi vizitau magazinul. Pe scurt, în 2022 casa de discuri americană Numero Uno a reușit să scoată în sfârșit așa cum se cuvine piesele artistului care nu s-a mai întors niciodată acasă în timpul vieții…

Discul ăsta a reușit să stârnească un viu interes și-n rândul melomanilor care nu-s neapărat cuceriți de muzica balcanică din zona noastră geografică. Folkul ăsta cântat într-un anume fel de artistul a cărui poveste e cât se poate de mișto este remarcabil datorită tonurilor de chitară care zboară în jurul difuzoarelor de parcă ar fi cântate în camera în care se face audiția. În plus, din loc în loc ai parte de arome misterioase, iar atmosfera de reverie este amplificată și de faptul că majoritatea pieselor par a fi fără nicio urmă de percuție. 

Melodiile creează un ambient care te propulsează într-o altă dimenisune, iar printre eventualele influențe care se fac remarcate de către urechile cu discernământ ar fi niscaiva surf music sau chiar și bucățele de experimente sonore din categoria celora pe care le făcea odinioară Holger Czukay în celebra formație Can.Per ansamblu piesele sunt de o frumusețe sublimă și înfricoșătoare și conțin arome ambientale de blues american și mici tușe spre acorduri indiene și arabe. Desigur, multe dintre piese sunt cunoscute celor familiarizați cu piesele vechi din spațiul sârbesc, una dintre acestea fiind Tamo daleko,  un cântec popular care a fost compus pe insula grecească Corfu, în 1916, pentru a comemora retragerea Armatei sârbe prin Albania în timpul Primului Război Mondial și care simbolizează speranța. Pe scurt,muzica lui Branko sună ca un amestec de sunete de pe coasta Mării Adriatice cu străzile Belgradului și soarele american din Los Angeles cu mici picături de krautrock. Dincolo de povești, albumul  ăsta e unul din cele mai interesante reissues  ale acestui an, deci e clar ce aveți de făcut. 

Black Midi - Hellfire

 

Cel de-al treilea album al trupei britanice Black Midi – care printre altele a fost adeseori lăudată de nimeni altul decât Steve Albini – „Hellfire“ are un „plat du jour“  ce include o serie de ingrediente exotice. Îți poate induce eventuale similititudini cu math rock-ul celor de la Nomeansno, King Crimson sau Rush dar grație diverselor influențe ce includ elemente de cabaret, jazz sau operă rock poate fi asociat cu o multitudine de alte formații...și totuși nu sună ca niciuna. Dincolo de detaliile stilistice, ai parte de un spectacol în adevăratul sens al cuvântului ce include doze de suprarealism și dramă, cu momente amuzante și enervante. Pe scurt, e un disc „cu de toate“, care nu are cum să treacă neobservat pentru orice meloman care aspiră la chestii muzicale interesante.  

Muzica asta ar putea fi catalogată și bizară, cu conotații pozitive of course. E din sertarul acela cu ciudățenii care ascultate de mai multe ori oferă detalii demențiale pentru urechile care nu se hrănesc cu aranjamente muzicale de grădiniță. 

Dincolo de nebunia muzicală ce include pasaje din aproape orice gen muzical care nu implică noțiunea de „electronic“, ies în evidență și textele. Demne de o operă rock sau de o poveste la gura sobei în mijlocul iernii, lyrics-urile oferă și ele un aer de „altceva“.  

„Dangereous Liasons“ e un exemplu cu al ei final flamboaiant care spune că „This was no mafioso, this was Satan himself/True evil, the stench of an unknowable wealth/"You're coming with me son", the cries, anguish, torment/The shame, pain, heartache, suffering, futile regret“. Dacă poți face abstracție de sound-ul mega-drăguț al piesei  „Welcome to hell“ (una din perlele nestemate ale discului) ai parte de cugetări de genul „Don't tell your name, don't ask for hers/In this land of oysters, you are the world/The painless, plainness of military life/Resumes tomorrow night“.

Chiar și în puținele momente de relativă acalmie de aici lucrurile devin surprinzătoare căci undeva pe la mijlocul baladei „Still“ ai impresia că o mână invizibilă tocmai a apăsat un buton care a schimbat viteza piesei, iar la penultima piesă The Defence, spectacolul se mută în zona filmelor noir și a croonerilor de genul Dean Martin sau Pery Como. 

 

Un moment mai puțin reușit este undeva pe la mijloc, odată cu piesa „Half Time“, unde aflăm că „That was "8 weeks in May" by the Orange Tree Boys/Keep that dial locked to 66.6 Hellfire/With yours truely, Radio Rahim/Next up, a song like no other…Listen to this!“. Din fericire, trackul ține sub un minut și urmează „The Race is about to begin“ , care este un alt punct de referință al acestui disc nu doar pentru constatarea conform căreia „Idiots are infinite/And thinking men are numbered/Don't kid yourself/This isn't news“. Și pentru că finalul nu putea să fie altcumva decât epic, „27 Questions“ are acele structuri ritmice atipice ce include opririle neregulate care se regăsesc din belșug și-n celelalte piese ale albumului. 

Unul din plusurile celor de la Black Midi este acela că reușesc să mențină un echilibru perfect între acordurile consonante și disonante. Desigur, sunt momente în care ai impresia că muzica asta e făcută „la mișto“. Dar, indiferent dacă incluzi chestia asta în categoria „nu suport așa ceva“ sau „wow“ vă invit cât se poate de cordial să ascultați Hellfire cu urechile ciulite și mintea deschisă. Merită!

Altar - Rapsodia românească

 

Vremurile complicate pe care le trăim aduc adesea pe tapet confruntări ideologice diverse. Bunăoară cea dintre patriotism și naționalism. Chestiuni care par a fi tot mai greu de înțeles într-o societate dominată de fake news și de viteza năucitoare cu care suntem bombardați cu informații. Pare complicată definirea termenilor, deși în esență e atât de simplu. Patriotismul este dragostea necondiționată pentru țara ta, în vreme ce naționalismul include frecvent o componentă de adversitate.  Fostul președinte francez Francois Mitterand spunea că naționalismul duce la război și întreține iluzii sinucigașe. Pentru asta, chapeaux bas!

Am început cronica celui de-al șaselea album al celor de la Altar cu aceste considerente fiindcă „Rapsodia Românească“  este o sonată muzicală care descrie cât se poate de corect patriotismul de bun augur. A apărut exact în data de 1 decembrie și conține doze serioase de texte bine gândite, adaptate desigur pe rockul cu care ne-au obișnuit membrii trupei Altar de atâta vreme.Și de aici vine și motto-ul…Respect!  Muzica celor de la Altar n-are nevoie de nicio prezentare: e „ straightforward“ rock din epoca în care cubul Rubik era la putere și-n care în advertising exista șarmantul Marlboro Man. 

Dincolo de gașca Altar, pe acest disc se regăsesc și câteva colaborări. Unele chiar remarcabile. E cazul celor două piese realizate cu lui Florin Ștefan (Semnal M), cel care apare printre altele și-n „Povestea noastră“. O melodie care ne spune că România  „a avut brazi mândri pe creste, aur și bogății și ape vii“. Dar și și un moral „megahigh“. Și care a fost furată de „viclenii haini“ bucată cu bucată… și de aici…„a fost odată ca niciodată, că de n-ar fi nu s-ar povesti“. 

Rămânând la texte super șmechere e musai să amintesc și piesa care dă titlul acestui album în care băieții au un vis cum că totul s-a schimbat în țara noastră și „nu mai era hoție, nu mai era prostie/ sloganul național era Dreptate și Frăție/ Nu erau manele și se vorbea corect/pe tricolor scria Demnitate și Respect“.

Dincole de mesajele patriotice se regăsesc și momente mai light. Cum e „Antitristul“  în care aflăm că „Îmi place să trăiesc, să cânt  să mă distrez/Cu zâmbetul pe față să  mă bucur de viață !/Îmi place vinul vechi și berea la halbă/Iubesc fetele "bune" si mirosul de iarbă/Nu sunt religios, dar sunt credincios/Cred în Dumnezeu, sunt antiateu!“ , piesă care grație „lalala“-urilor din refren se califică la categoria „ cel mai șlăgăros moment al discului“. 

Unul dintre colaboratorii acestui album este și Planet H. Dacă nu-l știți, el este unul din producătorii muzicali actuali care colaborează printre altele cu Gojira sau FC DNB și atacă ritmuri „dubstep și altele/de/gen“ . M-aș fi așteptat ca piesa cu pricina, „Să vină un înger“ să sune…altcumva., dar acest fapt nu s-a concretizat. Un alt featuring de pe acest disc este cel alături de Cristian Hrubaru. Care este printre altele „șăfu“  principalului post de radio din țărișoara noastră care se mândrește că este dedicat sută la sută rock-ului. Desigur, se știe că pentru a  intra în playlistul oricărui radio e indicat să întreții o relație amicală cu reprezentanții acestuia…dar piesa cu pricina, „Vreau să fiu președinte“ nu strălucește. Și e mare păcat, căci textul e izbutit și în plus…e un cover autohton după Sex Pistols. Pe scurt, chestia asta merita o abordare diferită cu mai mult cohones.  

Această mică nemulțumire nu știrbește însă defel autenticitatea acestui album. Care se termină cu un scurt insert din „Marșul Imperial “ al lui John Williams, în piesa „Forța să fie cu noi“, care demonstrează – dacă mai era cazul – că băieții de la Altar nu duc lipsă de umor. 

Sound-ul Altar este cel pe care-l știm de atâta vreme. Fără cusur. Versurile sunt inspirate și totul sună cât se poate de corect. Dar și previzibil. No surprises, vorba unui cântec al celor de la Radiohead. Este o sonată de bun augur care ar merita predată la școală în cadrul ipoteticei materii numită „Patriotism și scris corect“. Desigur, fără piesa Antitrist…..