De ascultat

  Albumul de debut al formației irlandez SPRINTS este fără nicio îndoială una din marile surprize ale acestui început de 2024, fiindcă cvartetul din Dublin care o are ca solistă pe Karla Chubb reușește să amestece bucățele babane de punk și grunge în ambalajul alternative – rock atât de trendy în zilele noastre cu un talent care te lasă mască. Încă de la primele acorduri ale piesei de deschidere numite Ticking, e clar că oamenii aceștia știu cum să creeze acea tensiune muzicală care separă muzicile mișto de cele din categoria așa/și/așa. Obsesivul Am I Alive? repetat până la epuizare înaintea refrenului piesei are o conotație aparte iar după cele trei minute în care grupul construiește o introducere cât se poate de meseriașă, urechea este inundată de o altă compoziție care abuzează de o energie contagioasă. Heavy este una din cele mai bune bucăți din discul ăsta de debut. Nu doar pentru că ești întrebat de mai multe ori dacă ai simțit vreodată cât de grea este...camera? Ci mai ales...

  În piesa care dă titlul celui de-al șaptelea album al celor de la Sleaford Mods, UK GRIM oamenii ăștia care se scaldă într-un gen muzical pur și simplu prea complicat de descris cu cuvinte simple....decretează nici mai mult nici mai puțin că „In England, nobody can hear you scream”.  Dincolo de vremea ploioasă și frământările post Brexit din Marea Britanie, cei doi tipi din Notingham care reușesc să amestece stiluri muzicale diverse sunt originali tocmai prin simplitatea dezarmantă. Dacă pe albumul lor anterior din 2021 Sleaford Mods au făcut mișto la greu de măsurile luate de guvernul britanic în lupta cu pandemia, de această dată lista temelor abordate include o varietate inimaginabilă, punctul central al lyrics-urilor subliniind decăderea contemporană cu un umor abraziv, creionat pe lupta împotriva îndobitocirii în masă la care asistăm din păcate nu numai în țara lor de baștină.  Jason Williamson și Andrew Fearn par să abordeze teme pur britanice însă de multe ori ch...

  Fiindcă vremurile în care melomanii reușeau să țină pasul cu noutățile oferite de artiști au trecut demult, fiecare dintre noi recurgem la filtre cât se poate de sofisticate pentru a rămâne „la zi“ cu ceea ce ne interesează. Dacă vorbim de muzica „de afară“, lucrurile-s cât se poate de complicate căci cantitatea de muzică lansată zilnic pe mapamond este mai mult decât impresionantă. Pe plan autohton, lucrurile par a fi cât se poate de simple, căci dincolo de tonele de gunoaie sonore care își găsesc adesea locul în playlist-urile radiourilor și televiziunilor care se mândresc cu faptul că-s „comerciale“, nu prea se observă agitație. Numărul celor care-și etalează „ciudățeniile“ nedestinate populației largi nu este unul prea mare. Tocmai de aceea, din când în când dai peste surprize.... Introducerea asta lungă s-a născut cumva ca o explicație asupra faptului că zilele astea am dat absolut întâmplător peste orădenii care alcătuiesc proiectul Le Brouf . Edward Nicoară şi Mircea Floru...

Mea culpa, până nudemult nu am auzit de Toxpack. Un echipaj german care a debutat cu vreo 16 anişori în urmă şi a editat până acum nu mai puţin de şapte discuri. Noul disc al berlinezilor care au colaborat în trecut cu trupe ca Pro-Pain sau Agnostic Front, poate fi încadrat lejer în categoria „remember the good old days“. Adică vremurile în care chitările erau aspre, sound-ul abraziv şi trupele cu cojones o „ardeau“ cât se poate de energic. Aşa cum îi şade bine oricărui album „nervos“, discul debutează cu un intro de 54 de secunde în care berlinezii îşi fac „încălzirea“, piesa „Intrada“ pregătind cât se poate de bine iureşul care se dezlănţuie în track-ul cu numărul doi „Kommerz“. Care este o combinaţie reuşită între Oi! Streetpunk, hardcore şi chiar şi heavy metal pe alocuri. Lucruri care nu au cum să nu te ungă la suflet în cazul în care nu guşti melodioarele cretino – handicapate care curg cu nemluita pe posturile de radio comerciale din zilele noastre. Dacă asculţi piesa “Auf Al...

                               În cazul în care nu ai ascultat niciodată Ramones, sunt destule şanse să nu te dea pe spate sound-ul acestei trupe legendare. Şi totuşi, pentru cei care au urechile desfundate audiţia albumului Ramones – apărut iniţial în luna aprilie a anului 1976 – ar trebui să fie o experienţă deosebită. Zilele acestea, albumul cu pricina a căpătat o apariţie nouă, frumos botezată 40th Anniversary. Desigur, de-a lungul timpului a curs multă creneală pe subiectul Ramones, aşa că e cât se poate de greu să spui ceva nou despre acest subiect. Discul original cuprinde versiuni remasterizate ale unor diamante sonore ca „I Don’t Wanna Go Down to the Basement,” “Now I Wanna Sniff Some Glue,” sau “Beat on the Brat.” În ultimele decenii, o tonă de trupe din întreaga lume s-au inspirat din creaţiile trupei americane care şi-a ...

                                         Albumul de debut al formaţiei Baby Elvis reuşeşte să se învârtă într-un amestec de crazy rock din anii 60 şi ceea ce se înţelege prin termenul de indie – garage, dar nu duce lipsă nici de eventuale asemănări cu mult – prea – folositul alternativ din zilele noastre. Formaţia din Oradea pedalează pe sound-ul britanic, iar acest fapt se datorează probabil şi fineţurilor auditive ale producătorului acestui disc, Adam Whittaker. Răspunzător printre altele de materiale discografice editate de Tears For Fears, The Damned, Julian Cope, The Saw Doctors sau Doves. În ultimii ani, britanicul care s-a stabilit la noi în ţară a „periat“ sonor şi alte găşti autohtone, printre care amintim Grimus sau Omul cu Şobolani. Sound-ul „complet“ al acestui White Ellep...

                                          Deşi în materie de post – punk s-au spus foarte multe în cursul ultimelor decenii, din când în când „pe radar“ apare câte o gaşcă care reuşeşte să „reinventeze“ gaura de la macaroană şi să ofere publicului un produs cât se poate de „fresh“. Exact aşa cum este cel de-al doilea album al fetelor care alcătuiesc formaţia britanică Savages, care au făcut oareşce furori şi cu debutul lor de acum trei ani numit Silence Yourself. De această dată, Jehnny Beth (voce), Gemma Thompson (chitară), Ayse Hassan (bass) şi    Fay Milton (tobe) au intrat în atenţia melomanilor din lumea întreagă cu un album post – punk concentrat asupra temelor reprezentate de dragoste, o chestiune destul de neobişnuită pentru genul muzical abordat. Nu ştiu exact...

Având în vedere că trăim vremuri complicate, şi muzicienii s-au adaptat acestui trend. O bună parte din apariţiile discografice ale anului 2015 sunt atât de eclectice, încât stilurile au devenit „etichete“ considerate de mulţi drept un apanaj al celor care gândesc old school. Desigur, există şi curentul opus, cel care face ca o sumedenie de artişti actuali să-şi încerce norocul mergând back to the roots. Una peste alta, e tot mai greu să găseşti ceva „curat“ şi care nu e „fumat“, un album care să te încarce cu energie şi pe care să-l simţi că a fost creat mostly for fun, nu în laboratoarele care produc entertainment muzical la kilogram din zilele noastre.  Deşi nu sunt deloc noi în domeniu – discul ăsta fiind cel de-al 8-lea album de studio – fetele care alcătuiesc trupa americană Sleater-Kinney reuşesc să fie cât se poate de „fresh“. Chiar dacă abordează un stil muzical în care ai impresia că s-a cam spus tot ce era de spus. E vorba de punk – rock. Scurt pe doi. Pentru amat...

Cele mai convenabile etichete pentru debutul canadienilor care alcătuiesc formaţia Viet Cong ar fi fără îndoială cele de post punk sau noise. Spre deosebire de multitudinea de alte trupe care activează în aceeaşi branşă formaţia alcătuită din doi foşti membri ai trupei Woman reuşeşte să navigheze elegant între mai multe stiluri, printre care se întrezăresc desigur şi câţiva stropi de industrial. Printre cele mai adevărate momente ale acestui debut se numără cele trei minuţele ale single-ului Pointless Experience în care atmosfera de Joy Division este îmbogăţită cu riff-uri cât se poate de melodice pentru acest gen. E unul din momentele în care chitările – deşi cât se poate de omniprezente – nu sunt „totul“, iar „ If we’re lucky we’ll get old and die“ – ul din refren reuşeşte să te bântuie până-n măduva oaselor. „Continental Shelf“, pe de altă parte, este un alt punct de atracţie în care involuntar melomanul avizat este condus spre eventuale asocieri cu Joy Division, iar finalul d...

Încă de la primele acorduri ale primului disc scos după opt ani de pauză de către Billy Idol, urechea ascultătorului este bombardată cu acele sonorităţi care l-au făcut celebru pe cel care în buletin poartă numele de William Michael Albert Broad.  Artistul britanic care făcea furori în vremurile mai de demult cu Rebell Yell sau White Wedding îşi începe noul album cu o compoziţie numită Biter Pill, care deşi nu reuşeşte să te dea pe spate, are acel „vino-ncoa“ care te face să devii atent. Piesa nu a fost gândită ca un mega – hit dar are multe ingrediente din „ciorba“ care l-a făcut celebru pe Billy Idol. Şi îl repune pe tapet pe artist:care deşi recunoaşte că  nu mai e sălbaticul de odinioară, duce dorul acelor vremuri: „I’d forgotten how to fly But I’ll remember before I die“. Single-ul „Cant break down“ este unul din punctele de atracţie ale acestui material discografic, în care rockerul devenit între timp un veritabil crooner surprinde cu o piesă care are toate atu-urile ...

Hanni El Khatib e un tip din Los Angeles care a declarat la un moment dat că face muzică pentru cei care au fost împuşcaţi sau au fost loviţi de tren. Din fericire, subsemnatul n-a trecut prin nicio experienţă de acest gen, dar cu siguranţă piesele acestui skateboarder cu origini palestiniene şi filipineze pot fi ascultate şi degustate pe deplin şi de „restul lunii“. Cel de-al doilea album al muzicianului a fost produs de către Dan Auerbach, de la The Black Keys, iar acest fapt ar trebui să vă dea deja câteva repere sonore. Sunetele de chitară „murdară“ se dezlănţuie din plin în cele 11 piese care compun acest material discografic, lucru mega – evident încă din primele acorduri ale piesei care dă titlul albumului, cu al ei „I want my money back“ din start.

Ascultând cel de-al 8 – lea album discografic al americanilor de la Dropkick Murphys, mi-am adus aminte involuntar de chefurile primului club „alternative“ din Timişoara, Subway (îl mai ştie cineva?), de nopţile pierdute prin diverse alte locşoare cu oameni avizi de hardcoreli ş-alte bunătăţuri. Chiar şi-n liniştea căminului familial, melodiile astea îţi creează nişte tripuri „valabile“ şi te teleportează în diverse spelunci pline de fum în care sălăşluiesc valuri de alcool. Desigur, pentru cei cărora „tripul“ e axat doar pe dubstep sau drum and bass, sound-urile astea crude de chitări nu reprezintă mare lucru, dar asta e altă poveste. Încă de la primul track al acestui nou album al americanilor de la Dropkick Murphys e clar pentru orice posesor de urechi desfundate că ceea ce se petrece aici e destinat a fi consumat de cei care ştiu fără Google ce a aia punk.

N-are nicio legatura cu Alexandre Dumas Tatal, dar discul asta vine Dupa 20 de ani. Protagonistul principal este omul care acum 35 de ani sintetiza un feeling cat se poate de adecvat vremurilor politice in care se scalda tarisoara noastra: „No future, for you, no future, for me“. Despre John Lydon se pot spune foarte multe lucruri, controversele din jurul lui fiind la ordinea zilei. Mai presus de toate, indiferent daca ti-e simpatic sau nu, omul acesta a reusit sa creeze o opinie. Revenind la muzica, ce asteptari poti sa ai de la o trupa care dupa 20 de ani de hibernare scoate un nou disc? „Nebunia“ a inceput acum vreo patru anisori, cand rebelul personaj care a cantat in Sex Pistols a fost de acord sa apara pentru prima oara in viata lui in cadrul unui spot publicitar, facut pentru o marca de unt din Marea Britanie. Desi a sustinut sus si tare ca acest compromis a fost facut doar pentru a finanta revenirea celor de la P.I.L. multa lume l-a cam luat peste picior, din aceasta cauza.

Parafrazandu-I pe baietii de la Sarmalale Reci care spuneau odinioara ca „Tu razi de mine ca port cravata/si te falesti cu blugii rupti si geaca decolorata/pe care-ai scris cu pixul AC/DC“, trebuie sa va marturisesc ca atunci cand ma gandesc la Nina Hagen n-am cum sa omit ca odinioara subsemnatul a scris cu pixul pe o caseta Memorex de culoare neagra The Queen Of Punk, Nina Hagen. Trecem peste amintiri si ajungem la 2011, unde o gasim pe Catharina Hagen (dupa numele ei adevarat), o doamna de 56 de ani care a scos zilele acestea cel de-al 14-lea album din cariera, care poarta numele de Volksbeat. Vremurile s-au schimbat, iar regina punk – ului a inceput sa propavaduiasca de vreo doi anisori crestinismul. Desi s-a botezat numai acum doi ani, Nina Hagen sustine ca a facut cunostinta cu Dumnezeu la varsta de 17 ani in urma unei excursii prelungite pe meleagurile LSD-ului. Mai poti sa mai comentezi ceva la aceasta afirmatie? Revenind la solista care a intrat in constiinta punkistilor de p...

Daca ma intrebati pe mine, Marea Britanie a fost, este si va fi intotdeauna cea mai tare in parcare atunci cand te referi la arta numita muzica. Nu doar pentru ca a exportat rave, jungle, big beat, drum and bass, jungle, dubstep si alte minunatii stilistice ci si pentru ca a generat niste texte de piese jos palaria. Nu intotdeauna, ce-i drept, caci din cand in cand chiar si britanicii o iau pe ulei si fredoneaza tampenii de genul „We are the cheeky girls / You are the cheeky boys“. Facand abstractie de uscaturi,  tara asta a dat nastere unor texte de pus in rama. Ca de exemplu „Enjoy the power and beauty of your youth; oh nevermind; you will not understand the power and beauty of your youth until they have faded“ (Buz Luhrmann) sau „Choose life.  Choose a job. Choose a career. Choose a family, Choose a fucking big television. Choose washing machines, cars, compact disc players, and electrical tin openers“ (PF Project).

Dupa cele 265 de discuri ascultate si etichetate cu label-ul „amestec de stiluri“ anul asta, a fost o adevarata usurare sa dau peste americanii astia din Los Angeles, care-si spun The Lords of Altamont. E drept, si coperta te duce deja cu gandul la ceva, dar dupa primele cinci secunde ale piesei de deschidere rasufli usurat si exclami: yes, yes, asta e goold old punk garage rock. Nu atatea brizbriz-uri, nu atatea interviuri in care oamenii spun “noi nu ne putem eticheta muzica“, nu ghiveci, nu nimic: punk - rock galagios, simplu, direct, straight in your face.  Desigur, e fain sa mai asculti din cand in cand si chestiile atat de twisted din zilele noastre, dar parca din cand in cand e si mai fain sa iei o pauza si sa te intorci la radacini. F.F.T.S. e primul track si care totodata te avertizeaza ca daca nu esti prea prieten cu sound-urile MC5 sau excluzi din start chitarile zgomotoase, n-ai ce cauta in povestea americanilor astia. Care, by the way au debutat prin 2004 cu un disc ca...

Desigur, nici o cronica serioasa despre noul album Misfits nu poate omite faptul ca e primul disc al lor „pe bune” din 1999 incoace. E drept, Jerry Only a preluat postul de solist al trupei inca din 2003 cand s-a nascut Project 1950, dar avand in vedere ca albumul ala a fost exclusiv de cover-uri, ar fi mai „safe” sa nu-l punem la socoteala. In tabara celor de la Misfits, de-a lungul anilor au avut loc o sumedenie de scandaluri. Despartiri, certuri, batalii in instanta, alea alea. Pentru o scurta vreme la ei a aparut inclusiv Marky Ramone din Ramones la tobe. Figura centrala a trupei, Glen Danzig, a parasit si el barca. Dincolo de povesti nemuritoare, creatorii horror – punk – ului au revenit pe baricade in formula Jerry Only, Dez Cadena si Eric Arce. Probabil ca banuiti deja: discul asta e mult mai palid decat creatiile aparute in trecut sub aceasta emblema.

Asteptari: The King Blues este o formatie care isi are sediul central in Londra si care abordeaza un punk rock combinat cu ska si folk cu puternice influente politice in ceea ce priveste mesajul abordat. Primul album a aparut in 2006 sub numele de Under the fog, care a fost urmat doi ani mai tarziu de Save the World. Get the Girl. Punk and Poetry este al 3-lea album al trupei. Rezultat: De cand am auzit prima oara refrenul melodiei We are fucking angry – care este al 2-lea track de aici – mi-a picat fisa: londonezii astia au reusit sa compuna un imn al Romaniei de azi! Piesa inmagazineaza in ea o stare generala destul de raspandita in spatiul geografic in care ne ducem existenta, iar pe final londonezii indeamna la revolta europeana: „Students, workers and unemployed unite and rise out of the slum/ France, Spain, Greece we're joining you finally our time has come“. 

Asteptari: Daca e sa ne luam dupa categorisiri, Atari Teenage Riot se scalda in stilul botezat “digital hardcore“, termen pe care ei insisi l-au inventat. Trupa germana formata in 1992 a editat albumul Delete Yourself in 1995, iar Is this Hyperreal? este al patrulea album de studio al formatiei, care vine la 12 ani distanţă după precedentul 60 seconds Wipe Out. Rezultat: Fiindca traim intr-o lume concentrata pe Facebook si asta ne ocupa tot timpul, e clar pentru toata lumea ca mesajul de protest al muzicii din zilele noastre s-a disipat. Incet dar sigur.  Fara indoiala, lumea s-a schimbat, artistii asijderea iar noi toti ne-am adaptat intr-un fel sau altul vremurilor de bejenie in care ne scaldam existenta. Carevasazica, nu prea mai avem sansa sa prindem „miscari“. Cele propagate de MC5 prin 1969 cu al lor Kick out the Jams, God Save The Queen-ul celor de la Sex Pistols sau „Fuck you I wont do what you tell me“- ul din visteria Rage against the Machine (si exemplele pot continua i...

Asteptari: Flogging Molly e o formatie americana de celtic – punk care a debutat in anul 2000 cu albumul Swagger. Americanii vor fi prezenti pentru prima oara in tara noastra, pe 1 iulie, in cadrul festivalului B ESTFEST. Speed of darkness contine 12 melodii si vine la trei ani distanta dupa Float. Rezultat: Sa inceapa Revolutia! Refrenul celei de-a doua piese din acest album (Revolution) e cat se poate de energic si reflecta perfect atmosfera unui material care merita ascultat cu urechile ciulite. Nu doar fiindca e plin de texte sugubete ci si fiindca e cat se poate de nealterat: e punk cu influente celtice care nu contine aditivi “comerciali” plus cateva momente “linistite” dar din categoria balade decente a la Pogues.