Ascultând cel de-al 8 – lea album discografic al americanilor de la Dropkick Murphys, mi-am adus aminte involuntar de chefurile primului club „alternative“ din Timişoara, Subway (îl mai ştie cineva?), de nopţile pierdute prin diverse alte locşoare cu oameni avizi de hardcoreli ş-alte bunătăţuri. Chiar şi-n liniştea căminului familial, melodiile astea îţi creează nişte tripuri „valabile“ şi te teleportează în diverse spelunci pline de fum în care sălăşluiesc valuri de alcool. Desigur, pentru cei cărora „tripul“ e axat doar pe dubstep sau drum and bass, sound-urile astea crude de chitări nu reprezintă mare lucru, dar asta e altă poveste. Încă de la primul track al acestui nou album al americanilor de la Dropkick Murphys e clar pentru orice posesor de urechi desfundate că ceea ce se petrece aici e destinat a fi consumat de cei care ştiu fără Google ce a aia punk.
Se mai găsesc din belşug influenţe irlandeze, iar ghiveciul ăsta e un soi de world – punk, dacă vreţi. The boys are back e genul ăla de piesă care te face să îţi mişti trupul, în timp ce fredonezi happily „The boys are back/And they’re looking for trouble“? Cu toate astea, chestia asta cu „scandalul“ e discutabilă, căci punk – ul are alte coordonate pentru această noţiune. Deşi marea majoritate a celor 12 piese incluse sunt cât se poate de previzibile, n-ai cum să te plictiseşti, căci ritmul aleert al unor piesa ca Burn sau The Batttle Rages On te fac obligatoriu să te zbengui. Pe de altă parte, există şi genul de piese care e surprins mirific de „Rose Tattoo“, în care simţi că oamenii ăştia ştiu şi altceva în afară de zgomot. Finalul e cât se poate de mişto, căci o piesă care are ca refren "It's the end of the night, but we ain't going home" ar trebui să fie pe buzele tuturor celor care după un chef straşnic, pe la ora cinci dimineaţa scotocesc camera în căutarea ultimelor picături de alcool sau îşi reaprind mucurile din scrumieră. Sunt sigur că recitalurile oamenilor ăştia sunt de zile mari, dar şi acest Signed and sealed in blood merită toată atenţia....
Asteptari: Cu un nume ca Drive-By Truckers e cat se poate de clar pentru toata lumea ca aceasta trupa isi are sediul in United States Of America. Si-n plus, e vorba de country. Gasca asta e compusa din sase oameni care pe parcursul anului 2009 s-au inchis intr-un studio si au inventat doua albume noi: The Big To Do , aparut anul trecut si acest Go-Go Boots. Rezultat: Nu trebuie sa ai urechi superdestepte ca sa realizezi din prima ca sound-ul acestui disc este diferit fata de multe productii pe care le auzi in zilele noastre. Iar asta se datoreaza in principal faptului ca oamenii acestia isi inregistreaza piesele analogic.
Cele mai bune albume românești ale deceniului Top realizat de Zoltan Varga ABRA - Șapte După trei albume scoase în Germania și un disc apărut în țară noastră sub numele de La frumusețea ei, formația Abra a editat în 2010 albumul Șapte, realizat cu masivul sprijin a lui Mircea Baniciu. Adrian Enescu – Invisible Movies Invisible Movies merită să intre în colecţia oricărui meloman serios din această ţară pentru simplul motiv că documentează sonor „soundtrack“ –urile made in România din ultimii aproape 40 de ani. OK, poate e prea pretenţios termenul de soundtrack, căci câteva din piesele de p-aici sunt simple „acompaniamente“, dar aţi înţeles ideea. Alexandra Ușurelu – La capătul lumii Alexandra Uşurelu a fost etichetată un soi de Norah Jones a României. Dincolo de etichet...
Noul album al băieţilor care şi-au găsit şugubăţul nume de Toulouse Lautrec se înscrie perfect în „oala“ asta a aşa zisului alternativ – rock made in Romania în care se scaldă şi alte trupe. Exemplele pot curge pe bandă rulantă, dar sunt sigur că le ştiţi şi voi. Desigur, la un moment dat devine destul de frustrant faptul că majoritatea trupelor româneşti „din noul val“ nu pot ieşi defel din „linia“ asta a influenţelor extrase la greu din „indie“-ul britanic al anilor 90. Pe de altă parte, în comparaţie cu „restul lumii“ – a se citi alte trupe de rock din România care cred că muzica lor are ce căuta în anul de graţie 2015 într-o lume civilizată – sound-ul ăsta uşor demodat „afară“ este mega – modern, într-o industrie muzicală bolnavă rău, dar care oglindeşte într-un fel sau altul societatea în care trăim. Chiar dacă niciuna din piesele celor de la Toulouse Lautrec nu reuşeşte să te facă să exclami „waw“, noul material al bucureştenilor care au devenit cunoscuţi şi dat...
Ascultând cel de-al 8 – lea album discografic al americanilor de la Dropkick Murphys, mi-am adus aminte involuntar de chefurile primului club „alternative“ din Timişoara, Subway (îl mai ştie cineva?), de nopţile pierdute prin diverse alte locşoare cu oameni avizi de hardcoreli ş-alte bunătăţuri. Chiar şi-n liniştea căminului familial, melodiile astea îţi creează nişte tripuri „valabile“ şi te teleportează în diverse spelunci pline de fum în care sălăşluiesc valuri de alcool. Desigur, pentru cei cărora „tripul“ e axat doar pe dubstep sau drum and bass, sound-urile astea crude de chitări nu reprezintă mare lucru, dar asta e altă poveste. Încă de la primul track al acestui nou album al americanilor de la Dropkick Murphys e clar pentru orice posesor de urechi desfundate că ceea ce se petrece aici e destinat a fi consumat de cei care ştiu fără Google ce a aia punk. 
Comentarii
Trimiteți un comentariu