Ascultând cel de-al 8 – lea album discografic al americanilor de la Dropkick Murphys, mi-am adus aminte involuntar de chefurile primului club „alternative“ din Timişoara, Subway (îl mai ştie cineva?), de nopţile pierdute prin diverse alte locşoare cu oameni avizi de hardcoreli ş-alte bunătăţuri. Chiar şi-n liniştea căminului familial, melodiile astea îţi creează nişte tripuri „valabile“ şi te teleportează în diverse spelunci pline de fum în care sălăşluiesc valuri de alcool. Desigur, pentru cei cărora „tripul“ e axat doar pe dubstep sau drum and bass, sound-urile astea crude de chitări nu reprezintă mare lucru, dar asta e altă poveste. Încă de la primul track al acestui nou album al americanilor de la Dropkick Murphys e clar pentru orice posesor de urechi desfundate că ceea ce se petrece aici e destinat a fi consumat de cei care ştiu fără Google ce a aia punk.
Se mai găsesc din belşug influenţe irlandeze, iar ghiveciul ăsta e un soi de world – punk, dacă vreţi. The boys are back e genul ăla de piesă care te face să îţi mişti trupul, în timp ce fredonezi happily „The boys are back/And they’re looking for trouble“? Cu toate astea, chestia asta cu „scandalul“ e discutabilă, căci punk – ul are alte coordonate pentru această noţiune. Deşi marea majoritate a celor 12 piese incluse sunt cât se poate de previzibile, n-ai cum să te plictiseşti, căci ritmul aleert al unor piesa ca Burn sau The Batttle Rages On te fac obligatoriu să te zbengui. Pe de altă parte, există şi genul de piese care e surprins mirific de „Rose Tattoo“, în care simţi că oamenii ăştia ştiu şi altceva în afară de zgomot. Finalul e cât se poate de mişto, căci o piesă care are ca refren "It's the end of the night, but we ain't going home" ar trebui să fie pe buzele tuturor celor care după un chef straşnic, pe la ora cinci dimineaţa scotocesc camera în căutarea ultimelor picături de alcool sau îşi reaprind mucurile din scrumieră. Sunt sigur că recitalurile oamenilor ăştia sunt de zile mari, dar şi acest Signed and sealed in blood merită toată atenţia....
Principalul atu al muzicienilor care nu fac parte din tagma celor încadrați în mediocritate constă în puterea acestora de a trezi în rândul celor care le ascultă cântecele, diverse sentimente și imagini care stau undeva ascunse prin hățișurile memoriei. Oridecâte ori cineva atinge o coardă sensibilă se declanșează o vibrație aparte, care reușește să-ți insufle acel sentiment de bine, care ar trebui să vină la pachet cu arta asta numită muzică. Din păcate, în vremurile actuale în care diletantismul este adesea ridicat la nivel de artă, misiunea asta pare-se că a fost abandonată de către mulți. Și totuși, unii n-au abandonat lupta. Este și cazul lui Ravi Hazard. Pe numele său adevărat Răzvan Stochița, „Ravi Hazard “ a început să scrie poezii la vârsta de 14 ani și a descoperit muzica folk la vârsta de 16 ani, în timpul unei călătorii la munte. De aici și până la a împrumuta o chitară, a se închide în casă două săptămâni și a învața să cânte prima melodie a fost doar un pas. În 1997...
„În clipa în care ai apărut / Eu nimic nu am mai vrut / Simplu am înnebunit / M-ai îmbolnăvit“. Sunt primele versuri care se fac auzite pe albumul formației Amala. Piesa cu pricina numită „Tu ești boala mea“ lămurește cât se poate de exact filmul formației care s-a născut în 1989 la Timișoara. Este vorba de acel rock clasic care făcea ravagii în vremurile în care muzica nu era numai despre showbusiness și-n care lumea nu se înghesuia să consume pe bandă rulantă produse muzicale insipide, incolore și inodore. Da, e un soi de remember the time care îi va unge la suflet pe cei care se intitulează rockeri. Pe lângă acest aspect, discul ăsta e și un fragment de istorie, căci această primă înregistrare oficială a formației timișorene cuprinde compoziții semnificative din negura timpurilor. Amala a fost creată de către Grujic Ljubisa, zis și , „Mișa, iar după o serie de schimbări de componență, reveniri și desfințări a reușit să lanseze materialul discografic de debut numit ...
Cele mai bune albume românești ale deceniului Top realizat de Zoltan Varga ABRA - Șapte După trei albume scoase în Germania și un disc apărut în țară noastră sub numele de La frumusețea ei, formația Abra a editat în 2010 albumul Șapte, realizat cu masivul sprijin a lui Mircea Baniciu. Adrian Enescu – Invisible Movies Invisible Movies merită să intre în colecţia oricărui meloman serios din această ţară pentru simplul motiv că documentează sonor „soundtrack“ –urile made in România din ultimii aproape 40 de ani. OK, poate e prea pretenţios termenul de soundtrack, căci câteva din piesele de p-aici sunt simple „acompaniamente“, dar aţi înţeles ideea. Alexandra Ușurelu – La capătul lumii Alexandra Uşurelu a fost etichetată un soi de Norah Jones a României. Dincolo de etichet...
Ascultând cel de-al 8 – lea album discografic al americanilor de la Dropkick Murphys, mi-am adus aminte involuntar de chefurile primului club „alternative“ din Timişoara, Subway (îl mai ştie cineva?), de nopţile pierdute prin diverse alte locşoare cu oameni avizi de hardcoreli ş-alte bunătăţuri. Chiar şi-n liniştea căminului familial, melodiile astea îţi creează nişte tripuri „valabile“ şi te teleportează în diverse spelunci pline de fum în care sălăşluiesc valuri de alcool. Desigur, pentru cei cărora „tripul“ e axat doar pe dubstep sau drum and bass, sound-urile astea crude de chitări nu reprezintă mare lucru, dar asta e altă poveste. Încă de la primul track al acestui nou album al americanilor de la Dropkick Murphys e clar pentru orice posesor de urechi desfundate că ceea ce se petrece aici e destinat a fi consumat de cei care ştiu fără Google ce a aia punk. 
Comentarii
Trimiteți un comentariu