Ascultând cel de-al 8 – lea album discografic al americanilor de la Dropkick Murphys, mi-am adus aminte involuntar de chefurile primului club „alternative“ din Timişoara, Subway (îl mai ştie cineva?), de nopţile pierdute prin diverse alte locşoare cu oameni avizi de hardcoreli ş-alte bunătăţuri. Chiar şi-n liniştea căminului familial, melodiile astea îţi creează nişte tripuri „valabile“ şi te teleportează în diverse spelunci pline de fum în care sălăşluiesc valuri de alcool. Desigur, pentru cei cărora „tripul“ e axat doar pe dubstep sau drum and bass, sound-urile astea crude de chitări nu reprezintă mare lucru, dar asta e altă poveste. Încă de la primul track al acestui nou album al americanilor de la Dropkick Murphys e clar pentru orice posesor de urechi desfundate că ceea ce se petrece aici e destinat a fi consumat de cei care ştiu fără Google ce a aia punk.
Se mai găsesc din belşug influenţe irlandeze, iar ghiveciul ăsta e un soi de world – punk, dacă vreţi. The boys are back e genul ăla de piesă care te face să îţi mişti trupul, în timp ce fredonezi happily „The boys are back/And they’re looking for trouble“? Cu toate astea, chestia asta cu „scandalul“ e discutabilă, căci punk – ul are alte coordonate pentru această noţiune. Deşi marea majoritate a celor 12 piese incluse sunt cât se poate de previzibile, n-ai cum să te plictiseşti, căci ritmul aleert al unor piesa ca Burn sau The Batttle Rages On te fac obligatoriu să te zbengui. Pe de altă parte, există şi genul de piese care e surprins mirific de „Rose Tattoo“, în care simţi că oamenii ăştia ştiu şi altceva în afară de zgomot. Finalul e cât se poate de mişto, căci o piesă care are ca refren "It's the end of the night, but we ain't going home" ar trebui să fie pe buzele tuturor celor care după un chef straşnic, pe la ora cinci dimineaţa scotocesc camera în căutarea ultimelor picături de alcool sau îşi reaprind mucurile din scrumieră. Sunt sigur că recitalurile oamenilor ăştia sunt de zile mari, dar şi acest Signed and sealed in blood merită toată atenţia....
Muzica instrumentală oferă creierului libertatea de a hoinări. Pe plaje care îți taie răsuflarea sau în locuri întunecate și tulburi, în funcție de emoțiile fiecăruia. Absența unei povești spuse în viu grai îți oferă spațiu pentru a îți impune și a crea propria interpretare. Eventualele cuvinte explanatorii visavis de muzica instrumentală sunt cât se poate de subiective. Din mai multe motive, principalul fiind acela că piesele cu pricina trezesc emoții diferite în sufletul fiecăruia. Pe bună dreptate, dealtfel. „I do say ...that...Every pain that you are receiving...Every challenge that you are facing / It belongs to the journey. And to aknowledge. To accept whatever life is throwing at you. And still have on your mind. That this is just a test., sunt cuvintele care însoțesc prima piesă a albumului. Ascultând cu atenție această compoziție involuntar m-am reconectat la superbele armonii muzicale executate odionoară de Roxy Music (și-n special în piesa India, inclusă pe album...
Asteptari: Cu un nume ca Drive-By Truckers e cat se poate de clar pentru toata lumea ca aceasta trupa isi are sediul in United States Of America. Si-n plus, e vorba de country. Gasca asta e compusa din sase oameni care pe parcursul anului 2009 s-au inchis intr-un studio si au inventat doua albume noi: The Big To Do , aparut anul trecut si acest Go-Go Boots. Rezultat: Nu trebuie sa ai urechi superdestepte ca sa realizezi din prima ca sound-ul acestui disc este diferit fata de multe productii pe care le auzi in zilele noastre. Iar asta se datoreaza in principal faptului ca oamenii acestia isi inregistreaza piesele analogic.
Cele mai bune albume românești ale deceniului Top realizat de Zoltan Varga ABRA - Șapte După trei albume scoase în Germania și un disc apărut în țară noastră sub numele de La frumusețea ei, formația Abra a editat în 2010 albumul Șapte, realizat cu masivul sprijin a lui Mircea Baniciu. Adrian Enescu – Invisible Movies Invisible Movies merită să intre în colecţia oricărui meloman serios din această ţară pentru simplul motiv că documentează sonor „soundtrack“ –urile made in România din ultimii aproape 40 de ani. OK, poate e prea pretenţios termenul de soundtrack, căci câteva din piesele de p-aici sunt simple „acompaniamente“, dar aţi înţeles ideea. Alexandra Ușurelu – La capătul lumii Alexandra Uşurelu a fost etichetată un soi de Norah Jones a României. Dincolo de etichet...
Ascultând cel de-al 8 – lea album discografic al americanilor de la Dropkick Murphys, mi-am adus aminte involuntar de chefurile primului club „alternative“ din Timişoara, Subway (îl mai ştie cineva?), de nopţile pierdute prin diverse alte locşoare cu oameni avizi de hardcoreli ş-alte bunătăţuri. Chiar şi-n liniştea căminului familial, melodiile astea îţi creează nişte tripuri „valabile“ şi te teleportează în diverse spelunci pline de fum în care sălăşluiesc valuri de alcool. Desigur, pentru cei cărora „tripul“ e axat doar pe dubstep sau drum and bass, sound-urile astea crude de chitări nu reprezintă mare lucru, dar asta e altă poveste. Încă de la primul track al acestui nou album al americanilor de la Dropkick Murphys e clar pentru orice posesor de urechi desfundate că ceea ce se petrece aici e destinat a fi consumat de cei care ştiu fără Google ce a aia punk. 
Comentarii
Trimiteți un comentariu