De ascultat

E un contrast evident între coperta întunecată şi titulatura acestui al doilea album al proiectului canadian Trust. Contradicţiile nu se opresc aici, căci dincolo de tărâmul bucuriei şi coperta sumbră a albumului, melomanul are parte de un disc cu totul diferit faţă de debutul canadianului Robert Alfons, despre care aţi citit aici. De data aceasta, „bucuria“ sonoră nu vine cu una cu două, albumul ăsta având nevoie de mai multe audiţii pentru a fi pe deplin înţeles. Sincer, la primele audiţii ale acestui Joyland, am fost oarecum dezamăgit. N-am simţit acele miresme catchy ale unor piese ca Dressed for space sau Candy Walls. Dar, la ascultări succesive am găsit altceva: discul ăsta e mult mai închegat şi matur în ansamblul său decât TRST. Deşi în mare parte, aranjamentele sonore se păstrează oarecum în zona darkwave sau goth – electronica, ascultătorul e vrăjit cu mult mai multe ingrediente strecurate cu abilitate printre piese. Prima piesă a albumului “Slightly Floating” te avertize...

Dupa mintea mea, una din marile probleme ale albumelor editate de artistii care fac parte intr-un fel sau altul din zona numita impropriu „muzica electronica“ din zilele noastre este aceea ca in mare parte creatiile lor sunt la fel de previzibile ca si activitatea politicienilor inglobati in spatiul geografic in care ne ducem traiul de zi cu zi. Etichetele de “stanga”, “dreapta”, „ecologisti“, „neo – liberali“ au conotatii de  „dubstep”, „chillwave“ sau „downtempo“, dar tabloul este in genere acelasi: lumea are nevoie sa te identifice cu ceva cunoscut pentru a sti de unde sa te ia. Exista si reveresul medaliei: o sumedenie de oameni care activeaza in PR si marketing arunca cu nemiluita in comunicatele lor de presa abureli de genul „eclectic“, „crossover“ si alte minunatii din acest borcan, astfel incat bietul public e eminamente buimac.

Unul din lucrurile faine atunci cand vine vorba de muzica electronica „minimal” este acela ca acest soi de compozitii pot sa te faca sa dansezi atunci cand le asculti la volum mare (la club) dar pot functiona si ca un somnifer meserias atunci cand te delectezi cu aceste sound-uri la volum mai micut in camaruta proprie. Brazilianul Gui Boratto a devenit o figura cunoscuta in scena techno minimal din lumea intreaga gratie albumului sau de debut Chromophobia aparut acum patru ani de zile, care a fost mai apoi urmat de Take my breath away, in 2009. Multe din piesele incluse aici iti dau impresia ca au fost scrise special pentru soundtrack-ul unui film ticsit de actiune, iar inca de la debutul Galuchat realizezi ca spre deosebire de discurile anterioare brazilianul pedaleaza mai mult pe sound-urile caracterizate de un bass puternic.