De ascultat

                                         Spre deosebire de cele trei materiale discografice editate anterior acestui „Statele Unite Ale Balcanilor“, „echipa“ constituită în jurul conceptului Subcarpaţi reuşeşte să facă un pas înainte. Şi asta, în primul rând pentru că oamenii au reuşit să iasă din carapacea aceea de hip – hop – etno pe care au pedalt en – gros până acuma. Nu ştiu exact de unde vine această maturitate a echipei. Poate datorită faptului că în ultima vreme, trupa a experimentat diverse chestiuni. Cum ar fi concertele susţinute alături de Orchestră. Poate datorită faptului că în „echipă“ apare şi timişoreanul Alin Stoianovici (acordeon şi synth). Poate pur şi simplu, oamenii au simţit că trebuie să facă şi altceva. Cert este că „it just happened“. Carevasăzică, melodiile n...

Cred că sunt în asentimentul mutora atunci când subliniez – pentru a nu ştiu câta oară – faptul că muzica fabricată în Franţa are un iz aparte, pe care cu greu îl găseşti în culturile altor ţări de pe continentul nostru. Un nou exemplu care vine să confirme afirmaţia enunţată anterior este trio-ul francez Odezenne. Formaţia alcătuită din Alix, Jaco şi Mattia a scos recent cel de-al treilea material discografic numit Dolziger Str. 2, un album care merită să intre în atenţia tuturor melomanilor indiferent de „orientare“ stilistică, din mai multe motive. Presa franceză i-a numit pe cei trei muzicieni „exponenţii unui nou curent rap“ al Franţei. Alţii s-au aventurat să îi descrie drept exponenţii unui nou stil muzical francez. Ca de multe ori şi de această dată etichetele nu-şi prea găsesc rostul atunci când vine vorba să caracterizezi produsul Odezenne.  La prima vedere, compoziţiile lor ar putea fi încadrate în rap. Lucrurile nu-s chiar aşa simple, căci dincolo de „flow“-ul ca...

A fost odată ca niciodată un frumos eveniment pe meleagurile Timişoarei, care-şi spunea TM Base. Cunoscătorii ştiu despre ce e vorba, iar pentru toţi ceilalţi există desigur Google. La una dintre ediţiile acestui mega – festival, organizatorii au invitat pe scenă un nou proiect românesc care-şi spunea Subcarpaţi. A fost dealtfel, primul concert „ever“ al bucureştenilor, „inventaţi“ de Bean. Care pe vremea aceea avea o formulă diferită faţă de cea din zilele noastre. Şi sound-ul era  niţel mai altfel. Era mai neşlefuit, dacă vreţi. Evident, p-atunci fanii actuali ai trupei habar n-aveau că există aşa ceva pe piaţa românească. Uşor – uşor, anii au trecut şi generaţiile s-au schimbat. La fel şi Subcarpaţi. Au ajuns să facă vorba unei melodii de-a lor „full house“ în Cluj, Bucureşti sau Timişoara. Ceea ce nu e deloc rău. Desigur, e perfect normal ca de-a lungul anilor şi sound-ul s-a mai şlefuit. Problema, este însă alta. Nu ştiu din ce cauză, dar la Subcarpaţi se simte o blazare. Pe...

Cu Jazzkantine ştii unde te afli încă de la primele acorduri ale piesei Puppenspieler, care deschide acest al 10-lea material discografic al germanilor care au nu mai puţin de 20 de ani la activ. Te paraşutezi direct în imaginara ţară condusă de regii care se numesc Funky şi Groovy. Trupa care a luat naştere avându-i ca sursă de inspiraţie pe Jazzmatazz- ul lui Guru, navighează în aceleaşi ape jazz, funk şi hip – hop. Într-o manieră cât se poate de elegantă, se subînţelege. E un soi de deja – vu, un „immer weiter“, ca să citez una din piesele discului, o călătorie frumoasă într-o felie de jazz – rap îmbunătăţită cu elemente funky, blues şi chiar rock pe alocuri. Echipajul format din zece muzicieni, îndrumaţi de liderul Christian Eitner (basist) face o treabă mai mult decât agreabilă pe cele 15 piese. În Egotrippin, în special, solista Nora Becker adaugă plusuri de şarm. Rapperii Cappuccino şi Tachiles sunt adesea geniali (în Dreck, de exemplu) iar invitaţii speciali trombonistul Nil...

Indubitabil, Norzeatic e o figura aparte in rap-ul autohton. Ba chiar in muzica romaneasca actuala, caci rimele sale mesterite cu o deosebita migala au intrat demult in atentia melomanilor din acest spatiu geografic si au reusit sa incante o sumedenie de urechi si minti care degusta aranjamentele si textele situate dincolo de facilul de zi cu zi ce devoreaza practic intreaga “industrie” care se presupune ca e “muzicala”. La doar cateva luni dupa lansarea discului Caravana AM:PM , Norzeatic revine din nou in atentia reflectoarelor cu Exercitii pe ritm de pace, un disc care dincolo de superbele rime cu care ne-a obisnuit artistul contine si o respectabila doza de „protest – song“. Iar pentru acest lucru merita felicitari duble. Intr-o tarisoara in care textele asa zisilor artisti se concentreaza spre derizoriu, Norzeatic are curajul de a vorbi despre "altceva" decat fac confratii lui de breasla. De a pune pe tapet probleme.

Parca vad deja un ranjet pe fata vreunui basist, chitarist, clapar sau tobar...dar adevarul e acesta: cei de la C2C sunt niste simpli DJ. Carevasazica o gasca de patru baieti francezi care au castigat patru ani la rand Disco Mix Club World Team DJ Championship. Si ce s-au gandit baietii astia? Ce-ar fi daca...Albumul lor de debut Tetra cuprinde 14 track-uri care vor face deliciul urechilor obisnuite cu beat-uri aranjate cu mare efect. Calatoria porneste cu The Cell, o acomodare cat se poate de misto cu ritmurile dementiale colorate cu scractch-uri asijderea si in care loop-urile vocale te surprind inca din start. Marea surpriza vine insa la piesa a doua, Down the road, care are un start de parca ar fi o piesa tipica de blues, dar care mai apoi evolueaza intr-o simfonie de sunete ireale.

Anul trecut, patru figuri proeminente ale scenei hip – hop din Romania – Sisu, Pacha Man, Cedry2k si Dragonu - au pus bazele unui proiect „profund“, Haarp Cord, care a debutat cu materialul Dragoste sau frica, album care s-a bucurat de multe „big up“ –uri din partea comunitatii. La un an diferenta, cu o formula modificata – in locul lui Sisu si Pacha Man in proiect a aparut Carbon – oamenii au recidivat cu Vremurile din urma, un album in care se regasesc 13 track-uri si o sumedenie de colaboratori, in care “fratii din Haarp Cord vor sa invinga raul”(dupa cum spun in piesa „Nu ma pot opri din scris“).  Daca cineva mai avea vreo indoiala, aceasta e spulberata inca din start: cei trei crai ai hip – hop – ului isi concentreaza ideile in versuri de mare finete, care ataca o sumedenie de teme.

Dupa cum incet – incet, granitele dintre tari tind sa devina un apanaj al trecutului (cel putin in Europa) si o gramada de muzicieni se lauda pe la colturi prin faptul ca piesele imaginate de ei distrug barierele dintre stiluri. Uneori aceasta afirmatie e e pura inventie de marketing, alteori chestia in cauza chiar are un fundament solid. In cazul artistului olandez Colin Benders (aka Kyteman) granita dintre pop si muzica clasica este distrusa cu buna stiinta prin niste compozitii elevate, care te fac sa te dedici suta la suta auditiei si care te rasplatesc printr-un disc pur si simplu fabulos. Anul trecut olandezul in cauza, Colin Benders, a intrat in radarul subsemnatului cu un excelent disc realizat alaturi de trompetistul Eric Vloeimans – Kytecrash , dar adevaratul lui debut s-a produs in 2009 cu The Hermit Sessions un amestec de hip-hop si jazz, care a ocupat pozitii fruntase in topurile din Tara Lalelor multa vreme.

Cele 58 de minute si 56 de secunde incluse pe albumul cu numarul doi „copt“ de Norzeatic & Kidja se inscriu cat se poate de bine in acea expresie pur anglofona care decreteaza „difficult second album syndrome“. Carevasazica, nu-i usor sa vii de nicaieri si sa „arunci” aun album de debut clasic, dar cand esti nevoit sa repeti „treaba” reteta e cat se poate de complicata. Dupa excelentul Aici Acum, scos la sfarsitul anului 2010, echipajul sonor reunit sub numele de Norzeatic & Kidja revine cu un material omogen de zece track-uri, in care inca din start esti anuntat ca „Bine ati venit in caravana/Caravana in care nu pleci doar o zi pe luna/Pleci in fiecare zi pe Luna/Si te intorci pe o raza de Soare“. Exact ca si-n precedentul disc, accentul se pune si de aceasta data pe textele iscusite ale lui Norzeatic.

Daca industria advertising-ului n-ar fi demonetizat termenul, as fi fost tentat sa etichetez acest album drept unul revolutionar. Oricum, in cazul in care n-ai auzit de Death Grips si implicit de mixtape-ul lor de debut Exmilitary, aparut undeva pe parcursul anului trecut, te sfatuiesc ca inainte de orice sa arunci o privire asupra unuia din cele mai dilii videoclipuri ale lui 2011 extras din acesta: Guillotine (It goes Yah) . Am simtit nevoia acestei introduceri destul de stufoase, fiindca Death Grips nu e defel „the usual stuff”. Dupa o asemenea auditie realizezi si mai mult ca marea majoritate a muzicii scoasa in zilele noastre merge pe carari batatorite, iar anti – establishment – ul propagat cu atata tarie in vremurile mai vechi prinde un nou contur. Materialul acesta are un profund aer „anti” de la prima secunda a lui si pana la final.

Se prea poate sa fi observat, dar printre recenziile care-si gasesc locul pe acest site destul de rar isi gasesc locul artisti care activeaza in zona hip – hop. Fara un motiv anume, poate doar pentru faptul ca o mare parte din „felia“ ocupata actualmente de nume ca Jay-Z, DMX sau 50 Cent e prea jalnica si neinovatoare pentru urechile subsemnatului. Exceptiile confirma regula. Eroul povestii sonore de azi vine din Brighton si se numeste Matt Ford. A debutat in 2003 cu un disc care a purtat numele de “Music For The Mature B-Boy” iar doi ani mai tarziu a recidivat cu “If You Can’t Join ‘Em…Beat ‘Em”. DJ Format – pseudonimul sub care activeaza muzicianul – este un tip croit pentru urechile acelora care au prins vremurile de aur ale hip – hop – ului si a crescut cu Run DMC, Beastie Boys, LL Cool J, Public Enemy, 2 Live Crew, nume care-si gasesc destule influente in piesele sale.

In cazul in care jazz-ul iti zice ceva, Blue Note Records n-ar trebui sa reprezinte o necunoscuta. Simplul fapt ca acest Black Radio a aparut sub umbrela celebrei case de discuri e un indiciu ca ceea ce zace ascuns printre track-urile astea merita auditii succesive. Asa si este, caci Robert Glasper reuseste sa stearga orice granita intre jazz-ul clasic si neo – soul sau hip – hop – ul actual, daca vreti. E drept, omul a incercat aceasta reteta si pe albumul sau anterior numit Double Booked, dar de aceasta data rezultatul este demn de aplaudat, caci se simte de la distanta faptul ca piesele astea au suflet. Fie ca e vorba de compozitii proprii fie ca vorbim de cover-uri, atmosfera e una cat se poate de relaxata si interesanta. Lucrurile debuteaza cu o piesa in care primele cuvinte sunt „Hello world/Peace and Love/I wish you the best/And now for the nex“, in care urechile sunt tratate cu un soi de gospel peste care Shafiq Husayn executa un rap de milioane. In cazul in care tii cont de...

In caz ca nu stiati Zebda este un joc de cuvinte cat se poate de smecher. In limba araba cuvantul in sine are conotatia de unt, dar in jargonul din Franta „boeur“ inseamna arab. Chiar daca n-ai auzit in viata ta de creatorii hitului Tomber la Chemise, e de la sine inteles ca oamenii acestia nu canta despre „Veta/care/mi-a/stricat/chiuveta“ si nici ceva de genul „Esti frumoasa asa cum nu e/Si cum n-a fost nimeni“. Monsieurii care alcatuiesc trupa Zebda au stiut dintotdeauna sa evite incadrarea in diverse canoane, bagajul lor de sound-uri cuprinzand dintotdeauna incursiuni in rock, rai, reggae, funk si multe alte bunataturi, una din posibilele explicatii pentru o asemenea varietate stilistica fiind insusi faptul ca preferintele muzicale ale membrilor trupei se intind de la James Brown la The Clash. Asta ca sa nu mai amintesc de faptul ca isi au sediul in Toulouse si au radacini etnice mega – multiple. Oamenii au luat nastere in 1985, dar primul lor album oficial a aparut doar sapte ani...

In cazul in care ati auzit vreodata de rapperul american Tyler, The Creator, exista probabilitatea sa fi vazut pe Youtube niste jam – session – uri executate de acesta alaturi de canadienii de la BADBADNOTGOOD (pe scurt BBNG). Cei trei muzicieni din Toronto care activeaza in zona nu – jazz au editat un mixtape care poate fi descarcat gratuit de aici care te lasa pur si simplu cu gura cascata, sau ca sa ne folosim de niste termeni mai sonori, cu urechea ciulita. Matt Tavares (pian), Alex Sowinski (tobe) si Chester Hansen (bass) reusesc sa surprinda in cel mai misto mod cu putinta fiindca „ataca” niste cover-uri intr-o maniera neconventionala. Unde mai pui ca in timpul aparitiilor lor live tobarul poarta o masca de ...porc pe fata. Piesele care isi gasesc o interpretare cat se poate de originala vin din diverse arii stilistice atat din zona hip – hop (Gang Starr sau Nas) cat si din aria celor de la DJ Premier, Joy Division sau chiar din celebrul joc de Nintendo numit The Legends of Zel...

Daca faci parte din oamenii pentru care muzica nu e doar un fundal de ascultat in timp ce conduci, exista oaresce sanse sa fi auzit de John Peel. Iar daca ai ascultat macar odata in viata BBC Radio One, se prea poate ca si Gilles Peterson sa-ti sune cunoscut. In caz contrar, pe scurt, nenea Gilles Peterson a fost adeseori poreclit the new John Peel. Carevasazica e  un DJ cu coloana, un om de radio cu adevarat. Nu e tipul acela de DJ de la posturile romanesti care anunta radarurile de pe sosele sau care isi da cu parerea despre ce-a mai facut Zavoranca in cursul zilei de ieri. Tipul asta a facut mult mai multe decat simple programe geniale la postul amintit: a “sapat” dupa noi talente, a pus umarul la ridicarea unor staruri ca Erykah Badu, Roni Size sau Jamiroquai si a editat cateva compilatii in care ne-a oferit noua melomanilor niste perspective inedite asupra unor noi talente. Din pacate, in luna aprilie a acestui an, dupa 13 ani de job, Gilles Peterson va parasi Radio One-ul. ...

Nu e un secret pentru nimeni faptul ca world music a devenit o eticheta cat se poate de trendy in zilele noastre, poate si datorita sincretismului inglobat in acest stil. Protagonistul recenziei de astazi este un rapper nascut in Congo care traieste de mai multi ani in Belgia. Baloji – care inseamna „vrajitor“ in limba swahili – a adunat o sumedenie de colaboratori pentru acest material discografic ce cuprinde 16 piese, iar rezultatul este unul cat se poate de reusit. E o inclestare de stiluri muzicale care reusesc sa formeze un tot unitar si sarmant. Desi aparent rap-ul este in prim – plan, adevaratul farmec al acestor compozitii il reprezinta diversitatea de idei exprimate pe plan compozitional si instrumental, intregul “ghiveci” fiind unul cat se poate de magic, cum numai un vrajitor e in stare sa creeze. Chitarile acustice fac casa cat se poate de buna cu instrumentele traditionale africane sau cu inflexiuni de soul – music. Una din piesele care stralucesc de la departare e Karib...

Rapperul italian care face obiectul acestei recenzii s-a nascut in 1979 in Sicilia, a crescut in Milano si si-a inceput cariera intr-o trupa numita Dopo Gang. Primul lui single solo a aparut acum sase ani sub numele de Popolare, iar intre timp individul a devenit atat de popular incat nu s-a sfiit sa arunce pe piata un disc in care ne anunta cat se poate de sec ca el este regele rap-ului. Single-ul omonim are parte de un videoclip care iti ofera doua optiuni: fie te apuca rasul si rezonezi intr-un fel sau altul cu tonele de clisee prezentate, fie treci scarbit la alta recomandare a celor de la Youtube. Daca faci parte din gasca oamenilor de bine care stiu sa se uite si dincolo de aparente si nu pui prea mult pret pe elementele vizuale, exista mari sanse sa descoperi un album pe alocuri interesant cu  negative ingenioase si armonioase (pop, de-a dreptul), iar toata „tarasenia“ asta iti confera o stare de feelgood care risca sa-ti insenineze ziua. Sincer sa fiu, prea multe n-am price...

Daca ma intrebati pe mine, Marea Britanie a fost, este si va fi intotdeauna cea mai tare in parcare atunci cand te referi la arta numita muzica. Nu doar pentru ca a exportat rave, jungle, big beat, drum and bass, jungle, dubstep si alte minunatii stilistice ci si pentru ca a generat niste texte de piese jos palaria. Nu intotdeauna, ce-i drept, caci din cand in cand chiar si britanicii o iau pe ulei si fredoneaza tampenii de genul „We are the cheeky girls / You are the cheeky boys“. Facand abstractie de uscaturi,  tara asta a dat nastere unor texte de pus in rama. Ca de exemplu „Enjoy the power and beauty of your youth; oh nevermind; you will not understand the power and beauty of your youth until they have faded“ (Buz Luhrmann) sau „Choose life.  Choose a job. Choose a career. Choose a family, Choose a fucking big television. Choose washing machines, cars, compact disc players, and electrical tin openers“ (PF Project).

Daca esti pasionat de cultura japoneza stii probabil ca Raku defineste o tehnica deosebita a ceramicii. In schimb, daca rezonezi cu muzica inglobata in termenul hip – hop si traiesti in Romania stii ca Raku si-a scos cel de-al patrulea album solo (totodata cel de-al doilea din 2011) sub numele de In alta frecventa. Cu un mesaj clar adresat de artist catre fanii sai: „Ii rog sa ajute la vanzarea albumului astfel: NU-L PUNETI LA DOWNLOAD PE INTERNET! Fiind deja al patrulea material, nu de promovare si notorietate ducem lipsa, ci de sustinere reala. Multumim celor care sustin artistii romani cumparand muzica!“. N-am sa filozofez acum pe spinoasele teme cu care se confrunta industria muzicala,  dar ma rezum la a constata ca autenticul „moka“ a devenit un termen mega – uzual pentru oamenii care odinioara se numeau fani iar azi se numesc useri sau utilizatori.

Oricat de dubios ar parea, Dubioza Kolektiv „o arde“ intr-un soi de reggae, dub, hip – hop, ska, hardcore si muzica balcanica. Am constatat acest lucru „live, pe viu” vorba cuiva atunci cand au sustinut un concert in Timisoara, pe scena festivalului IRAF, unde – dupa cum era de asteptat – au repurtat un succes deosebit cu una din piesele care i-a facut cunoscuti pe meleagurile noastre si care poarta titlul de Marijuana. Fie ca ii categorisesti niste Rage Against the Machine mai balcanici sau niste Zdobi si Zdubi mai electronici, oamenii astia au o energie debordanta in concerte, iar acest lucru se simte cu urechea libera si in cel de-al 5-lea album discografic al lor care se numeste Wild wild East.