In caz ca nu stiati Zebda este un joc de cuvinte cat se poate de smecher. In limba araba cuvantul in sine are conotatia de unt, dar in jargonul din Franta „boeur“ inseamna arab. Chiar daca n-ai auzit in viata ta de creatorii hitului Tomber la Chemise, e de la sine inteles ca oamenii acestia nu canta despre „Veta/care/mi-a/stricat/chiuveta“ si nici ceva de genul „Esti frumoasa asa cum nu e/Si cum n-a fost nimeni“. Monsieurii care alcatuiesc trupa Zebda au stiut dintotdeauna sa evite incadrarea in diverse canoane, bagajul lor de sound-uri cuprinzand dintotdeauna incursiuni in rock, rai, reggae, funk si multe alte bunataturi, una din posibilele explicatii pentru o asemenea varietate stilistica fiind insusi faptul ca preferintele muzicale ale membrilor trupei se intind de la James Brown la The Clash. Asta ca sa nu mai amintesc de faptul ca isi au sediul in Toulouse si au radacini etnice mega – multiple. Oamenii au luat nastere in 1985, dar primul lor album oficial a aparut doar sapte ani mai tarziu sub numele de L'Arène des rumeurs. Pe langa curcubeul stilistic etalat pe plan muzical, oamenii astia au stiut sa se faca placuti si pentru textele lor profund ancorate in realitatea sociala. Ca un exemplu, titulatura celui de-al doilea album al lor „Le Bruit et l'odeur“ (Zgomotul si mirosul) facea referire la un discurs sustinut la vremea aceea de Jacques Chirac, in care acesta din urma se plangea de problema „zgomotului si a mirosului care emana din apartamentele imigrantilor care locuiesc in Franta“. Semnificatia noului disc este insa una mai prozaica, fiindca de pe la sfarsitul anului 2003 Zebda a luat o pauza, membrii concentrandu-se pe diverse alte proiecte. Timing-ul acestei aparitii a fost ales cu mare grija, caci in aceasta primavara Franta va avea parte de alegeri prezidentiale, iar temele abordate de Zebda pot fi considerate lejer „teme de campanie“. Oamenii astia sunt ca niste verisori ai celor de la Manu Chao: militeaza pentru chestii precise si au in „malaxor” portiuni de world music, alternativ pop, ska, reggae, punk si chiar latino.
Printre problemele abordate in texte se numara cele legate de minoritati, cele legate de rasism si discriminare, iar pentru ca Touluse-ul respira puternic prin porii compozitiilor melomanul poate simti usoare adieri de Mediterana in track-uri. J'Suis Pas are un iz strong de funk, iar La Chance e genul acela tipic de slagar francez care ti se cuibareste de la prima ascultare prin creier si ramane acolo permanent gratie unei linii melodice prietenoase si a unui reggae din categoria „de ascultat“. La Correction are un iz de hip hop francez misto, dar una din cele mai semnificative piese din acest Second Tour este fara indoiala Le Dimanche Autour De L’eglise (Duminica in jurul bisericii), care este o radiografie cat se poate de reusita a realitatii sociale din Toulouse si care ataca cat se poate de crancen spinoasa problema a identitatii nationale din Franta. E o piesa colorata si plina de energie care merita ascultari succesive. Le Talent e un soi de blues – hip hop cat se poate de interesant, iar sunetele arabesti se resimt din plin in Theoreme du Chale. Daca asculti cu mare atentie piesa Les Deux écoles, exista posibilitatea sa iti aduci aminte de copilarie - asta in cazul in care ai cantat vreodata melodia Freres Jaques - care aici beneficieaza de o modificare: „Frêres Jacques dormez-vous ? Qu’avez-vous fait du rendez-vous ? Si vous dormez encore, alors/ A la vie, à la mort“
Merita amintita si coperta acestui disc, a carei fotografie a fost inspirata dupa un celebru instantaneu surprins la Jocurile Olimpice din 1952. Un alt ingredient care face ca materialul acesta sa fie unul reusit este umorul cu care sunt inzestrati francezii. Probabil ca muzica in sine nu e taman revolutionara, dar ceea ce face ca acest album sa fie unul remarcabil sunt textele acestuia si curajul de a spune lucrurilor pe nume intr-o lume in care tot mai putini muzicieni isi asuma acest rol. Chapeu bas!
Principalul atu al muzicienilor care nu fac parte din tagma celor încadrați în mediocritate constă în puterea acestora de a trezi în rândul celor care le ascultă cântecele, diverse sentimente și imagini care stau undeva ascunse prin hățișurile memoriei. Oridecâte ori cineva atinge o coardă sensibilă se declanșează o vibrație aparte, care reușește să-ți insufle acel sentiment de bine, care ar trebui să vină la pachet cu arta asta numită muzică. Din păcate, în vremurile actuale în care diletantismul este adesea ridicat la nivel de artă, misiunea asta pare-se că a fost abandonată de către mulți. Și totuși, unii n-au abandonat lupta. Este și cazul lui Ravi Hazard. Pe numele său adevărat Răzvan Stochița, „Ravi Hazard “ a început să scrie poezii la vârsta de 14 ani și a descoperit muzica folk la vârsta de 16 ani, în timpul unei călătorii la munte. De aici și până la a împrumuta o chitară, a se închide în casă două săptămâni și a învața să cânte prima melodie a fost doar un pas. În 1997...
„În clipa în care ai apărut / Eu nimic nu am mai vrut / Simplu am înnebunit / M-ai îmbolnăvit“. Sunt primele versuri care se fac auzite pe albumul formației Amala. Piesa cu pricina numită „Tu ești boala mea“ lămurește cât se poate de exact filmul formației care s-a născut în 1989 la Timișoara. Este vorba de acel rock clasic care făcea ravagii în vremurile în care muzica nu era numai despre showbusiness și-n care lumea nu se înghesuia să consume pe bandă rulantă produse muzicale insipide, incolore și inodore. Da, e un soi de remember the time care îi va unge la suflet pe cei care se intitulează rockeri. Pe lângă acest aspect, discul ăsta e și un fragment de istorie, căci această primă înregistrare oficială a formației timișorene cuprinde compoziții semnificative din negura timpurilor. Amala a fost creată de către Grujic Ljubisa, zis și , „Mișa, iar după o serie de schimbări de componență, reveniri și desfințări a reușit să lanseze materialul discografic de debut numit ...
Cele mai bune albume românești ale deceniului Top realizat de Zoltan Varga ABRA - Șapte După trei albume scoase în Germania și un disc apărut în țară noastră sub numele de La frumusețea ei, formația Abra a editat în 2010 albumul Șapte, realizat cu masivul sprijin a lui Mircea Baniciu. Adrian Enescu – Invisible Movies Invisible Movies merită să intre în colecţia oricărui meloman serios din această ţară pentru simplul motiv că documentează sonor „soundtrack“ –urile made in România din ultimii aproape 40 de ani. OK, poate e prea pretenţios termenul de soundtrack, căci câteva din piesele de p-aici sunt simple „acompaniamente“, dar aţi înţeles ideea. Alexandra Ușurelu – La capătul lumii Alexandra Uşurelu a fost etichetată un soi de Norah Jones a României. Dincolo de etichet...
Comentarii
Trimiteți un comentariu