Daca e sa ma iau dupa spusele lui Macca, albumul asta e foarte intim, „pe care il asculti acasa, dupa ce vii de la serviciu, cu un pahar de vin sau o ceasca de ceai“. Sincer, am incercat de mai multe ori sa patrund in atmosfera intima a celebrului muzician, fie dupa un pahar de whisky, fie dupa o cana de lapte, si totusi…nimic. Ar fi o stupizenie cat casa sa afirm ca acest material nu este unul intim. Este, cat incape. Doar ca, in umila-mi parere discul asta nu reuseste sa te “subjuge” de niciun fel, chiar daca Paul Mc Cartney si invitatii care apar p-aici fac o treaba relativ buna. Pur si simplu nu are acel “ceva” care sa il scoata din anonimat. Sau poate asteptarile visavis de legendarul Beatles or fi prea mari, mai stii? Cert este ca Sir Paul a devenit o legenda in principal gratie abilitatilor sale de „composer“ si mai putin datorita felului lui de a canta, fie la voce fie la bass. Carevasazica, din start, ideea unui material discografic cu cover-uri dupa piese din vremuri demult apuse nu a fost una prea fericita. E drept, pe langa cele 12 piese alese din repertoriul unor nume putin cunoscute publicului larg, celebrul muzician a strecurat si doua compozitii proprii. Care insa nu fac o nota discordanta cu celelalte, astfel incat trec aproape neobservate. Singurul lucru care te scoate din amorteala e faptul ca la piesa My Valentine ai ocazia sa-l asculti pe inegalabilul Eric Clapton la chitara, iar Stevie Wonder apare si el la armonica in piesa Only our hearts. Fiindca au trecut cinci anisori de la precedentul album semnat Mc Cartney - Memory Almost Full – intrebarea pertinenta e: a meritat aceasta asteptare? Fara indoiala, daca faceti parte din tabara obsedatilor de Beatles, raspunsul este da. Apropos, titlul oarecum “trendy” al acestui disc vine din textul piesei I'm Gonna Sit Right Down And Write Myself a Letter, care a aparut pentru prima oara in 1935! Din pacate, album asta nu se ridica defel la inaltimea asteptarilor. Prefer sa imi amintesc de Paul din vremurile lui bune (Imagine sau Mull of Kyntyre), dar trebuie sa admit ca albumul asta “ruleaza” bine ca background music.
Principalul atu al muzicienilor care nu fac parte din tagma celor încadrați în mediocritate constă în puterea acestora de a trezi în rândul celor care le ascultă cântecele, diverse sentimente și imagini care stau undeva ascunse prin hățișurile memoriei. Oridecâte ori cineva atinge o coardă sensibilă se declanșează o vibrație aparte, care reușește să-ți insufle acel sentiment de bine, care ar trebui să vină la pachet cu arta asta numită muzică. Din păcate, în vremurile actuale în care diletantismul este adesea ridicat la nivel de artă, misiunea asta pare-se că a fost abandonată de către mulți. Și totuși, unii n-au abandonat lupta. Este și cazul lui Ravi Hazard. Pe numele său adevărat Răzvan Stochița, „Ravi Hazard “ a început să scrie poezii la vârsta de 14 ani și a descoperit muzica folk la vârsta de 16 ani, în timpul unei călătorii la munte. De aici și până la a împrumuta o chitară, a se închide în casă două săptămâni și a învața să cânte prima melodie a fost doar un pas. În 1997...
Cele mai bune albume românești ale deceniului Top realizat de Zoltan Varga ABRA - Șapte După trei albume scoase în Germania și un disc apărut în țară noastră sub numele de La frumusețea ei, formația Abra a editat în 2010 albumul Șapte, realizat cu masivul sprijin a lui Mircea Baniciu. Adrian Enescu – Invisible Movies Invisible Movies merită să intre în colecţia oricărui meloman serios din această ţară pentru simplul motiv că documentează sonor „soundtrack“ –urile made in România din ultimii aproape 40 de ani. OK, poate e prea pretenţios termenul de soundtrack, căci câteva din piesele de p-aici sunt simple „acompaniamente“, dar aţi înţeles ideea. Alexandra Ușurelu – La capătul lumii Alexandra Uşurelu a fost etichetată un soi de Norah Jones a României. Dincolo de etichet...
Noul album al băieţilor care şi-au găsit şugubăţul nume de Toulouse Lautrec se înscrie perfect în „oala“ asta a aşa zisului alternativ – rock made in Romania în care se scaldă şi alte trupe. Exemplele pot curge pe bandă rulantă, dar sunt sigur că le ştiţi şi voi. Desigur, la un moment dat devine destul de frustrant faptul că majoritatea trupelor româneşti „din noul val“ nu pot ieşi defel din „linia“ asta a influenţelor extrase la greu din „indie“-ul britanic al anilor 90. Pe de altă parte, în comparaţie cu „restul lumii“ – a se citi alte trupe de rock din România care cred că muzica lor are ce căuta în anul de graţie 2015 într-o lume civilizată – sound-ul ăsta uşor demodat „afară“ este mega – modern, într-o industrie muzicală bolnavă rău, dar care oglindeşte într-un fel sau altul societatea în care trăim. Chiar dacă niciuna din piesele celor de la Toulouse Lautrec nu reuşeşte să te facă să exclami „waw“, noul material al bucureştenilor care au devenit cunoscuţi şi dat...
Daca e sa ma iau dupa spusele lui Macca, albumul asta e foarte intim, „pe care il asculti acasa, dupa ce vii de la serviciu, cu un pahar de vin sau o ceasca de ceai“. Sincer, am incercat de mai multe ori sa patrund in atmosfera intima a celebrului muzician, fie dupa un pahar de whisky, fie dupa o cana de lapte, si totusi…nimic. Ar fi o stupizenie cat casa sa afirm ca acest material nu este unul intim. Este, cat incape. Doar ca, in umila-mi parere discul asta nu reuseste sa te “subjuge” de niciun fel, chiar daca Paul Mc Cartney si invitatii care apar p-aici fac o treaba relativ buna. Pur si simplu nu are acel “ceva” care sa il scoata din anonimat. Sau poate asteptarile visavis de legendarul Beatles or fi prea mari, mai stii? Cert este ca Sir Paul a devenit o legenda in principal gratie abilitatilor sale de „composer“ si mai putin datorita felului lui de a canta, fie la voce fie la bass. Carevasazica, din start, ideea unui material discografic cu cover-uri dupa piese din vremuri demult apuse nu a fost una prea fericita. E drept, pe langa cele 12 piese alese din repertoriul unor nume putin cunoscute publicului larg, celebrul muzician a strecurat si doua compozitii proprii. Care insa nu fac o nota discordanta cu celelalte, astfel incat trec aproape neobservate. Singurul lucru care te scoate din amorteala e faptul ca la piesa My Valentine ai ocazia sa-l asculti pe inegalabilul Eric Clapton la chitara, iar Stevie Wonder apare si el la armonica in piesa Only our hearts. Fiindca au trecut cinci anisori de la precedentul album semnat Mc Cartney - Memory Almost Full – intrebarea pertinenta e: a meritat aceasta asteptare? Fara indoiala, daca faceti parte din tabara obsedatilor de Beatles, raspunsul este da. Apropos, titlul oarecum “trendy” al acestui disc vine din textul piesei I'm Gonna Sit Right Down And Write Myself a Letter, care a aparut pentru prima oara in 1935! Din pacate, album asta nu se ridica defel la inaltimea asteptarilor. Prefer sa imi amintesc de Paul din vremurile lui bune (Imagine sau Mull of Kyntyre), dar trebuie sa admit ca albumul asta “ruleaza” bine ca background music.
Comentarii
Trimiteți un comentariu