Daca e sa ma iau dupa spusele lui Macca, albumul asta e foarte intim, „pe care il asculti acasa, dupa ce vii de la serviciu, cu un pahar de vin sau o ceasca de ceai“. Sincer, am incercat de mai multe ori sa patrund in atmosfera intima a celebrului muzician, fie dupa un pahar de whisky, fie dupa o cana de lapte, si totusi…nimic. Ar fi o stupizenie cat casa sa afirm ca acest material nu este unul intim. Este, cat incape. Doar ca, in umila-mi parere discul asta nu reuseste sa te “subjuge” de niciun fel, chiar daca Paul Mc Cartney si invitatii care apar p-aici fac o treaba relativ buna. Pur si simplu nu are acel “ceva” care sa il scoata din anonimat. Sau poate asteptarile visavis de legendarul Beatles or fi prea mari, mai stii? Cert este ca Sir Paul a devenit o legenda in principal gratie abilitatilor sale de „composer“ si mai putin datorita felului lui de a canta, fie la voce fie la bass. Carevasazica, din start, ideea unui material discografic cu cover-uri dupa piese din vremuri demult apuse nu a fost una prea fericita. E drept, pe langa cele 12 piese alese din repertoriul unor nume putin cunoscute publicului larg, celebrul muzician a strecurat si doua compozitii proprii. Care insa nu fac o nota discordanta cu celelalte, astfel incat trec aproape neobservate. Singurul lucru care te scoate din amorteala e faptul ca la piesa My Valentine ai ocazia sa-l asculti pe inegalabilul Eric Clapton la chitara, iar Stevie Wonder apare si el la armonica in piesa Only our hearts. Fiindca au trecut cinci anisori de la precedentul album semnat Mc Cartney - Memory Almost Full – intrebarea pertinenta e: a meritat aceasta asteptare? Fara indoiala, daca faceti parte din tabara obsedatilor de Beatles, raspunsul este da. Apropos, titlul oarecum “trendy” al acestui disc vine din textul piesei I'm Gonna Sit Right Down And Write Myself a Letter, care a aparut pentru prima oara in 1935! Din pacate, album asta nu se ridica defel la inaltimea asteptarilor. Prefer sa imi amintesc de Paul din vremurile lui bune (Imagine sau Mull of Kyntyre), dar trebuie sa admit ca albumul asta “ruleaza” bine ca background music.
„În clipa în care ai apărut / Eu nimic nu am mai vrut / Simplu am înnebunit / M-ai îmbolnăvit“. Sunt primele versuri care se fac auzite pe albumul formației Amala. Piesa cu pricina numită „Tu ești boala mea“ lămurește cât se poate de exact filmul formației care s-a născut în 1989 la Timișoara. Este vorba de acel rock clasic care făcea ravagii în vremurile în care muzica nu era numai despre showbusiness și-n care lumea nu se înghesuia să consume pe bandă rulantă produse muzicale insipide, incolore și inodore. Da, e un soi de remember the time care îi va unge la suflet pe cei care se intitulează rockeri. Pe lângă acest aspect, discul ăsta e și un fragment de istorie, căci această primă înregistrare oficială a formației timișorene cuprinde compoziții semnificative din negura timpurilor. Amala a fost creată de către Grujic Ljubisa, zis și , „Mișa, iar după o serie de schimbări de componență, reveniri și desfințări a reușit să lanseze materialul discografic de debut numit Românie Hai! D
Muzica instrumentală oferă creierului libertatea de a hoinări. Pe plaje care îți taie răsuflarea sau în locuri întunecate și tulburi, în funcție de emoțiile fiecăruia. Absența unei povești spuse în viu grai îți oferă spațiu pentru a îți impune și a crea propria interpretare. Eventualele cuvinte explanatorii visavis de muzica instrumentală sunt cât se poate de subiective. Din mai multe motive, principalul fiind acela că piesele cu pricina trezesc emoții diferite în sufletul fiecăruia. Pe bună dreptate, dealtfel. „I do say ...that...Every pain that you are receiving...Every challenge that you are facing / It belongs to the journey. And to aknowledge. To accept whatever life is throwing at you. And still have on your mind. That this is just a test., sunt cuvintele care însoțesc prima piesă a albumului. Ascultând cu atenție această compoziție involuntar m-am reconectat la superbele armonii muzicale executate odionoară de Roxy Music (și-n special în piesa India, inclusă pe albumul Avalon
Noul album al băieţilor care şi-au găsit şugubăţul nume de Toulouse Lautrec se înscrie perfect în „oala“ asta a aşa zisului alternativ – rock made in Romania în care se scaldă şi alte trupe. Exemplele pot curge pe bandă rulantă, dar sunt sigur că le ştiţi şi voi. Desigur, la un moment dat devine destul de frustrant faptul că majoritatea trupelor româneşti „din noul val“ nu pot ieşi defel din „linia“ asta a influenţelor extrase la greu din „indie“-ul britanic al anilor 90. Pe de altă parte, în comparaţie cu „restul lumii“ – a se citi alte trupe de rock din România care cred că muzica lor are ce căuta în anul de graţie 2015 într-o lume civilizată – sound-ul ăsta uşor demodat „afară“ este mega – modern, într-o industrie muzicală bolnavă rău, dar care oglindeşte într-un fel sau altul societatea în care trăim. Chiar dacă niciuna din piesele celor de la Toulouse Lautrec nu reuşeşte să te facă să exclami „waw“, noul material al bucureştenilor care au devenit cunoscuţi şi dat
Daca e sa ma iau dupa spusele lui Macca, albumul asta e foarte intim, „pe care il asculti acasa, dupa ce vii de la serviciu, cu un pahar de vin sau o ceasca de ceai“. Sincer, am incercat de mai multe ori sa patrund in atmosfera intima a celebrului muzician, fie dupa un pahar de whisky, fie dupa o cana de lapte, si totusi…nimic. Ar fi o stupizenie cat casa sa afirm ca acest material nu este unul intim. Este, cat incape. Doar ca, in umila-mi parere discul asta nu reuseste sa te “subjuge” de niciun fel, chiar daca Paul Mc Cartney si invitatii care apar p-aici fac o treaba relativ buna. Pur si simplu nu are acel “ceva” care sa il scoata din anonimat. Sau poate asteptarile visavis de legendarul Beatles or fi prea mari, mai stii? Cert este ca Sir Paul a devenit o legenda in principal gratie abilitatilor sale de „composer“ si mai putin datorita felului lui de a canta, fie la voce fie la bass. Carevasazica, din start, ideea unui material discografic cu cover-uri dupa piese din vremuri demult apuse nu a fost una prea fericita. E drept, pe langa cele 12 piese alese din repertoriul unor nume putin cunoscute publicului larg, celebrul muzician a strecurat si doua compozitii proprii. Care insa nu fac o nota discordanta cu celelalte, astfel incat trec aproape neobservate. Singurul lucru care te scoate din amorteala e faptul ca la piesa My Valentine ai ocazia sa-l asculti pe inegalabilul Eric Clapton la chitara, iar Stevie Wonder apare si el la armonica in piesa Only our hearts. Fiindca au trecut cinci anisori de la precedentul album semnat Mc Cartney - Memory Almost Full – intrebarea pertinenta e: a meritat aceasta asteptare? Fara indoiala, daca faceti parte din tabara obsedatilor de Beatles, raspunsul este da. Apropos, titlul oarecum “trendy” al acestui disc vine din textul piesei I'm Gonna Sit Right Down And Write Myself a Letter, care a aparut pentru prima oara in 1935! Din pacate, album asta nu se ridica defel la inaltimea asteptarilor. Prefer sa imi amintesc de Paul din vremurile lui bune (Imagine sau Mull of Kyntyre), dar trebuie sa admit ca albumul asta “ruleaza” bine ca background music.
Comentarii
Trimiteți un comentariu