De ascultat

                                                  Mai ştie oare cineva azi ce înseamnă muzică contemporană? Graţie numeroaselor experimente muzicale realizate în ultima vreme, termenul cu pricina a devenit cel puţin la fel de fad ca şi definiţia de rock alternativ sau electronic music. Albumul de debut al britanicei Anna Meredith ar putea fi un soi de muzică contemporană. Şi asta pentru că piesele care se regăsesc pe acest Varmints sunt la prima vedere o combinaţie ciudată între muzică clasică şi electronică. Două stiluri care aparent sunt ca apa şi uleiul. Desigur, de-a lungul vremurilor, mulţi artişti au abordat acest amalgam. Cu mai mult sau mai puţin succes. În cazul artistei britanice „salata“ cu pricina poate fi încadrată lejer la capi...

Teo Milea a reuşit să devină în scurt timp o figură aparte în muzica românească. Deşi şi-a început cariera solistică doar în luna aprilie a anului 2012, artistul timişorean născut în Chişineu Criş a reuşit să creeze vâlvă, fiind invitat la evenimente cu ştaif desfăşurate în sediul Comandamentului NATO din Bruxelles, pe scena Operei din Dortmund sau în cadrul celei mai mari expoziţii mondiale de produse ecologice din lume, la Nurnberg.  Primul său disc numit „Pe clape albe şi negre“ a „prins“ binişor într-o industrie muzicală românească caracterizată cât se poate de bine de expresia „alandala“ şi cu ajutorul unui marketing cât se poate de adaptat  vremurilor moderne, Teo Milea a devenit un produs „pop“. Nu acel „pop“ care caracterizează muzica difuzată la posturile de radio româneşti, ci acel pop britanic care în româneşte e echivalent cu „popular“. O chestie de apreciat mai ales pentru faptul că ne referim la un artist care în România anului 2015 apare în faţa publiculu...

Deşi are la activ nu mai puţin de trei materiale discografice şi o serie de soundtrack-uri, numele lui Ólafur Arnalds nu a făcut până acum prea multe valuri. Poate doar datorită faptului că una din coloanele sonore realizate de el - cea pentru serialul britanic Broadchurch - a câştigat un prestigios premiu BAFTA în acest an. Nici celălalt membru al acestui proiect, Janus Rasmussen - solist şi clăpar al trupei Bloodgroup - nu are parte de o recunoaştere internaţională. Lucrurile acestea s-au schimbat însă odată cu acest debut discografic, căci Kiasmos reuşeşte să producă vii emoţii în lumea melomanilor avizi de combinaţii interesante. Pe scurt, chestia asta ar putea fi catalogată un amestec deosebit de inspirat între minimal – techno şi neo – classic. Deşi track-urile astea nu „puşscă“ defel cu melodiile destinate ringurilor de dans s-ar putea ca mulţi dintre pasionaţii de clubbing – music să găsească destule elemente care să-i facă să exprime „waw“. Compoziţiile încep anevoios şi nu...

Probabil că dacă eşti o stană de piatră există şansa să nu fii atins de muzica lui Nils Frahm. Otherwise, nu ai cum să nu asculţi cu urechile ciulite. Germanul care a studiat cu unul din discipolii lui Ceaikovski are un dar aparte de a te teleporta într-o lume mirifică. Spaces e  un disc care te lasă fără cuvinte. Îl „simţi“ cu toată fiinţa şi pe alocuri ai impresia că piesele astea au fost compuse special pentru urechile tale. E drept, din când în când, graţie aplauzelor care mai apar pe ici pe colo, realizezi că delicatele compoziţii garnisite din plin cu sound-uri de pian au fost inventate şi pentru alţii, dar acest mic amănunt nu are cum să-ţi estompeze din feeling-ul de „good time“ pe care ţi-l conferă acest material sonor. Dacă faci parte din fanii mai vechi ai germanului, vei sesiza că Spaces e un soi de ghiveci, fiindcă conţine piese mai noi şi mai vechi, amestecate şi înregistrate pe parcursul a doi ani de zile în diverse locaţii. An Aborted Beginning, e un start cât se...

In momentul in care esti pus sa etichetezi un album de genul The Silicone Veil, esti intr-o oarecare dificultate. Evident, as putea sa ma avant in descrieri de genul „un amalgam de new classical music stropit din belsug cu influente folk si synth-uri care ti se cuibaresc in ureche instantaneu“. Doar ca....niciuna din etichetele de mai sus nu pot fi aplicate pentru aceasta auditie complexa. Ei bine, din fericire, tocmai asemenea „ciorbe“ greu de descris fac deliciul oricarui meloman interesat de nou si frumos. Daca n-ati trait in ultimii ani in Norvegia, exista mari sanse ca numele de Susanne Sundfør sa nu va spuna nimic. Gratie atotputernicului Internet, am aflat ca acest nume a creeat multe valuri in tara ei natala, unde precedentul ei disc „The Brothel“ a stationat multe saptamani pe prima pozitie a topurilor. The Silicone Veil e un material discografic plin de romante moderne fabricate in tara in care se afla cel mai adanc lac din Europa, care contine o sumedenie de „carlige” son...

Nu stiu altii cum sunt, dar eu cand aud ca artistul „cutare” a scos un album cu influente dintr-o multitudine de stiluri, tind sa nu dau crezare vestii, caci marketing-ul e-n toti si toate. Ei bine, pun pariu ca cei care vor asculta cap – coada acest material discografic ce contine pe parcursul a doua CD-uri remixuri ale unor compozitii Philip Glass, vor avea parte de asa ceva. Urcehile desfundate vor percepe acilea fel si fel de „tendinte”, de la glitch – house la ambient, de la classic la chillwave, de la pop la jazz, si lista poate continua. Intr-o anumita masura e si normal sa fie asa, caci lista artistilor care au contribuit la acest proiect este cat se poate de variata. Aproape ca esti tentat sa spui ca discul asta e croit ca fiind un soi de „de toate pentru toti”, dar la o privire mai atenta, realizezi ca urechiusele obisnuite cu tonele de compozitii facile din topurile actuale ar putea fi foarte frustrate.

Dupa cum incet – incet, granitele dintre tari tind sa devina un apanaj al trecutului (cel putin in Europa) si o gramada de muzicieni se lauda pe la colturi prin faptul ca piesele imaginate de ei distrug barierele dintre stiluri. Uneori aceasta afirmatie e e pura inventie de marketing, alteori chestia in cauza chiar are un fundament solid. In cazul artistului olandez Colin Benders (aka Kyteman) granita dintre pop si muzica clasica este distrusa cu buna stiinta prin niste compozitii elevate, care te fac sa te dedici suta la suta auditiei si care te rasplatesc printr-un disc pur si simplu fabulos. Anul trecut olandezul in cauza, Colin Benders, a intrat in radarul subsemnatului cu un excelent disc realizat alaturi de trompetistul Eric Vloeimans – Kytecrash , dar adevaratul lui debut s-a produs in 2009 cu The Hermit Sessions un amestec de hip-hop si jazz, care a ocupat pozitii fruntase in topurile din Tara Lalelor multa vreme.

Fiindca traim intr-o lume plina de clisee, orice cronica serioasa la acest album e musai sa inceapa cu faptul ca Havasi Balázs este un muzician maghiar care a intrat in Cartea Recordurilor in luna noiembrie a anului 2009, cand a atins clapele de pian in 60 de secunde de nu mai putin de 498 de ori, devenind astfel cel mai rapid pianist al lumii. Ceea ce face insa acest disc teribil de interesant este faptul ca alaturi de un tobar de rock din tara vecina, tipul asta nascut in 1975 propune urechilor bine spalate o excursie terifianta. Nu trebuie sa fii Mama Omida ca sa te prinzi din prima faptul ca ceea ce se aude aici e exclusiv tobe si pian. O combinatie aparent ciudata, ca si o portie sanatoasa de ficat de gasca inmuiata in gem de capsuni. Dar care e pur si simplu uimitoare. Muzica fabricata in tara care a dat lumii de-alde Kodály, Bartók sau Liszt e „updatata” la zi si distruge cu buna stiinta orice bariere imaginare, fiind adorabila atat pentru creierele care vibreaza pe creatii cl...

In general, ma feresc de albumele care au in titulatura “Icon”, “Best Of”, sau „An introduction to…“. Sau mai exact, ma feresc a mentiona cuvinte despre ele, caci mi se pare cel putin insipid si incolor sa diseci un album best of Elvis Presley, par example. Ce as mai putea aduaga ceva interesant la tonele de pareri (im)pertinente care s-au spus despe o vedeta sau alta? La fel sta treaba si in cazul tot mai multelor reeditari ale unor albume vechi din zilele noastre, care intra in aceeasi categorie de silenzio stampa. Si totusi, din cand in cand, e misto sa faci exceptii, nu-I asa? Probabil ca multi dintre voi stiti cine este Alexandru Balanescu. La fel de plauzibila e si ipoteza conform careia mult mai multi ar trebui sa stie exact cine este nenea acesta si cu ce se ocupa. Exista vreo oportunitate mai adecvata de a face acest lucru, daca nu prin a mentiona cateva cuvinte despre This is Balanescu Quartet? N-am sa preiau sarcina Google-ului, las aceasta placere/chin pentru fiecare ceta...

O fi sau nu o coincidenta, dar Kate Bush a scos si ea un album anul acesta in care si-a reorchestrat piese din repertoriul propriu. Iar acum, hop si fostul solist si flautist din Genesis face la fel. Cei doi au cantat dealtfel si pe Dont give up, o melodie care apare si pe acest New Blood, dar din pacate fara vocea celei care ne-a fericit cu creatii sonore de teapa Wuthering Heights. Daca anul trecut Peter Gabriel a venit in fata melomanilor cu un album in care a inserat diverse preluari dupa nume ca Elbow, Radiohead, David Bowie sau Arcade Fire, de aceasta data creatorul Sledgehammer-ului a hotarat sa isi reorchestreze cateva din piesele proprii. Alaturi de el s-a aflat John Metcalfe, dar si o orchestra care numara nu mai putin de 46 de oameni, condusa de Ben Foster, o figura lendara in randul dirijorilor din Marea Britanie.

Conatus e un disc mega - complex, care nu lasa neaparat loc unor comparatii hazardate cu The Spoils si Stridulum II , cele doua albume anterioare semnate Zola Jesus. E ceva care te face sa-ti pui pertinenta intrebare „Daca la 22 de ani tipa asta scoate chestii atat de profunde, la ce ne putem astepta pe viitor?“. Unii numesc muzica asta avangarda, altii se multumesc sa aplice eticheta pop industrial influentat de muzica clasica. Practic, poti gasi „n“ denumiri pentru ceea ce presteaza Nika Roza Danilova, dar adevarul e ca trebuie sa asculti cu propriile urechi pentru a-ti forma o parere avizata. E un „film“ sonor care ti se intipareste undeva intr-un coltisor al mintii si care te captiveaza, din diverse motive.  Nici nu are cum sa fie altcumva, fiindca solista care si-a gasit un pseudonim strasnic prin „combinatia” dintre Jesus Crist si Emile Zola provine dintr-o familie care a trait intr-un satuc din Wiscounsin inconjurat de padure, unde tatal ei era vanator.

In cazul in care cineva te obliga sa faci o analogie intre fotbal si muzica, inevitabil apare in discutie notiunea de campionat. Sau mai exact liga. Judecand dupa rezultatele de pe teren – care in acest caz sunt reprezentate de vanzarile de discuri -  in acest ipotetic Primera Division, Il Calcio sau Premier League se regasesc nume ca Celine Dion, Britney Spears, Beyonce, Madonna si altele. Pentru cei care reusesc sa vada dincolo de aparente categoric exista o liga superioara, cea in care nu conteaza neaparat palmaresul sau scorul, ci aproach-ul artistic. Alaturi de Kate Bush, Joana Newsome sau Bjork (ca sa nu ma intind prea mult) cu siguranta si Tori Amos merita inclusa in aceasta Super Cupa a Lumii, daca nu de altceva macar din simplul motiv ca a reusit intotdeauna sa scoata pe piata un concept interesant. Femeia asta are boase, credeti-ma iar noul ei album confirma cat se poate de exact aceasta afirmatie.

Asteptari: Milos Karadaglić este un chitarist de 28 de ani din  Muntenegru care a castigat primul sau concurs la varsta de 11 ani, iar Mediteranneo este albumul lui de debut editat de casa de discuri Deutche Gramophon, ce cuprinde 17 piese. Rezultat: Chiar daca nu sunt un fan deosebit al muzicii instrumentale, trebuie sa admit ca aceasta auditie a avut un efect cat se poate de linistitor asupra mea. E un album de relaxare totala in care sound-urile sintetice lipsesc cu desavarsire, un material sonor care are un rol benefic in momentele de stres. Desi per ansamblu discul asta e nitel prea conservator pentru gusturile mele, nu pot spune ca e o auditie de prisos.

Asteptari: Pentru unii ECM reprezinta un univers sonor distinct. Pentru ceilalti ECM (Edition of Contemporary Music) e o casa de discuri care de prin 1969 e responsabila cu multe bunataturi din zona jazz-ului si nu numai. Ricardo Villalobos si Max Loderbauer sunt doua nume cunoscute din zona electronica contemporana, primul pentru seturile sale de club iar al doilea pentru diverse incursiuni sonore cum ar fi cele din visteria Moritz Von Oswald Trio. Rezultat: Pe hartie, combinatia asta inedita promite multe. Sa te apuci sa remixezi (chiar daca notiunea asta nu e tocmai adecvata in acest caz) chestii din repertoriul avangardist sau de jazz clasic din visteria ECM pare a fi o chestie interesanta. Asadar, am pornit cu mari sperante la aceasta auditie, din mai multe motive. Rezultatul n-a fost insa pe masura asteptarilor. Se prea poate ca unul din motivele pentru care n-am rezonat defel cu acest Re:ECM a fost faptul ca piesele originale imi sunt cu desavarsire necunoscute.

Asteptari: Hauschka este pseudonimul muzical al compozitorului si pianistului german Volker Bertelmann, faimos printre altele pentru faptul ca exploreaza din plin posibilitatile create de „pianul preparat”. Daca n-ati auzit de asa ceva pana acuma, aflati ca e vorba de un pian caruia i se modifica sonoritatea prin introducerea de obiecte diferite  intre corzile instrumentului. Primul sau album a aparut in 2004, iar acest Salon des Amateurs vine la un an distanta dupa precedentul Foreign Landscapes. Rezultat: Ceea ce ne ofera muzicianul german aici este un voiaj cat se poate de interesant in explorarea ritmurilor etalate de muzica moderna „de dans” printr-un filtru de instrumentatie organica. Alaturi de el, ghizi in aceasta excursie sonora cat se poate de neobisnuita sunt tobarul trupei islandeze Mum (Samuli Kosminen) si cei doi membri fondatori ai trupei americane Calexico, John Convertino si Joe Burns.

Asteptari: Francesco Tristano este un compozitor de jazz nascut in 1981 in Luxemburg care a debutat in anul 2000 alaturi de Orchestra Nationala a Rusiei. Dincolo de excursiile sale in taramul muzicii clasice si de jazz, muzicianul s-a aventurat si in lumea “contemporana” si a colaborat printre altele si cu Carl Craig. Debutul sau “non clasic” a avut loc in 2007 cu Not for Piano, urmat un an mai tarziu de Auricle Bio On, acesta fiind cel de-al treilea material discografic . Rezultat: Scopul declarat al acestei capodopere remarcabile a fost acela de a aduce pianul in lumea secolului 21, iar misiunea este indeplinita cu succes! La prima vedere spectrul sonor al acestui material discografic este imbibat cat se poate de puternic cu elemente de muzica clasica si jazz, insa adevarata stralucire a acestuia se datoreaza faptului ca urechile avizate sunt tratate si cu bucatele de experimente si chiar techno pe ici pe colo.

Asteptari: In caz ca nu ati prins E.P.-urile lor anterioare, nu-I nici un bai: You make me real este cel mai bun mod de a intra in misterioasa lume creata de niste muzicieni care abordeaza ceva ce s-ar preta in descrierea de acustic techno. Albumul de debut al celor trei germani care se ascund in spatele acestui nume cuprinde noua piese. Rezultat: Spre deosebire de tonele de muzica dans create de asa – numitii producatori de dormitor – cei care cu un laptop in brate scot remixuri pe banda rulanta si se plang ca industria e pe moarte – cei de la BBF au luat-o exact invers. Muzica techno a ramas, doar ca laptopul a fost inlocuit cu instrumente adevarate. Ce rost are, cand se gasesc sample-uri de orice fel, s-ar putea intreba unii? Ei bine, raspunsul sta in cele noua piese de pe acest debut.

Asteptari: Proiectul Budapest Bár a fost inventat acum trei ani de catre Farkas Robert, un muzician din Ungaria care a facut parte si din trupa Kistehén Tánczenekar, cu scopul declarat de a da un nou imbold muzicii „tiganesti de cafenea“. Pentru primul lor album, oamenii au invitat cateva din cele mai mari nume ale muzicii maghiare pop (printre care s-au numarat membri ai trupelor Hiperkarma, Colorstar, Quimby, Kispál és a Borz si au reusit sa darame absolut toate barierele, avand concerte cu sali pline atat in locuri unde se canta muzica simfonica, cat si in cluburi, chiar si-n celebrul A 38 Hajo din Budapesta. Anul trecut, oamenii au recidivat cu un dublu – album care a purtat subtitlul Tanc (Dans), iar acest Zene (Muzica), cuprinde 24 de piese diverse si extrem de colorate.

Asteptari: Agnes Obel este o compozitoare si solista daneza care a devenit cunoscuta in Germania gratie piesei Just so, melodia fiind inclusa in campania de promovare a unei binecunoscute firme. Philharmonics este albumul ei de debut. Rezultat: Probabil nu sunt singurul de pe aceasta Planeta care a observat faptul ca marea majoritate a copertilor actuale de discuri incep sa se incadreze intr-o banalitate apasatoare. Ei bine, nu e cazul cu acest disc care este unul iesit din comun din mai multe privinte. Inclusiv si din prsima faptului ca artwork-ul ne prezinta o poza cu adevarat magnifica, care nu are cum sa-ti fie indiferenta. Tonul auster al fotografiei e o introducere cum nu se poate mai adecvata in lumea acestui Philharmonics. Desi majoritatea pieselor sunt centrate in jurul unui pian „light”, muzica inventata de Agnes Obel e una care te cucereste prin simplitate si te face sa te scufunzi intr-un Univers paralel. Influentele declarate ale tinerei soliste care traieste in German...

E o treaba destul de riscanta sa prelucrezi simfonic niste piese rock intrate in visteria sertarului pe care sta scris “clasic”. Noul disc al legendarei trupe maghiare (realizat in formula János Kóbor "Mecky"- solist, Ferenc Debreceni „Ciki" – tobe si László Benkő "Laci" – keyboards si voce), cuprinde o sumedenie de hituri reorchestrate in maniera clasica, dar in mod surprinzator nu include doua dintre cele mai mari hituri ale formatiei, Gyöngyhajú lány si Petróleum lámpa. Avand in vedere ca discul Rhapsody a aparut la casa de discuri germana Edel, muzicienii au inclus atat piese cantate in maghiara cat si melodii in engleza. Asteptari : Omega este una din cele mai legendare formatii maghiare, care a luat fiinta in 1962 si a avut succes si pe plan international, una din piesele lor Gyöngyhajú lány (aparuta initial in 1969) fiind preluata printre altele si de Scorpions. Cel de-al 16-lea disc al lor Égi jel: Omega a aparut acum patru ani, ...