Se afișează postările cu eticheta Jazz. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Jazz. Afișați toate postările

3 ian. 2023

Nasip Kismet – Live from SuperSize Recording

 


Dacă nu știați încă, aflați de aici: Nasip Kısmet este unica trupă din Ungaria care interpretează muzică turcească. Albumul de debut al formației a fost înregistrat live - după cum îi zice și titlul - într-un studio celebru din țara vecină. Să vă mai spun că discul ăsta are un gust aparte ? Din mai multe cauze, dar pe scut hai să rămânem la faptul că aici se găsesc cântece populare turcești vechi și compoziții proprii interpretate undeva la granița dance/psihadelic/etno-jazz. 

Povestea e scurtă: Nasip Kısmet a fost fondată în 2019 de Arif Erdem Ocak, care locuiește la Budapesta de câțiva ani. Chitaristul uneia dintre cele mai cunoscute trupe de rock turcești, Seksendört, a strâns în jurul său o echipă fantastică. Fiindcă concertele au fost puse pe hold din cauza pandemiei, oamenii au intrat în studio și au înregistrat din fiecare melodie două variante, alegând la final lozul câștigător. Și apropos, la SuperSize Recording Studio au înregistrat și timișorenii de la  JazzyBIT ....

Deloc surprinzător, prima piesă a discului, Kara, aduce cu ea și prima surpriză. O ștruțo-cămilă de funky jazz cu o improvizație de saxofon n-are cum să te lase indiferent, unde mai pui și faptul că titlu piesei înseamnă în limba turcă culoarea neagră. O altfel de splendoare se dezlănțuie în Kendim Ettim (o piesă interpretată în original de celebrul turc Neset Ertas) care  e genul ăla de melodie care îți oferă tot ce vrei, de la savoarea aranjamentelor tipice rock-ului la groove-urile pulsante care nu te lasă indiferent. Fără îndoială, cea mai energică compoziție este  Zonguldak’ın Yolları, care pe lângă elementele exotice care se regăsesc în mare parte și-n celelalte piese reușește să iasă în evidență prin niște percuții electronice care îi adaugă un plus de valoare. 

Ankara’nın Bağları (Büklüm Büklüm) te duce cu gândul la prelucrările disco ale muzicii turcești și strălucește prin aranjamente iar Ninna este o altă prelucrare după o piesă veche care surprinde și prin faptul că este construită pe măsuri muzicale impare. Efectele electronice aplicate peste clarinetul din piesa Dilo Dilo Yaylalar este mai mult decât remarcabil iar „Mih“ este din nou o mostră a măiestriei de care dau dovadă oamenii aceștia în aranjamentele muzicale complexe. Muzicienii scot din joben un aer turcesc cu elemente psihadelice care creează un aer aparte, la fel ca și-n „Mihriban“. Unica piesă care iese oarecum din tiparele mai sus amintite este o prelucrare după un binecunoscut hit pop din anii 80 din Turcia interpretat în orginal de Barış Manço, intitulată  Hal Hal.  

Platon spunea că muzica însuflețește universul, dă aripi minții, zbor imaginației și viață tuturor. Nu pot să adaug decât faptul că Nasip Kısmet este definiția perfectă a cuvintelor rostite de figura pivotantă pentru dezvoltarea filosofiei. 




16 ian. 2022

Petre Ionuțescu - Murmur (Live)

 



Dacă ați avut vreodată ocazia să-l ascultați pe Petre Ionuțescu, e clar că ați sesizat niște influențe. Cel mai la-ndemână exemplu în acest sens este trompetistul norvegian Nils Petter Molvaer, care dealtfel i-a încântat pe melomani și-n vara anului trecut în cadrul celui mai șmecher festival de jazz din țara noastră, cel de la Gărâna. 


La sfârșitul anului 2021, Petre Ionuțescu a lansat  albumul „Murmur“, un material discografic ce conține opt piese proprii, care au fost pentru prima dată interpretate cu ocazia unui concert inedit susţinut pe o scenă plutitoare aflată în mijlocul lacului Trei Ape din comuna Brebu Nou, în 2020. Și fiindcă trăim vremuri completamente digitale, materialul s-a lansat într-o formă audio – vizuală. Pentru a savura așa cum se cuvine această călătorie, vă recomand cât se poate de apăsat să ascultați Murmur cu perdeaua trasă și telefonul mobil pe silențios, departe de orice dispozitiv care proiectează imagini. Fiindcă  magia stă în imaginația fiecărui ascultător .  Iar dacă ascultați la niște căști performante, veți descoperi câteva sound-uri cu adevărat mirifice.


Se știe că în vremurile noastre o bună parte din albume sunt gândite ca un slalom între genuri muzicale care în imaginația conservatorilor în ale muzicii nu au cum să se împace. Deși se scaldă uneori la granița mai multor genuri, Murmur nu a fost creat pentru a demonstra cuiva ceva. Nu ai senzația că e un disc fabricat pentru a crea vâlvă. E un basm modern de Hans Christian Andersen, cu clipocitul apei din depresiunea Gărâna care se îmbină la marea artă cu o serie de instrumente arhaice și moderne. Pentru a resimți cât se poate de exact atmosfera, un alt sfat la fel de apăsat este să ascultați albumul acesta cap – coadă. Fără a apăsa butonul pause sau skip. Doar așa ai șansa să înțelegi ideea artistului. Să te delectezi pe deplin cu sound-urile ambientale și să te deconectezi de cotidian. 

Amestecul de filon etno și sunete moderne se găsește din plin în zilele noastre. Se vede de la o poștă că multe dintre ele au fost fabricate pentru că „ciorba“ asta e trendy, carevasăzică e cool să amesteci doze de patriotism cu bla-bla-uri cotidiene. Din fericire, aici nu e cazul. Ingredientele din care este preparată ciorba asta sunt de cea mai bună calitate și nu dau impresia că au fost puse acolo doar pentru că sunt la modă. Printre lucrurile drăgălașe de tot sunt și incursiunile în sonoritățile care-ți pot aminti de  Vangelis sau Bonobo, în diverse momente, în special pe penultima piesă Dance In Blue, care se recomandă a fi cea mai experimentală piesă.  


Albumul ăsta face parte din acea categorie de discuri care fie ți se strecoară deîndată sub piele,fie intră direct la categoria „never again“. Nu poate fi etichetat în acele categorii „hipster – friendly “ care atrag multă lume în zilele noastre, iar principalul motiv pentru care reușește să-ți capteze atenția este acela că îmbină într-un fel cât se poate de adorabil modernul cu clasicul. Sunetele naturale neșlefuite cu efecte moderne care nu-s introduse în ecuație doar pentru că le folosesc și cei care compun pe bandă rulantă muzică pentru hipsteri. 



Probabil că dacă eşti un robot care servește mâncarea la Jocurile Olimpice de la Tokio din 2022  există şansa să nu fii atins de muzica acestui disc. La fel ca și alți muzicieni din branșă, Petre Ionuțescu are un dar aparte de a te teleporta într-o altă lume. În care cuvântul de ordine este „lejer“. Murmur e  un disc pe care îl „simţi“ cu toată fiinţa. Din loc în loc ai impresia că piesele astea au fost compuse special pentru urechile tale și savurezi momentul pe deplin.  Marea majoritate a pieselor se înscriu în registrul lejer de care aminteam anterior și există șansa ca după audiţia acestui album să devii  niţel mai bun înlăuntrul tău şi să te imunizezi cât se poate de mișto împotriva elementelor din societatea noastră care propovăduiesc cu bună știință energiile negative. 


Putem să-l numim nu jazz, neo – clasicism, electronica with good flavours, dar dincolo de etichete, urechile destupate au parte de acel sentiment de „I feel good“, pe care ar trebui să ţi-l inspire arta numită muzică. Recomand cu căldură  oamenilor deschişi la minte care apreciează deopotrivă naturaleţea jazz-ului sau a muzicii clasice dar şi frumuseţea efectelor electronice. Merge și pentru rockeri, în momentele în care e nevoie de o pauză de distors. Nu prea merge pentru cei care sunt îndrăgostiți de melodiile inspide, incolore și inodore care se difuzează în exces în zilele noastre, dar...- cine știe? – poate merge și-n această situație. Cu risul de a folosi cuvinte mari m-aș risca să cataloghez acest disc printre cele mai bune albume din categoria basme sonore din ultima vreme în România. 



16 nov. 2021

Elena Mîndru - Hope

 



Deși locuiește de o bună bucată de vreme în Finlanda, Elena Mîndru este o figură cât se poate de activă și în scena jazz-ului românesc. Aături de aparițiile sale în locuri în care te aștepți să savuurezi sound-urile de jazz, Elena a reușit să-și facă apariția și în cadrul unor evenimente considerate „mai mainstream“, de exemplu la festivalul Electric Castle de la Cluj, unde a cântat în vara acestui an. Discul de față – al 5-lea din carieră - îl are ca invitat special pe polonezul Adam Baldych și poartă numele de Hope. Cei doi artiști s-au cunoscut în 2014 în cadrul festivalului internațional de jazz de la Gărâna, iar pe acest disc mai sunt prezenți și finlandezii Tuomas J. Turunen (  pian), Oskari Siirtola (contrabas) și Anssi Tirkkonen (tobe). 

Dincolo de speranța unor vremuri post – pandemice în care arta va reveni în sufletul cât mai multor oameni, cele zece compoziții de aici oscilează și pe o tematică cât se poate de trendy la vest de țărișoara noastră. Pe scurt, e vorba de eco-criza globală și mesajul „că trebuie să ne unim forțele și speranțele în încercarea de a ne salva lumea în care trăim“.

Înainte de a trece la discul propriu- zis cred că ar fi de bun augur să reamintesc faptul că Elena Mîndru este actualmente doctorandă în cadrul Departamentului de Jazz al Sibelius Academy din Helsinki, pe tema spectrografiei și esteticii sunetului vocii de jazz. În plus, urmează un MBA în management cultural la Kajaani University of Applied Sciences. Artista a câștigat numeroase premii, inclusiv Montreux Jazz Voice Competition, iar la casa ei de discuri numită EM Records au apărut albumele trupelor timișorene JazzyBIT și Bega Blues Band.

Pe plan muzical, superba voce a Elenei Mîndru conferă un șarm aparte tuturor melodiilor, iar prestația violonistului Adam Bałdych este deasemenea fără cusur. Printre momentele deosebit de interesante ar fi de remarcat pasajele susținute de invitații finlandezi în piesa „Luca“ (dar nu numai) și „Foliage“, cea mai lungă piesă de aici, care are niște sound-uri care traversează zona jazz-ului spre tărâmuri magice. Un alt moment remarcabil este finalul , „Walking on the moon“, care oferă o abordare șmecheră după piesa cu același titlu al celor de la The Police. Single-ul Hay Moon excelează și printr-un text cât se poate de inspirat în timp ce „Blueberry“ te teleportează pe malul unui lac în care apa este inuman de albastră. Dealtfel sentimentul de „pace și liniște“ respiră prin porii fiecărei clipe din acest disc, iar după audiția acestui „Hope“, chiar ți se impregnează ideea că lumea în care trăim merită mai multe din partea noastră, a tuturor. 

Una peste alta, „Hope“ este un disc care mustește de bun gust și profesionalism. Nimic nu e lăsat la voia întâmplării, fiecare element folosit în construcția acestuia e bine dozat, iar „gașca“ care a pus la cale acest material discografic merită atenția tuturor urechilor iubitoare de sound-uri frumoase. 


13 oct. 2021

Puba Jazz Connection - Puba Jazz Connection 2020

 


Fără a face parte din gașca inițiaților în ale jazz-ului, fiind mai degrabă un simplu meloman care devorează aproape toate genurile muzicale prezente pe piață, pot afirma cu tărie că primul album de autor al lui Puba Hromadka merită să fie băgat în seamă de fiecare omuleț de pe această planetă care rezonează în vreun fel sau altul cu ceea ce ne place să numim „vraja muzicii“. Cele nouă compoziții proprii care se găsesc pe acest disc editat sub titulatura de Puba Jazz Connection curg cât se poate de natural și se încadrează lejer în categoria mainstream jazz. Piesele sunt „aerisite“ și se pretează a fi ascultate pe-ndelete atât într-o drumeție cu peisaje mirifice în fundal cât și la foșnetul lemnelor care trosnesc într-o sobă în toiul unei toamne răcoroase la o cabană din Gărâna sau elsewhere.  

Comparația cu peisajele mirifice nu e deloc întâmplătoare, căci prima și ultima melodie de aici fac referire la două așezări ale patriei noastre care ar trebui să fie cunoscute amatorilor de jazz. E vorba de Gărâna și Brebu (Nou), separate de o distanță de șapte kilometric și unite prin faptul că în prima dintre ele se desfășoară cel mai celebru festival de jazz din România iar a doua este sediul central al multor artiști de prin Timișoara și nu numai. „From Brebu to Gărâna“ deschide acest album cu un sound jucăuș în care saxofonul lui Nicolas Simion face minuni. E genul acela de piesă care ar utea fi folosită și în coloana sonoră a vreunui serial de desene animate din anii 70 – 80, care-ți creează bună dispoziție. Grație liniei de bass a lui Decebal Bădilă, , Lonely Lady, te teleportează undeva la granița dintre rock și jazz, iar percuția lui Puba adaugă și ea un strop de magie. Un alt moment savuros este „Alongside the devil“, care ar fi putut face parte din soundtrack-ul unui film de genul Pantera Roz, iar „In Vain“ prezintă un adorabil mix de bass și saxofon care nu are cum să nu te ungă la suflet.  Pianul lui Paul Weiner merge deasemenea cât se poate de bine, în special în „Going good“ sau „Without a trace“. Ingredientele care fac ca acest album să fie unul adorabil nu doar pentru cei inițiați în ale jazz-ului sunt destule, motiv pentru care albumul Puba Jazz Connection n-are cum să lipsească din discografia oricărui meloman din patrie. 

Dacă ați ajuns aici și nu știți cine este Puba Hromadka, poate e cazul pentru mici lămuriri. Domnul face parte din gașca artiștilor autohtoni care nu sunt cunoscuți la adevărata lor valoare în patria natală. Pe numele său adevărat Georg Hromadka, artistul a făcut parte din formațiile Clasic XX și Gramophon și a părăsit România în 1977 în Germania. După 1989 a deschis la Timișoara unul din primele cluburi de jazz din țară, Pod 16 și este unul din întemeiatorii festivalului internațional de jazz de la Gărâna. Puba Hromadka a înregistrat primul său album de autor alături de Nicolas Simion (sax), Paul Weiner (pian) și Decebal Bădilă (bass) în luna noiembrie a anului 2020. Designul grafic al discului este realizat de Valeriu Sepi. Fotografiile care însoțesc CD-ul au fost realizate de regretatul Liviu Tulbure și Dan Stănescu, iar aranjamentele au fost realizate de Puba Hormadka și Paul Weiner. Audiție plăcută!


28 mar. 2019

The Comet Is Coming - Trust in the Lifeforce of the Deep Mystery


Oare cu ce se mai mănâncă jazz-ul în 2019? Răspunsul, desigur, e ...vânare de vânt, căci fiecare dintre noi are un „feeling“  aparte la acest capitol, condiționat de sound-ul artiștilor cu care am crescut sau pe care tocmai i-am descoperit. Povestea de azi îl privește pe Shabaka Hutchings, considerat de critici drept unul din cele mai inovatoare nume ale jazz-ului contemporan. Născut în capitala Marii Britanii dar crescut în Insulele Barbados, artistul a învățat să cânte la clarinet alături de rimele unor artiști ca Nas, Notorious BIG sau  Tupac. După ce a revenit în țara care a generat cele mai interesante proiecte muzicale ale lumii, artistul a luat contact cu o serie de nume celebre ale scenei din UK și astăzi se poate mândri cu trupele Sons of Kemet și  Shabaka and the Ancestors (unde este lider) sau  The Comet Is Coming. Dacă în albumul de debut al acestui proiect numit Channel the Spirits, gașca a cochetat îndeobște cu sunete gen Sun Ra sau John Coltrane, de această dată narațiunea  poveștii se completează și cu alte finețuri. Alături de el se află tobarul Max Hallett și clăparul  Dan Leavers, iar excursia asta cosmică în cotloanele sonore ale Universului  are parte de noi valențe care includ pe alocuri și bucățele de King Crimson abil amestecate cu synth-uri care îți aduc aminte de „electronicele“  prezente în muzica dance a anilor  90. În plus, se mai găsesc și porțiuni de funk pur și câte și mai câte....


Primele două melodii ale albumului reușesc să creeze un cadru cât se poate de interesant, „ciorba“ de jazz clasic cu arome de acid pe alocuri fiind una cât se poate de gustoasă. Cireașa de pe tort a discului este „Summon The Fire“, o melodie care te captivează din primele ei acorduri. Multitudinea de  synth-uri așezate peste un tempo nebun cât încape are rolul de a inventa un track pur și simplu magic, care emană cele mai pozitive sentimente din rasa umană și te fac să vezi lumea cu alți ochi. Blood of the Past aduce în discuție și serioase arome de progressive rock, iar Super Zodiac nu se sfiește să cocheteze cu câteva sound-uri actuale din muzica electronică, în timp ce Astral Flying se învârte nițel și-n zona space – disco – ului etalat de nume ca Lindstrom sau Tedd Terje. Finalul albumului, The Universe Wakes Up este o pledoarie pentru umanitate, pentru lucrurile frumoase din viață, pentru jumătatea plină a paharului. Deopotrivă nostalgic și actual, albumul celor de la The Comet Is Coming este un diamant frumos șlefuit al unei muzici generic numite jazz, care se amestecă cât se poate de reușit cu tendințele muzicale ale anului în curs. 

14 ian. 2019

Iordache - Suita Titan



În cazul în care ai auzit de folia colorată care se punea peste televizorul alb – negru care decora camerele anilor 70 din România, noul album semnat Iordache nu are cum să te lase indiferent. Nu trebuie să fii un magician ca să realizezi faptul că target-ul țintit de binecunoscutul saxofonist de jazz și funk care a editat până acum nu mai puțin de șase albume nu este focusat pe persoanele care n-au ținut în viața lor în mână o casetă sau un vinil. Și nici pentru oamenii care caută pe Google atunci când aud de Mihaela, Gopo, Telejurnal sau Teleenciclopedia. Putem adăuga desenele animate „Gustav“, „Eurocrem“ sau țigările Vikend. Și câte și mai câte.  

Conform cuvintelor artistului, Suita Titan „reprezintă o arheologie sentimentală a unei copilării petrecute în anii ’70 – ’80 în cel mai mare cartier bucureştean, ca parte a boom-ului demografic datorat decretului din 1966 al lui Ceauşescu privind interzicerea avortului, în perioada când s-a trecut de la relativul dezgheţ ideologic al anilor ’60 la stalinismul care a atras după sine căderea regimului“.

 Surprinzător, sau nu, este faptul că acel cartier bucureștean descris cu atâta șarm de Iordache pe acest material discografic seamănă cu multe alte cartiere din vremurile respective. Poveștile narate de artist se pliază cât se poate de perfect și pe amintirile unor oameni care au trăit acele vremuri în Circumvalațiunii – ul din Timișoara. Și lista poate continua cu multe alte remember-uri.  Ideea este că amintirile duminicilor în care printre blocuri se făceau auziți reciclatorii profesioniști care strigau în gura mare „sticle goale și borcane cum-păr“ (din piesa „Duminică“) sau evocarea celebrului serial difuzat în anii 70 la televiziunea de stat („Mannix pe Rebreanu“) „mișcă“ amintiri tuturor ascultătorilor care s-au născut înaintea inventării MP3-urilor. Carevasăzică, toate cele opt piese incluse pe acest album au darul de a provoca amintiri. Despre întâlnirea cu prima fată, scăldatul prin lacuri mai mult sau mai puțin improvizate sau despre cel mai popular game din vremea aceea, v-ați ascunselea. 

Muzical, piesele evoluează în mare parte în cărările cu care Iordache ne-a căluzit și-n aparițiile anterioare. Ultima piesă de aici, În Titan are și un text șmecher realizat de Florin Dumitrescu, iar  mirifica cărticică ce însoțește CD-ul este plină de povești și poze. Pentru o audiție sănătoasă a albumului dumneavoastră, este indicat să răsfoiți cu mare atenție booklet-ul în timp ce din boxele dumneavoastră se revarsă sound-ul celor opt compoziții. Și...fiți siguri că nu apar manifestări neplăcute.   

Albumul a fost înregistrat în concert in 2017, iar alături de Mihai Iordache mai apar Vlad Simon, Daniel Torres, Dan Mitrofan, Tavi Scurtu și Adi Stoenescu. Albumul a avut parte și de o campanie de crowdfunding, iar lansarea oficială a discului „Suita Titan“ este programată pentru data de 14 februarie.

„Filmul“ acestui disc cuprinde și un veritabil „movie“ de neratat. „Filmul pe care o să-l vedeți, care a fi trebuit pur și simplu să vă îndemne să sprijiniți discul, pre-comandîndu-l, a scăpat de sub control. Inițial dorisem să includ și câteva amintiri ale unor prieteni din copilărie, dar mi-a plăcut așa de mult ce povesteau încât a devenit un fel de semi-documentar. Editarea video îi aparține fiicei mele, Medicine Madison, care semnează și grafica CD-ului“, spune Mihai Iordache. Dincolo de povești inspirate, la un moment dat, în film, apare o prietenă de-a artistului, care sintetizează la marele fix atmosfera. Cu câteva cuvinte alese,  prea frumoase ca să nu le citez în încheierea acestei recenzii cât se poate de subiective a albumului Suita Titan.  

„Fac parte din generația Decrețeilor. Am crescut cu cheia la gât...exact așa era...cheia pusă pe o sfoară...și mi-am petrecut aici în parc...pe marginea acestui lac...au fost cele mai frumoase din copilăria și adolescența mea..cel puțin.,..și dacă mă întreba cineva atunci de exemplu...care este sensul vieții...cred că aș fi filozofat mult pe tema asta...dacă mă întreabă cineva acum, răspund simplu...fericirea...ăsta este sensul vieții...Cred că am avut marele noroc la vremea aceea, să fim fericiți. Am reușit să fim fericiți chiar fără să ne dăm seama la momentul respectiv. Am reușit să fim fericiți în acest loc și în acel timp, așa cum era...cu foarte puțin... trăind  împreună. Într-un spațiu artistic până la urmă, căci cu toții eram artiști. Asta a fost cel mai important. Faptul că am fost creativi...nici n-aveai cum să fii altfel pe vremea aceea...trebuia să fii creativ ca să umpli golurile, ca să-ți lărgești orizontul, ca să faci o lume mai mare“. 


30 apr. 2018

Sly and Robbie meet Nils Petter Molvaer - Nordub



Trebuie să mărturisesc faptul că muzica jazz nu este „top of the list“ atunci când vine vorba de preferințele personale. Cu toate acestea, vorba englezului, now and then, urechile descoperă niscaiva lucruri interesante și-n această felie. Aparent muzica jamaicană n-are nici în clin nici în mânecă cu ceea ce înțelegem noi prin jazz. Și nici Norvegia nu e cine știe ce cunoscută pe plan mondial atunci când vine vorba de reggae sau dub. 

Tobarul Sly Dunbar și basistul Robbie Shakespeare nu prea mai au nevoie de prezentare. Și nici geniul norvegian Nils Petter Molvaer. Alături de ei, în această desfășurare impresionantă de forțe se află norvegianul Eivind Aarset plus vrăjitorul finlandez Vladislav Delay. Acesta din urmă a făcut valuri în rândul cunoscătorilor prin diverse pseudonime ca  Luomo, Sistol, Uusitalo, Conoco sau Ripatti, toate acestea abordând ceea ce specialiștii descriu ca find the ambient, glitch, house sau techno, carevasăzică muzică electronică. 

Atunci când te încumeți să amesteci așa un ghiveci de stiluri, rezultatul poate varia între „acceptabil“  sau „remarcabil“. Colaborarea aceasta face parte din ultima categorie, căci felul în care artiștii aceștia se întrepătrund e unul smooth, iar albumul este unul care îți hrănește sufletul cu bunătățuri demne un ospăț pe cinste. Încă de la prima piesă a discului, „If I Gave You My Love” bass-ul face treabă bună cu restul elementelor de factură electronică sau nu,  așezate finuț exact unde trebuie, piesa amintindu-ți de melancolia Miles Davis. Pe How long, vocea lui Robbie adaugă un plus de magie trompetei lui Nils. Una din cele mai interesante piese de aici este Was in the blues, un track în care frecvențele electronice finlandeze pur și simplu duc lucrurile la un alt nivel, melodia find totodată și „cel mai undeground“ experiment din acest disc. Deși te duce cu gândul la Kraftwerk, piesa Europe Express pare mai degrabă o excursie în lumea funk-ului de mare clasă, ușoarele distorisuni din capitolul electronice reușind din nou să ofere savoare. Dacă ar fi să aleg o altă piesă de referință de aici asta ar fi cu siguranță Politically KKKorrrekkkttt. 

După audiția acestui album nu pot decât să vă spun să stingeți lumina, să vă relaxați și să vă bucurați. Nu pot încheia fără să amintesc un alt motiv de bucurie: oamenii aceștia vor concerta în România, în această vară. Nu, nu e fake news, căci Nordub se va auzi și la Festivalul Internațional de Jazz de la Gărâna. Unde vor poposi Sly & Robbie cu Nils Petter Molvær, Eivind Aarset și Vladislav Delay. 


19 apr. 2017

Sebastian Spanache Trio - The Furnace

                                                              



Cel de-al treilea material de studio din cariera grupului timişorean Sebastian Spanache Trio, va fi lansat în data de 23 aprilie. Conform descrierii oficiale avem parte de  un „album conceptual,  conceput ca o suită în cinci părți, legate într-o poveste muzicală de la început la sfârșit“. Rămânând la capitolul „detalii“, The Furnace a fost înregistrat în Timișoara cu Uțu Pascu (Blazzaj) și masterizat de Alin Luculescu, iar Asociația Culturală NABU a oferit sprijinul necesar pentru producția acestui disc.


Povestea în jurul căreia gravitează cel de-al treilea material discografic al trupei alcătuite din Sebastian Spanache –pian, Csaba Santa – contrabas, chitară bass şi Radu Pieloiu – tobe, este una cât se poate de reuşită, căci din „cuptorul“ celor trei muzicieni „se coace“ un jazz gustos. Nu mai e o surpriză pentru nimeni că în gaşca asta se regăsesc influenţe din diverse colţişoare ale muzicii numite generic jazz.. Şi nu numai, căci pe ici pe colo aromele de funk şi rock contribuie din plin la creearea unui produs cu personalitate, gata să fie devorat de amatorii de sunete frumoase din ţara noastră. Cele cinci compoziţii ale discului sunt „aşezate“ cu mare grijă într-un tot unitar. Şi fiindcă băieţii sunt atenţi întotdeauna la detalii, chiar şi momentele de „îmbinare“ ale pieselor oferă surprize cât se poate de plăcute posesorilor de urechi desfundate. Cum ar fi „trecerea“ dintre „The Furnace“ şi „Kindling“, unde ai impresia că tocmai ai plonjat într-o coloană sonoră „năşită“ de către David Lynch pentru un nou episod din Twin Peaks.

În breasla muzicienilor se ştie că prima piesă a oricărui disc trebuie să fie „beton“. Şi asta pentru că ascultătorul trebuie „vrăjit“ din start. Din fericire, reţeta asta funcţionează din plin aici, căci „The Furnace“ reuşeşte să te acapareze încă din primele acorduri, făcându-te să-ţi doreşti mai mult. Track-ul cu numărul doi are un nume mega – inspirat căci gravitează în jurul „surcelelor“ (Kindlings), menite să păstreze un anumit nivel de curiozitate. În accepţiunea subsemnatului „apogeul“ acestui disc este „scânteia“ (The Spark), unde preţ de mai bine de 11 minute şi 36 de secunde băieţii îşi conduc ascultătorii într-un labirint de jazz, funk şi rock de neratat, unde pianul lui Sebastian Spanache punctează cât se poate de solid desele schimbări de ritm. Penultima piesă a acestui disc „Cinder“, prelungeşte starea de bine imaginată de cei trei muşchetari ai jazz-ului timişorean iar finalul „Scorching“ are darul de a te face să-ţi doreşti încă o porţie de SS3. Remarcabil este şi finalul „finalului“ , când băieţii se dezlănţuie într-un jazz – rock „nervos“ terminat ...surprinzător.

Spre deosebire de albumele din sfera jazz-ului românesc de tip „easy listening“, creaţia celor de la Sebastian Spanache Trio nu-şi propune cu obstinaţie să se adreseze publicului larg cu orice preţ. Din fericire, băieţii nu se încadrează nici în tagma artiştilor care vor cu tot dinadinsul să epateze în aşa numita muzică „pour le connaisseurs“, „direcţia“ lor fiind una de mijloc, în care particula de „fusion“ capătă o strălucire aparte prin compoziţii inspirate şi rafinament la nivelul de interpretare. Din această cauză, Sebastian Spanache Trio a reuşit să-şi creeze o identitate proprie în ţărişoara noastră, iar „The Furnace“ consfinţeşte această constatare cu vârf şi îndesat. Albumul poate fi ascultat pe site-ul de Bandcamp al trupei.

25 nov. 2016

Paolo Fresu and Omar Sosa - Eros

                                                  


La patru ani distanţă după excelentul album „Alma“, pianistul  cubanez Omar Sosa şi trompetistul italian Paolo Fresu au revenit în atenţia melomanilor cu un album captivant din cale afară. Spre deosebire de discurile „clasice“ de jazz, materialul discografic de faţă „navighează“ prin diverse zone stilistice într-un mod aparte.


Piesa care deschide acest material discografic este un remake al celebrului hit Teardrop din visteria celor de la Massive Attack. De această dată "Teardrop-Ya Habibi" aduce în ecuaţie sound-uri arăbeşti, porţiuni de neo – soul şi synth-uri izbutite. Desigur, un şarm aparte vine cu frumoasa voce a solistei Natacha Atlas. Un alt nume cu rezonanţă care este prezent pe acest disc este Jaques Morelenbaum. Un muzician care a colaborat printre alţii cu Dulce Pontes, David Byrne, Cesária Évora Ryuichi Sakamoto,Mariza sau Sting.

Construită pe un schelet cât se poate de minimalist, „Sensuousness" reuşeşte să explice excelenta simbioză între cei doi muzicieni, iar Zeus' Desires alunecă undeva în zona muzicii new age şi evocă emoţii cât se poate de pozitive.


O altă piesă interesantă de aici este What Lies Ahead, o compoziţie semnată Peter Gabriel pe care acesta a cântat-o în 2014 în cadrul unor concerte din Italia. Dealtfel, piesa nu a apărut încă pe niciun material discografic Peter Gabriel, dar acesta şi-a dat acordul pentru ca varianta aceasta să fie prezentă pe Eros. Un feeling deosebit emană şi "My Soul, My Spirit," o piesă care aminteşte de Lisa Gerrard sau "Eros Mediterraneo,", care preţ de peste şapte minuţele „curge“ într-un mod memorabil. După cele 12 piese incluse pe album, există şi un hidden track. Pe care îl descoperi după mai bine de un minut de linişte totală. Şi care completează sound-ul memorabil al acestui disc. Piesele de de Eros au darul de a binedispune nu doar amatorii de jazz, fiind o audiţie mai mult decât fericită şi pentru iubitorii de muzică latino sau world. Vestea bună este că Omar Sosa şi Paolo Fresu vor susţine un concert extraordinar în cadrul Timişoara Jazz Festival, la Filarmonica Banatul, în 25 noiembrie. De neratat, dacă sunteţi în zonă!


13 apr. 2016

Arcus Trio - Allotropy

                                         
Dacă e să ne luăm după numărul manifestărilor care se întâmplă în lumea jazz-ului românesc, lucrurile stau binişor. Avem parte de multe festivaluri, lumea care îndrăgeşte acest stil muzical nu se sfieşte să plătească bilete pentru a vedea live nume de referinţă ale genului. Aparent, jazz-ul românesc o duce bine. Pe ici pe colo mai avem parte şi de apariţii discografice – ce-i drept destul de răruţe – dar situaţia este „sub control“. Din păcate, una din probleme care se detaşează în acest „tablou“ este numărul micuţ de tineri muzicieni care se aventurează să scoată albume în această felie. Explicaţiile pot fi multiple, iar una din excepţiile care confirmă cele afirmate anterior este proiectul bucureştean Arcuş Trio. O apariţie cât se poate de proaspătă, dacă e să ţinem cont de faptul că albumul lor de debut a fost gata la opt luni după ce au susţinut primul lor concert. Desigur, cei trei membri ai proiectului au „în spate“ o bogată experienţă, care dealtfel îşi pune amprenta şi pe cele zece piese incluse pe acest debut. Liderul Alexandru Arcuş a devenit cunoscut cu opt ani în urmă ca membru al binecunoscutei trupe Trigon şi a participat şi la alte proiecte internaţionale. Pianistul Adi Stoenescu are şi el o lungă listă de colaborări anterioare iar tobarul arădean Marcel Moldovan ar trebui să vă fie cunoscut printre altele şi pentru că a cântat alături de Stevie Vai.


Înregistrat pe câteva scule „legendare“ din categoria old – school, albumul conţine zece piese care te catapultează într-o lume interesantă, unde cuvântul de ordine este „fair play“. Hammond-ul lui Adi se completează la fix cu saxofonul adesea folcloric al lui Alexandru, iar tobele lui Marcel oferă adesea câteva „adieri“ din zona rock-ului.   Motto-ul celor de la Arcuş Trio este „fusion“. Termenul cu pricina  este lait – motivul acestui debut, căci alotropia este starea aceea când un element chimic există în două sau mai multe forme care diferă între ele din punct de vedere fizic. Dincolo de titlul ales şi de compoziţiile în sine, cei trei muşchetari muzicali dovedesc că au un şarm aparte şi în alegerea titlurilor pieselor. Şi asta pentru că pe disc se regăsesc compoziţii care te duc cu gândul la autostrăzi imaginare („M 1,2 sau 3“), poezii japoneze alcătuite din trei versuri („Haiku“) sau minunatele efecte obţinute prin mutarea accentului unei măsuri de pe timpul tare pe cel slab anterior („Syncopated“). Chiar dacă în comunicatul de presă al albumului se menţionează termeni ca R&B, HipHop, prog-rock, post-prog sau funk, paleta stilistică a celor trei muzicieni este axată în bună parte pe jazz-ul „cuminte“, iar influenţele care ies la iveală „din prima“ sunt cele folclorice. Ceea ce adaugă şarm la acest „aluat“ este faptul că din loc în loc compoziţiile Arcuş Trio au parte de elemente niţel mai experimentale pentru jazz (şi mă refer aici în principal la jazz-ul românesc), cel mai bun exemplu în acest sens fiind „nebunia“ cu care debutează „Tetragonal p.2“ (indubitabil, cel mai nonconformist moment al acestui debut), diversele „mood“-uri cu care te întreţine „Syncopata“ sau finalul îmbogăţit cu efecte specifice muzicii electronice din „Tetragonal p1“. Personal, mi-aş fi dorit ca trio-ul să „îndrăznească“ mai mult în latura asta experimentală a jazz-ului modern. Poate se va întâmpla pe viitor, când cei trei muzicieni vor prinde mai mult curaj în forţele proprii. Până una alta, Allotropy este un debut corect şi sincer, cu trei băieţi care emană prin toţi porii lor pasiune şi plăcere. Drept pentru care discul ăsta merită să îşi găsească locul în colecţia oricărui amator de jazz de pe meleagurile noastre.

24 feb. 2016

GoGo Penguin - Man made object

                                         
Deşi numele celor de la GoGo Penguin ar putea concura lejer într-un top al celor mai neinspirate alegeri pentru un „band“, muzica reuşeşte să surclaseze banalitatea titulaturii. După ce au editat albumele Fanfares şi V20, cei trei muzicieni care alcătuiesc acest proiect au scos Man Made Object la cea mai faimoasă casă de discuri de jazz din lume, Blue Note. Înainte de toate, e musai de remarcat că piesele astea nu pot fi încadrate în ceea ce înţelegem de obicei prin această particulă. Majoritatea pieselor sunt construite în jurul pianului lui Chris Illingworth, sound-ul acesta fiind dealtfel un trade mark al trupei. Acest fapt nu ştirbeşte cu nimic prestaţia lui Nick Blacka al cărui bass contribuie din plin la dezvoltarea construcţiilor sonore, iar  percuţia - pe alocuri extrem de viguroasă – realizată de Rob Turner adaugă stropi de inspiraţie pieselor. Unul din motivele pentru care acest disc merită ascultat cu urechile ciulite este acela că oferă destule răsturnări de situaţie. 



Pe alocuri tobele sunt cât se poate de înşelătoare, căci dacă faci abstracţie de restul instrumentelor poţi avea impresia că tocmai asculţi un disc de drum and bass. Ba chiar ceea ce numim „club music“, în „Smarra“, fără îndoială unul din highlight-urile albumului. Piesa asta e un hibrid între jazz şi efecte electronice, mai ales pentru faptul că sound-urile din ambele tabere sunt întrebuinţate într-o cantitate bine dozată. Piesele oscilează destul de mult şi transmit stări complexe: de la porţiuni liniştite care te fac să te gândeşti la veşnicia satului românesc la bucăţi nervoase care-ţi induc în subconştient nebunia cotidiană palpabilă în marile metropole. Discul te captivează din start şi până la ultima clipă, iar momente ca „Wild Cat“ , „Quiet Mind“ sau „All Res“ merită ascultate la volum maxim. Dacă iubiţi crescendo-uri măreţe, explozii demenţiale, jazz de mare clasă şi puţintele efecte electronice, Go Go Penguin şi noul lor disc e musai de ascultat.

11 feb. 2016

JazzyBIT - Horizon

                                         
Jazz-ul românesc suferă de aceleaşi „hibe“ pe care le întâlnim la tot pasul în aşa zisa industrie muzicală românească. Graţie faptului că dintotdeauna genul acesta de muzică a fost unul de nişă, în „felia“ asta s-au cuibărit de-a valma talente inconstestabile dar şi o sumedenie de oameni caracterizaţi printr-un snobism feroce. Dacă e să analizăm strict apariţiile discografice din această zonă, situaţia reflectă cât se poate de fidel „bubele“ prezente în activitatea concertistică. Din păcate, numărul artiştilor din noua generaţie care se încumetă să intre-n acest „angrenaj“ este cât se poate de micuţ. Din fericire, Timişoara a reuşit în ultima vreme să intre-n „hora“ asta cu două nume care în ultimii ani au demonstrat multe. Dincolo de premii, laude şi apariţii concertistice pe la cele mai importante festivaluri de profil din România şi-n alte locuri, tinerii artişti care alcătuiesc formaţiile JazzyBIT şi Sebastian Spanache Trio au reuşit să molipsească publicul mai mult sau mai puţin avizat cu un sentiment cât se poate de plăcut, care ar trebui să se regăsească la majoritatea oamenilor care activează într-un fel sau altul în arta numită muzică. E vorba de acel feeling care nu poate fi exlicat prin teoreme dar care te face să simţi pur şi simplu că oamenii CRED în ceea ce fac. Cel de-al doilea album al celor de la JazzyBIT oferă pe larg acest sentiment. Discul a fost scos pe piaţă exact la doi ani după apariţia albumului de debut numit Touch The Sky şi la patru ani de la primul concert al trio-ului timişorean. Decizia timişorenilor de a înregistra piesele incluse aici la un studio din Budapesta, alături de oameni „profi“ a fost de bun augur, căci sound-ul prezent în cele şapte compoziţii este fără cusur. Şi-n jazz, lucrurile de acest gen contează foarte mult. Un alt element care merită toate laudele este faptul că albumul Horizon are o poveste. Nu mă refer aici la incursiunile pline de farmec ale celor trei muzicieni pe parcursul celor şapte piese care alcătuiesc story-ul muzical, ci la imagine. Da, imaginea contează şi-n jazz-ul modern, iar cărticica de 16 pagini ce cuprinde ilustrații grafice deosebite, reuşeste să completeze percepţia ascultătorului visavis de acest produs.


În ceea ce priveşte muzica, madame et messieurs, lucrurile sunt cât se poate de clare: JazzyBIT oferă o excursie atractivă, în care sound-urile de orgă ale lui Teodor Pop îţi inspiră reverii mirifice. Meniul e completat de basul pe alocuri „rock“ a lui Mihai Moldoveanu şi percuţia „ceas“ executată de Szabó Csongor-Zsolt. E destul de greu să alegi un „highlight“ între cele şapte compoziţii de aici, în ciuda faptului că în opinia celor de la JazzyBIT cea mai catchy piesă de aici este „Remember“. Şi asta pentru că Horizon merită să fie savurat ca un tot întreg. În opinia subsemnatului, cele mai drăgălaşe piese de aici ar fi Le Tunk şi Equilibrium, dar sunt sigur că fiecare meloman va găsi momente de real desfăţ sonor printre toate compoziţiile. „Probabil că jazz-ul nostru e mai digerabil decât cel cântat de alte trupe“, îmi mărturisea Mihai Moldoveanu în cadrul unui interviu, adăugând faptul că în decursul activităţii lor băieţii au avut surpriza să beneficieze la concerte de oameni care nu sunt pasionaţi neapărat de  jazz. Poate într-adevăr aceasta e reţeta de succes a celor de la JazzyBIT, faptul că nu se adresează neapărat acelei nişe de oameni care „respiră“ jazz de dimineaţa până seara. Da, compoziţiile lor pot fi savurate lejer şi de cei mai puţini „connaiseurs“ în ale jazz-ului. Da, s-ar putea ca această constatare să fie interpretată în fel şi chip de „nucelul dur“ al jazziştilor. Dar, asta nu are cum să-i afecteze pe cei trei muzicieni, care au un background de influenţe foarte variate. Căci, chiar şi acel „bit“ (pic) din titulatura trupei sugerează că oamenii aceştia nu sunt cantonaţi în conservatorismul care emană adesea din muzicienii de jazz care se iau prea în serios. Horizon „curge“ cât se poate de „domol“ şi e „uşurel“, dar deloc frugal. Trupa asta „oleacă jazz“ („kicsit jazz, dacă vreţi) pleacă în turneu de lansare. Merită să vedeţi pe viu care este orizontul JazzyBIT. În 4 martie la Timişoara, 6 martie la Sighişoara, 11 martie la Oradea, 12 martie la Sibiu şi 24 mai la Bucureşti. Iar dacă vreţi să gustaţi din Horizon, puteţi să facţi acest lucru aici.

21 ian. 2016

Erik Truffaz Quartet - Doni doni

Erik Truffaz Quartet
                                       
cronica disc Erik Truffaz Quartet
Elveţian doar prin naştere (1960), dar get-beget francez prin restul – adică domiciliu, educaţie, respiraţie -, Erik Truffaz este un trompetist ce a fost călăuzit în lumea muzicii de către tatăl său, de asemenea muzician. Povesteşte că a descoperit universul jazz datorita lui Miles. Îşi electrifică trompeta încă de la 14 ani şi îi rasuceşte abil ecoul cu ajutorul unei pedale de efect wha-wha. Repetă intens, încearcă diferite formule şi urcă pe scena de la Montreux în 1987. Calea este larg deschisă noii stele a jazzului francez, care obţine multe premii, semnează o pleiadă de albume de mare răsunet şi trece marea cea mare încununat de succes. Cel mai nou album al francezului pe care melomanii au putut să-l vadă în 2012 la Festivalul de jazz de la Gărâna, când a cântat alături de Bugge Wesseltoft şi care a mai fost prezent şi-n vara anului trecut la Timişoara într-un concert extraordinar La Căpiţe, poartă numele de Doni Doni. Un nume ciudat la prima vedere, dar care are sens în momentul în care descoperim că una din vocile care-şi fac apariţia pe nu mai puţin de patru piese este Rokia Traoré. O solistă născută în Mali care a cântat şi la Glastonbury şi care cântă în limba bambara.

Deşi are cu puţin sub un minut jumate lungime, piesa de deschidere a acestui album, Comptine, zugrăveşte un tablou cât se poate de exact trompeta lui Truffaz fiind acompaniată de superba voce a solistei. Spre deosebire de alte „echipe“ care abordează jazz-ul în zilele noastre, sound-ul creat de Truffaz nu este ancorat într-un anumit stil anume. Deosebit de inventivă este piesa Kudu, unde kevboard-ul mânuit cu elegenţă de Benoît Corboz te duce cu gândul la armonii psychadelic rock sau Pacheco, unde muzicienii oferă o porţie superbă de jam session în care fiecare instrumentist îşi are un rol determinant în ecuaţia finală a compoziţiei. Desigur, Djiki'n şi cele două părţi ale compoziţiei „Doni Doni“ sunt momentele cele mai spectaculoase ale acestui disc, care are însă şi o altă cireaşă pe tort. E vorba de „Le complement du verbe“ o piesă realizată alături de celebrul rapper francez Oxmo Puccino (născut şi el în Mali, dealtfel), în care flow-ul hip hop se armonizează la fix cu trompeta magică a lui Truffaz. Doni doni poate fi o audiţie călduroasă pentru toate urechile înclinate să descopere magica trompetă a domnului Truffaz care din loc în loc se mulează la fix peste armonii de world – music şi chiar picături de hip – hop de calitate.

10 dec. 2015

Paolo Profeti European Collective - Waiting for Bucharest

Cele zece piese incluse pe acest album realizat de un colectiv de muzicieni români şi italieni (nouă, dacă e să luăm în considerare faptul că piesa Sguardo Asospeso e prezentă în două variante) oferă melomanilor pasionaţi de jazz o reală desfătare sonoră. Produs de casa de discuri Fiver House Records, albumul a fost înregistrat în luna martie 2015 alături şi de invitaţii Cristian Soleanu şi Bucharest Jazz Orchestra. Compoziţiile sunt inspirate dintr-un univers de referinţă amplu: tradiţie europeană, ca de exemplu în prima parte a piesei Waiting for Bucharest, sau ca în Sisli Camii, piesă de inspiraţie mediteraneană (să nu uităm că Paolo este de origine siciliană), ori Danza nel Mondo, care aminteşte de muzica populară italiană, dar şi de matricea Coltrane-iană, ca în Sguardo Sospeso sau în ultima secţiune din Waiting for Bucharest, dar şi de sonorităţi de genul Billy Strayhorn, ca de exemplu în balada Lost Eyes in Wonderland. 

Bine inserat în scena românească de jazz, Paolo Profeti este membru al Bucharest Jazz Orchestra (“BJO”), condusă de trompetistul Sebastian Burneci, cu care a participat la Bucharest Jazz Festival 2014. BJO au lansat recent albumul “Povesti din Bucuresti” (Fiver House Records, 2015). Paolo cântă de asemenea cu Big Band Radio, condusă de Ionel Tudor şi colaborează de asemenea cu muzicieni de jazz consacraţi precum Mihai Iordache, George Natsis, Vlad Popescu, Sorin Romanescu, Nicolas Simion, sau Mircea Tiberian. Discul a fost înregistrat în componenţa Paolo Profeti – saxofon, Davide Incorvaia - pian, Cristiano Da Ros – contrabas, Alessandro Rossi – tobe, Soprin Romanescu – chitară şi Florian Radu – trombon. 


Waiting For Bucharest merită ascultat de mai multe ori, fiindcă la o primă audiţie ascultătorul nu reuşeşte să „proceseze“ multitudinea de informaţii prezente aici. Merită să asculţi piesele astea cu mare atenţie, căci de multe ori „fineţurile“ sonore devin perceptibile  doar după o primă audiţie „pe fugă“. Atât din punct de vedere muzical cât şi stilistic, albumul propune o paletă largă de arome sonore. Chiar dacă piesele abordează stiluri diferite, ca şi întreg discul nu e o „salată“, fiindcă piesele au un fir care le leagă. Orchestraţiile sunt interesante şi multiple şi discul „curge“ cât se poate de natural. Printre cele mai reuşite momente ale discului se numără „Milano Bucureşti doar dus“, care are parte de un groove cât se poate de antrenant dar oferă destul „spaţiu“ separat şi pentru saxofonul lui Paolo.Discul a avut deja parte de concerte de lansare în mai multe oraşe din ţară, iar cei care au experimentat piesele acestea live au descoperit un proiect bine închegat, care construieşte stări de bine în rândul melomanilor.  Recomand cu căldură audiţii multiple ale acestui disc tuturor celor care consideră că „the music is magic“. 

4 dec. 2015

Mircea Tiberian / Toma Dimitriu - The Pale Dot



Una din multele probleme cu care se confruntă aşa – zisa industrie muzcială din ţărişoara noastră este lipsa albumelor scoase de artiştii români. E drept, există unele genuri care stau mai bine la acest capitol, dar atunci când ne referim strict la jazz, situaţia nu e deloc îmbucurătoare. În acest caz, avem de-a face cu un material discografic înregistrat de unul din cei mai cunoscuţi artişti ai acestei felii din ţara noastră, Mircea Tiberian, care alături de tânărul pianist Toma Dimitriu, încă student la Prins Claus Conservatorium, din Grœningen, Olanda, a scos un album la două piane. The Pale Dot este un disc editat de Fiver House Records în care melomanii au parte de o „conversaţie“ între doi pianişti, o formulă destul de rar întâlnită pe meleagurile noastre, care va face deliciul amatorilor de jazz.

„Albumul oferă o paletă largă de contraste. De la frumoasa baladă Dragonfly Blues, Habanera – de inspiraţie cubaneză, până la Restless Needle sau Time Capsule, care aduc culori expresioniste, ascultătorii se vor lăsa purtaţi în călătoria noastră muzicală plină de... evenimente“, spunea într-un interviu acordat celor de la Şapte Seri, tânărul muzician. Acest album a fost înregistrat în data de 19 august la Universitatea de Muzică din Bucureşti, iar de partea de înregistrare , mixaj şi master s-a ocupat timişoreanul Uţu Pascu, cunoscut şi graţie colaborării lui cu cei de la Blazzaj. În ceea ce priveşte cele nouă piese incluse aici, cu sigurnaţă fiecare meloman de jazz va regăsi arome cât se poate de interesante. Interesantă este şi includerea în booklet-ului acestui disc a unui poem de Ioan Es Pop. Alegerea acestui poem pentru a fi inclus în cărticica albumului a fost făcută pentru a sublinia întrepătrunderea poeziei cu jazz-ul. „Ioan Es. Pop e unul dintre cei mai autentici poeţi români în viaţă. Am privilegiul să fim prieteni şi nu e prima oară când folosesc poeme ale unor poeţi contemporani pentru a exprima cât mai plastic un mesaj. Cred că poemul pe care l-am ales din poezia lui Pop înlocuieşte cu succes un booklet explicativo-analitico-descriptiv“, declară Mircea Tiberian. Ascultarea acestui disc înlocuieşte cu succes orice recenzie consacrată acestui album, deci go on, listen to the music!

25 nov. 2015

Floating Points - Elaenia

Floating Points
Nu mai e un secret pentru nimeni că etichetele muzicale cu care se catadicesc unii artişti în zilele noastre, frizează uneori absurdul. Graţie faptului că graniţele dintre stiluri au cam dispărut, tot mai des avem de-a face cu muzici care nu pot fi băgate într-o cutie anume. La fel stă treaba şi în cazul britanicului care-şi spune Floating Points. Dacă e să dăm crezare etichetelor puse de site-ul Resident Advisor, ceea ce „scoate“ omul ăsta e un amestec de jazz, house, techno, disco şi bass. În spatele acestui pseudonim se ascunde Sam Shepherd, un tip care a cântat ceva vreme în Manchester Cathedral Boys Choir înainte de a se muta la Londra, unde a devenit cunoscut graţie producţiilor sale. Şi care are o impresionantă colecţie de discuri vinil, de peste 10.000 de bucăţi. Cele mai îndemână comparaţii ar fi Four Tet sau Caribou. Dar, Floating Points e niţel altceva.


Excursia muzicală începe cu Nespole, o adunătură de synth-uri care par cât se poate de bizare în primele două minute ale piesei prin repetivitatea lor, dar care mai apoi capătă o nuanţă deosebită prin introducerea unor elemente demne de filmele lui Hitchcock. După un start cât se poate de reuşit şi misterios deopotrivă, ascultătorul este „bombardat“ cu o piesă structurată în trei părţi (Silhouettes). Din loc în loc, instrumentele folosite aici îţi dau impresia că tocmai asişti la un jam session executat de cea mai obscură trupă de psihadelic kraut – rock din Turcia care a existat vreodată. Asta din punctul de vedere al structurilor melodice, căci instrumentele folosite te duc cu gândul la un jazz de improvizaţie cu puternice accente de „fusion“. Şi asta nu e tot, căci desele momente de acalmie care se regăsesc între cele zece minute ale acestui track adaugă un şarm deosebit. Percuţiile discrete şi orga hipnotică te duc cu gândul la Weather Report. Sau Pink Floyd. Sau Can. Sau orice altceva, căci de fiecare dată când asculţi  această piesă ţi se pare că dai de influunţe cât se poate de variate sau neverosmile. Elaenia debutează cu două minuţele de „nomansland“, susceptibilă de zona The Orb, sau orice din categoria new age. Lucrurile se schimbă pe parcurs, iar odată cu Argent, apare şi un uşor iz de dance music. E un fel de a spune căci întreaga construcţie are un aer misterios iar arpegiile de synth care se revarsă în urechi sunt de mare efect. Thin Air demonstrează încă o dată faptul că omul acesta e cât se poate de atipic. Şi asta fiindcă sound-uri moderne de bass music sunt aşezate ingenios peste sunete de pian de abia perceptibile în fundal, iar diversele efecte adăugate „mult în faţă“ reuşesc să coloreze într-un mod mirific această piesă.

Aş fi tentat să spun că omul acesta reuşeşte să adauge arome de jazz şi kraut musik peste structuri electronice, dar ceea ce se aude în cele şapte piese de aici e din categoria „nu o să-ţi  vină să crezi“. La primele secunde ale piesei „For Marmish“ ai impresia că tocmai ai dat peste Nils Frahm. Ideea se schimbă repede, graţie  unui amestec flamboiant de sunete minimale inventate parcă special pentru a sublinia frumuseţea naturii care ne înconjoară. După cum era de aşteptat, finalul Peroration Six e cireaşa de pe tort la capitolul ciudăţenii. E o piesă în care sunetele techno şi jazz par să se amestece cu percuţii folosite parcă în noise rock. Iar finalul piesei, e de poveste. O explozie sonoră de nedescris în cuvinte.

Albumul ăsta are de toate: de la momentele de ambient în care aproape auzi ciripitul păsărilor în pădure şi susurul izvorului de munte până la explozii folosite adesea în ceea ce numim muzică industrial sau synth-uri specifice unor artişti concentraţi în muzica electronică experimentală. Nici nu e de mirare, căci printre influenţele britanicului se regăsesc nume ca William Fischer. Sau Kenny Wheeler, Rachmaninov, Bill Evans sau Debussy. Poate ar mai fi de amintit şi faptul că britanicul a avut recent un set de şase ore în celebrul club Berghain din Berlin. Unde, printre altele, a pus în întregime albumul Harvest Time al muzicianului de jazz Pharoah Sanders. Revenind la acest disc, are momente pline de romantism dar şi porţiuni abrupte. E un album uluitor care traversează cu mare eleganţă genuri.  Pe scurt, e un serios candidat în clasamentul celor mai interesante albume ale anului 2015. Poate ar mai trebui să adaug că albumul acesta merită să fie ascultat la căşti, pentru o experienţă de nota zece. 

21 aug. 2014

Ana Cristina Leonte - Secret Lover

Discul de debut al solistei Ana – Cristina Leonte are la capitolul special thanks şi menţiunea „mother nature“. Desigur nu e vorba de Roxana Ionescu, cea care în tabloidele româneşti a fost botezată Mama Natură, ci de naturaleţea şi liniştea pe care ţi-o poate oferi o excursie în sânul naturii. Cele zece piese incluse pe acest disc de debut se înscriu perfect în această descriere, căci după audiţia acestui material discografic reuşeşti să te detaşezi peste cenuşiul de zi cu zi. Secret Lover a apărut apărut la casa de discuri Fiver Records (a lui Mihai Iordache) şi a fost înregistrat alături de Albert Tajti (pian), Alex Munteanu (saxofon), Michael Acker (contrabas) şi Tavi Scurtu (baterie). Prima piesă de aici, Sora Soarelui – o prelucrare a unei melodii tradiţionale româneşti, Dealul Mohului – are darul de a stabili câteva repere care se regăsesc mai apoi şi pe următoarele track-uri. În primul rând, eşti izbit de o voce plină de sensibilitate. Dar ce e şi mai frumos, este că vocea asta se completează la fix cu orchestraţia. Care e pe alocuri atât de discretă încât nici n-o simţi. Deşi e vorba de jazz, există aici şi altceva. Şi e şi normal să fie aşa, căci orice ciorbă reuşită are condimente aşijderea. Puţine vorba e una din piesele care captează cât se poate de bine „zona“ în care se învârte acest disc. The Smaller Picture e momentul acela în care jazz-ul clasic îşi face apariţia în toată splendoarea sa, iar pe parcursul celor şase minuţele ş-un pic ale piesei care dă titlul acestui album, ascultătorul e întâmpinat cu un sound „rarefiat“, care îi permite solistei să „lunece“ către soul. Şi nu doar soul, căci există secţiuni în acest album în care vocea seamănă parcă cu cea a solistei Anna Calvi. Pe parcursul piesei I’ll Wait For ai impresia că asculţi un disc made in U.S.A.. Din păcate, există câteva momente în care vocea nu se aude aşa cum ar trebui, instrumentaţia fiind „prea în faţă“, de exemplu în „Apus“. Un alt minus în opinia subsemnatului este faptul că discul este mult prea „lent“. Unicul moment vivace al albumului, „In the Middle of Somewhere“, demonstrează faptul că Ana- Cristina Leonte se descurcă de minune şi pe armonii mai „apăsate“. Poate pe viitor, track-urile astea mai săltăreţe vor fi prezente mai mult. Piesa care încheie acest album, All that you are, e o altă baladă de suflet. Una peste alta, avem de-a face cu un disc interesant, cu o voce de care sunt sigur că vom mai auzi pe viitor. Deşi e un disc prea „lent“ pentru urechile subsemnatului, îl recomand cu căldură tuturor urechilor iubitoare de sound-uri naturale şi frumoase. 

21 mai 2014

Sebastian Spanache Trio - A Pasha's Abstinence

Chiar dacă iniţial cronica dedicată primei variante a acestui disc a apărut aici cu mai bine de doi ani în urmă, A Pasha's Abstinence, merită din nou atenţia tuturor melomanilor care rezonează într-un fel sau altul cu jazz-ul, din simplul motiv că de această dată avem de-a face cu un material discografic oficial al timişorenilor. După ce în luna mai a anului trecut, Sebastian Spanache Trio a debutat oficial cu albumul Humanized, recent aceştia au hotărât să reediteze A pasha s abstinence. Şi bine au făcut, căci varianta updatată a discului are toate şansele să devină unul din cele mai bune albume de jazz ale anului 2014 made in Romania. Pe scurt, băieţii ăştia propun o călătorie în timp. Plină de tempo-uri bine amestecate şi orchestraţii izbutite. Dacă la toate astea mai pui şi faptul că avem de-a face cu instrumentişti meseriaşi şi alături de ei mai apar şi colaboratori care-şi fac treaba superb, e clar că albumul ăsta e cât se poate de valabil. Lucrurile devin interesante încă din piesa de deschidere, care pe parcursul celor peste şapte minuţele ale ei îţi inspiră un sentiment de „feel good“. Liderul trupei, Sebastian Spanache reuşeşte să conducă ostilităţile spre tărâmuri sonore interesante, iar un strop de magie e asigurat şi de cvartetul de coarde format din Cătălina Trincă, Otilia Marița, Iuliana Birtea şi Lidia Cosmin – violoncel. Superba voce a solistei Joanna Kucharczyk se mulează perfect pe scheletul instrumental al piesei Sixty Five. Nu ştiu care a fost inspiraţia care a stat la baza alegerii acestui titlu de track. Bănuiesc că nu faptul că în 1965 în data de 21 mai a debutat în ţărişoara noastra celebra emisiune Teleenciclopedia. Oricum, albumul timişorenilor poate fi catalogat o „enciclopedie“ căci conţine destule „episoade“ sonore din diverse arii de interes care pot fi savurate pe deplin atât de cei care îşi aduc aminte de duminicile în care în ţara noastră circulau fie maşinile cu număr par fie cele cu număr impar, dar şi de cei născuţi cu MP3-ul în braţe.  Cele peste zece minute ale acestei piese reuşesc să creeze o amtosferă de basm, iar Smoke and mirrors „duce“ discul spre sonorităţile clasice ale jazz-ului. Abordate însă într-o manieră fresh de tinerii muzicieni timişoreni. Pe parcursul celei mai lungi piese ale acestui disc, Brown, ascultătorul are ocazia să savureze rând pe rând contrabasul lui Csaba Santa la adevărata sa valoare, percuţia „exact cât trebuie“ a lui Radu Pieloiu, dar şi prestaţia lui Sebastian Spanache.  Probabil cea mai interesantă piesă de aici este Bizarre Mode.  O adevărată excursie în lumea improvizaţiei în care cei trei membri ai trupei par a fi detaşaţi complet de lumea în care trăim şi-n care artificiile sonore se succed cu o viteză ameţitoare pe alocuri. După cum îi şi spune numele,  Meditation, este momentul de reverie al albumului, iar cele două minuţele şi jumate ale piesei de final, End of a lifetime, reprezintă un finish oarecum enigmatic. Alături de colaboratorii amintiţi, pe disc mai apar George Dumitru, Alex Simu şi Berti Barbera. Deşi n-am pretenţia să fi ascultat absolut toate albumele de jazz scoase în ultima vreme în ţărişoara noastră, cred că nu risc prea mult afirmând faptul că Sebastian Spanache Trio a editat cel mai solid disc din acest gen din ţărişoara noastră, de ceva vreme încoace. Fiindcă românul s-a născut poet şi-n ultima vreme există tot mai multe voci care etichetează gratuit apariţiile discografice, trebuie să precizez că în umila-mi părere ceea ce practică Sebastian Spanache Trio nu poate fi încadrat nicidecum în nu jazz, cum am avut ocazia să văd scris pe ici pe colo. E mai degrabă o abordare „fresh“ a jazz-ului clasic. Desigur, acest fapt nu ştirbeşte cu nimic din prestanţa acestui disc, pe care îl recomand cu căldură oricărei urechi iubitoare de frumos.
Linkuri utile: http://cdn.untergrund.net/trio/
                   https://sebastianspanachetrio.bandcamp.com/

5 feb. 2014

Valerie June - Pushin' against a stone

Dacă e să te iei după spusele criticilor, Valerie June îşi „trage“ rădăcinile muzicale din bluegrass, muzica munţilor Apalaşi, soul, gospel şi blues. Dacă e să te iei după piesele pe care le asculţi pe primul ei album scos la o casă de discuri „serioasă“, categorisirea e una cât se poate de simplă: fata asta cântă muzică naturală. Nealterată de vremurile moderne, fără brizbriz-uri instrumentale şi fără pic de adaos comercial. Compoziţiile ei sunt dezarmant de simple şi directe, iar vocea solistei e cireaşa de pe tort. Care face ca Pushin' Against A Stone să curgă cât se poate de bine.  Discul începe într-un mare fel, căci Workin' Woman Blues – trackul numărul unu de aici – este unul din cele mai izbutite momente. Pe lângă vocea genială a artistei, ascultătorul are parte de ritmuri africane amestecate la marele fix cu chitări de blues. Nici textul nu e de lepădat, căci „muncitoarea“ cu pricina trage la sapă exact ca şi sexul tare, iar acest fapt o împiedică să devină o mamă sau o soţie: „I ain't fit to be no mother/I ain't fit to be no wife yet/I been workin' like a man, y'all/I been workin' all my life yeah“. Ca şi o curiozitate, aceasta e singura melodie de pe acest album care nu a fost înregistrată pe tărâmuri americane, ea născându-se la Budapesta. Din fericire, lucrurile devin la fel de interesante, poate chiar şi mai şi, odată cu piesa a doua a discului, superba Somebody To Love. Chitara este schimbată pe ukulele (remember Over the rainbow?), la clape apare celebrul Booker T Jones, iar sound-ul de vioară combinat cu vocea „necizelată“ a artistei adaugă un plus de şarm. Piesa asta e una din melodiile alea care te cucereşte instantaneu prin simplitatea ei, iar în cazul în care nu ai inima de piatră n-ai cum să n-o iubeşti. Printre produc[torii acestui disc se numără Dan Auerbach, din The Black Keys. Care alături de Kevin Augunas  face o treabă extraordinară, reuşind prin instrumentaţii cât se poate de simple să coloreze mirific acest produs. "Wanna Be on Your Mind"  e fără îndoială printre momentele cele mai funky ale discului, iar atunci când asculţi Tennesee Time intri parcă într-un film american documentar în care eşti martor la războiul din 1812, în care soldaţii voluntari din acest stat american au jucat un rol important. Nu degeaba, Tennessee cuprinde şi Memphis-ul, locul unde şi-au început cariera discografică nişte artişti de genul Elvis Presley, Johnny Cash, Carl Perkins sau Roy Orbinson. “The Hour” este un alt moment de referinţă ale albumului, fiind un melanj izbutit de orgă B3 şi alte bunătăţuri. Printre instrumentele care-şi fac apariţia pe diverse piese se numără şi cornul. Desigur, din acest aluat american n-avea cum să lipsească nici country-ul. O altă perlă a acestui disc este “You Can’t Be Told“. Care musteşte de „mâna“ chitaristului şi solistului din The Black Keys, Dan Auerbach, fiind o combinaţie de old versus new cât se poate de reuşită. Ca şi influenţe vocale, Valerie June e greu de încadrat undeva. Are câte ceva din Diana Ross. Poate şi din Dolly Parton. Sau chiar Tracy Chapman. Exemplele pot curge la nesfârşit. Esenţa e alta: discul ăsta e simplu, natural, de neratat. E muzică în formă pură. Şi generează în urechile melomanilor porţii serioase de deliciu sonor.


29 ian. 2014

JazzyBIT - Touch the sky

Dincolo de etichete stilistice, muzicienii se împart în trei mari categorii. Cea mai consistentă parte a acestora s-au înrolat în termenul definit odinioară prin bubble – gum music (muzică de mestecat), care în zilele noastre ar putea fi definit prin „comercial“. Cei din acest sertar, deşi îşi spun artişti nu prea au nici în clin nici în mânecă cu ceea ce înseamnă arta, fiind nişte indivizi care ar face orice pentru faimă, bani şi recunoaştere. Sunt lipsiţi de viziune şi sunt în reală încurcătură dacă cineva îi întreabă ce e un arpegiu. Cealaltă tabără, încadrată în „necomercial“ e împărţită la rândul ei în două. Pe de o parte sunt artiştii care studiază ani de zile un instrument, devin maeştri, cântă închegat şi fără gherle, dar nu posedă „scânteia“. Sunt profi, dar niciodată nu vor reuşi să scoată ceva care să te facă să exclami „waw“. De cealaltă parte, sunt „diamantele“. Care pe lângă faptul că reuşesc să cânte profi, au fost înzestraţi de natură cu acel ceva care face ca munca lor să dăinuiască peste secole. Am simţit nevoia să fac această lungă introducere, fiindcă  scena muzicală românească e bombardată de reprezentanţii „facilului“, iar artiştii adevăraţi sunt aplaudaţi şi admiraţi de un public „connaisseur“ prea subţire. Desigur, prin definiţie jazz-ul nu poate fi inclus în comerţ. Iar cel românesc, are nevoie de sânge proaspăt. Şi de apariţii discografice. Tot mai greu de susţinut, căci „industria“ e aşa cum e. De aceea, discul de debut al timişorenilor de la JazzyBIT merită o atenţie aparte. Cei trei tineri muşchetari ai jazz-ului autohton care debutează cu Touch the sky sunt Teodor Pop (pian, orgă Hammond, sintetizator), Mihai Moldoveanu (chitară bas) şi Szabó Csongor-Zsolt (tobe, percuţie).  Discul conţine 10 piese originale înregistrate de către Uţu Pascu şi Octavian Horvath la studioul Audio TM din Timişoara iar la capitolul inspiraţie băieţii citează „elemente din jazz, latin, funk şi blues“.  Desigur, jazz-ul e predominant, dar urechile desfundate au parte de o serie de alte bunătăţuri. Primul track al discului, cel care dă şi titlul materialului, e o alegere destul de curioasă. Spun asta, pentru că piesa în sine nu reuşeşte să traseze „linia“ albumului, fiind mai degrabă unul din punctele experimentale ale acestui Touch The Sky. Adevăratul start, care te propulsează brutal în explozia de ritmuri ale celor trei timişoreni este Story of the heart. Încet – încet te familiarizezi cu opririle intempestive şi cu sound-urile latino. Te familiarizezi şi cu sound-ul de Hammond care mai încolo devine şi mai pregnant, iar pe următoarea piesă numită White Town, nu ai cum să remarci cât se bine se completează cele trei personalităţi din JazzyBIT, fiecare instrument având „spaţiu“ sufiecient pentru a ieşi „în faţă“.  Una din cireşele de pe tort ale discului este fără îndoială Curacao. O compoziţie care ţi se bagă sub ureche încă din prima, cu percuţii a la Santana, sound-uri de Hammond a la Booker T Jones şi o explozie de ritmuri. Deşi poartă titlul unei piese compuse de celebrul Giorgio Moroder, piesa The Chase n-are nicio legătură cu febra disco (slavă Domnului!) fiind o „trecere“ cât se poate de abilă spre „Poate de ce“, cel mai frumos moment liric al acestui material discografic. Din fericire, următoarea piesă te readuce în lumea agitată a zilelor noastre, prin intermediul piesei Tumbao, care seamănă destul de mult cu Curacao. Ritmuri nervoase, atitudine, interpretare fără cusur, piesa asta are toate elementele pentru a fi degustată pentru urechile celor obişnuiţi cu explozii de ritm şi culoare. E niţel prea latino după gusturile subsemnatului, dar „curge“ binişor. Poate dacă cei de la JazzyBIT se limitau la vreo cinci minuţele, piesa „Sus in pod“ ar fi fost mult mai reuşită, căci cele aproape opt minute ale acestui jam – session sunt niţel prea mult. Penultima piesă, Ocean Wave, e plină şi ea de influenţe latino, iar finish-ul albumului, reprezentat de  „Two Souls“, are două părţi distincte. În prima jumătate, lucrurile-s oarecum „obişnuite“ dar ultima jumătate a piesei e o adevărarată nebunie de sound-uri Hammond. Una peste alta, debutul timişorenilor e unul ambiţios, solid şi merită aplauze. Într-un eventual catalog care include apariţiile discografice din lumea întreagă, Touch the sky, pe o scară de la zero la zece, ar merita un şapte. Da, e un disc frumos, bine închegat, dar care nu aduce nimic nou la capitolul inventivitate. Lucrurile stau altfel dacă ne raportăm la catalogul care include apariţii discografice jazz din România. Pe aceeaşi scară, băieţii merită cu prisosinţă un nouă curat. Dincolo de toate, debutul celor de la JazzyBIT merită ascultat cu atenţie sporită. Iar dacă aveţi treabă prin Timişoara în 2 februarie, nu rataţi concertul de lansare a discului. La Ion Vidu. Ora 19 punct.