The Lords of Altamont - Midnight to 666

Dupa cele 265 de discuri ascultate si etichetate cu label-ul „amestec de stiluri“ anul asta, a fost o adevarata usurare sa dau peste americanii astia din Los Angeles, care-si spun The Lords of Altamont. E drept, si coperta te duce deja cu gandul la ceva, dar dupa primele cinci secunde ale piesei de deschidere rasufli usurat si exclami: yes, yes, asta e goold old punk garage rock. Nu atatea brizbriz-uri, nu atatea interviuri in care oamenii spun “noi nu ne putem eticheta muzica“, nu ghiveci, nu nimic: punk - rock galagios, simplu, direct, straight in your face.  Desigur, e fain sa mai asculti din cand in cand si chestiile atat de twisted din zilele noastre, dar parca din cand in cand e si mai fain sa iei o pauza si sa te intorci la radacini. F.F.T.S. e primul track si care totodata te avertizeaza ca daca nu esti prea prieten cu sound-urile MC5 sau excluzi din start chitarile zgomotoase, n-ai ce cauta in povestea americanilor astia. Care, by the way au debutat prin 2004 cu un disc care poarta neverosimilul titlu de Hell With the Lords on Sympathy For The Record Industry.

Coldplay - Mylo Xyloto

Nu agreez ipocritii. Prin urmare nici pe acei oameni care se ghideaza in gusturile muzicale dupa principiul „plebe“. In schimb, nici cealalta extrema nu mi-e prea la suflet. Aia care se ghideaza dupa axioma “daca ceva e popular, inseamna ca nu are valoare artistica“. Exista intotdeauna un echilibru intre cele doua tabere, iar albumul cu numarul cinci din cariera celor de la Coldplay demonstreaza cu varf si indesat filozofia cu care am inceput aceasta recenzie. Se vrea a fi un album de conceptie dar e plin de sound-uri pop. Este targetat deopotriva pentru urechile amatoare de ceea ce se vantura prin clasamentele de pop dar reuseste sa “fure“ si oameni care in mod normal nu dau doi bani pe trendurile ce se manifesta in zilele noastre prin topuri. E middle of the road, exact la jumatatea drumului dintre „vreau sa fac muzica si sa vand milioane de albume“ si „imi exprim trairile exact asa cum vreau eu. Punct“.

Nils Petter Molvaer - Baboon Moon

In cazul in care nu esti un conservator sadea, stii probabil ca fuziunea dintre jazz si muzici electronice (sau de alta factura care poarta eticheta „moderne“) e un statement. E un pleonasm aproape, la fel ca si cum ai spune ca Romania e o tara guvernata de o clasa politica incompetenta, carevasazica. In cazul in care ai ratat festivalul Garana sau n-ai auzit niciodata de trompetistul si compozitorul norvegian Nils Petter Molvaer ar fi bine sa stii ca individul e considerat un exponent de seama al jazz-ului nordic. Mai exact al curentului care „amesteca“ cu buna stiinta trairi stilistice diverse, un maestru al ghiveciului. Sau ca sa-l citez chiar pe artist muzica lui e „energia degajata de tensiunea dintre constraste“. Faima i se trage in principal gratie unui album aparut la ECM acum 14 ani sub numele de Khmer in care urechile avizate au fost tratate cu un fusion de jazz cu efecte electronice si beat-uri hip hop, printre altele.

Giorgia - Dietro le apparenze

Cu atatea trenduri tot mai diverse, e destul de greu sa dai peste ceva care sa-ti sune instantaneu a „pop“. Stiu, termenul e cat se poate de perimat, la fel ca si particula de „rock alternativ“, dar atunci cand o asculti pe italianca Giorgia, pur si simplu nu ai la indemana alta categorisire. E acel pop italian care are o aroma aparte si desi poate fi blamat ca fiind mai vechi decat oldschool-ul, e ceva ce musteste de originalitate. N-am habar daca Giorgia Todrani are sau nu „priza“ printre melomanii din tara noastra. Cert este ca ea s-a nascut intr-un an in care lumea fredona piese ca Chirpy Chirpy Cheep Cheep cu  Middle of the Road sau Hey Tonight cu Creedence Clearwater Revival (1971, pentru cei care n-au fredonat never ever piesele astea).

Luna Amara - Pietre in alb

In caz ca locuiesti undeva in Idaho sau citesti acest blog cu unealta de traducere, exista posibilitatea sa nu fi auzit inca de clujenii de la Luna Amara. Trupa infiintata prin 1999 si care ne-a reprezentat tara printre altele si la celebrul Sziget de la Budapesta a aruncat pe piata cel de-al patrulea album care poarta numele de Pietre in alb, care insumeaza 13 piese. Nu e deloc o cifra cu ghinion, desi baietii au cam avut parte de asa ceva chiar acum doua zile cand au concertat la Timisoara pentru promotionul discului. Unul din elementele care fac ca acest album sa se ridice la nivelul asteptarilor este cooptarea britanicului Adam Whittaker pentru mixajul acestuia. Pe domnul acesta ar trebui sa-l stiti si pentru ca a facut aceeasi treaba buna cu noul Grimus, iar faptul ca nea Adam s-a stabilit nu demult la Cluj este un lucru cat se poate de benefic pentru muzica romaneasca in general.

Aerea Negrot - Arabxilla

Arabxilla e o ploaie de stropi de stranietate in care emotiile sunt exprimate cu o brutalitate aparte, iar ascultatorul este invitat sa paseasca in lumea plina de mister a unei balerine nascute in Venezuela, dar care si-a gasit „casa” tocmai in capitala mondiala a muzicii electronice, Berlin. Complicata poveste a acestui debut incepe taman la Caracas, unde Aérea Negrot a studiat dansul contemporan. Fire independenta si mai presus de toate gata sa experimenteze senzatii diverse, solista a locuit rand pe rand prin Porto, Haga si Londra, dupa care s-a stabilit definitiv in capitala Germaniei, loc in care a fost remarcata de reprezentantii celebrului Bpitch Control, label-ul discografic lansat in anul 1999 de Ellen Allien.

Peter Gabriel - New blood

O fi sau nu o coincidenta, dar Kate Bush a scos si ea un album anul acesta in care si-a reorchestrat piese din repertoriul propriu. Iar acum, hop si fostul solist si flautist din Genesis face la fel. Cei doi au cantat dealtfel si pe Dont give up, o melodie care apare si pe acest New Blood, dar din pacate fara vocea celei care ne-a fericit cu creatii sonore de teapa Wuthering Heights. Daca anul trecut Peter Gabriel a venit in fata melomanilor cu un album in care a inserat diverse preluari dupa nume ca Elbow, Radiohead, David Bowie sau Arcade Fire, de aceasta data creatorul Sledgehammer-ului a hotarat sa isi reorchestreze cateva din piesele proprii. Alaturi de el s-a aflat John Metcalfe, dar si o orchestra care numara nu mai putin de 46 de oameni, condusa de Ben Foster, o figura lendara in randul dirijorilor din Marea Britanie.

Raku - In alta frecventa

Daca esti pasionat de cultura japoneza stii probabil ca Raku defineste o tehnica deosebita a ceramicii. In schimb, daca rezonezi cu muzica inglobata in termenul hip – hop si traiesti in Romania stii ca Raku si-a scos cel de-al patrulea album solo (totodata cel de-al doilea din 2011) sub numele de In alta frecventa. Cu un mesaj clar adresat de artist catre fanii sai: „Ii rog sa ajute la vanzarea albumului astfel: NU-L PUNETI LA DOWNLOAD PE INTERNET! Fiind deja al patrulea material, nu de promovare si notorietate ducem lipsa, ci de sustinere reala. Multumim celor care sustin artistii romani cumparand muzica!“. N-am sa filozofez acum pe spinoasele teme cu care se confrunta industria muzicala,  dar ma rezum la a constata ca autenticul „moka“ a devenit un termen mega – uzual pentru oamenii care odinioara se numeau fani iar azi se numesc useri sau utilizatori.

Zola Jesus - Conatus

Conatus e un disc mega - complex, care nu lasa neaparat loc unor comparatii hazardate cu The Spoils si Stridulum II, cele doua albume anterioare semnate Zola Jesus. E ceva care te face sa-ti pui pertinenta intrebare „Daca la 22 de ani tipa asta scoate chestii atat de profunde, la ce ne putem astepta pe viitor?“. Unii numesc muzica asta avangarda, altii se multumesc sa aplice eticheta pop industrial influentat de muzica clasica. Practic, poti gasi „n“ denumiri pentru ceea ce presteaza Nika Roza Danilova, dar adevarul e ca trebuie sa asculti cu propriile urechi pentru a-ti forma o parere avizata. E un „film“ sonor care ti se intipareste undeva intr-un coltisor al mintii si care te captiveaza, din diverse motive. 
Nici nu are cum sa fie altcumva, fiindca solista care si-a gasit un pseudonim strasnic prin „combinatia” dintre Jesus Crist si Emile Zola provine dintr-o familie care a trait intr-un satuc din Wiscounsin inconjurat de padure, unde tatal ei era vanator.

Movits! - Ut ur min skalle

Fa un exercitiu de sinceritate si aminteste-ti cand ai picat pe spate ultima data la auzul unei melodii pop cantata intr-o limba completamente necunoscuta urechilor tale. Movits! vin dintr-o tara de numai noua milioane de locuitori in care aerul e infestat cu un microb care face ravagii la capitolul inventivitate si originalitate. Cel putin in domeniul muzical. E marfa calitatea intai, e locul de unde au iesit la iveala nume de-alde Esbjörn Svensson Trio, Peter Bjorn and John , Sally Shapiro, Europe, Koop, Robyn, The Cardigans, Mando Diao, The Knife, Eagle Eye Cherry, Clawfinger, Abba, Roxette, Army of Lovers si lista poate continua.  Cei trei suedezi care amesteca la marea arta bucatele de swing cu hip hop au debutat acum trei ani printr-un material discografic numit Äppelknyckarjazz, iar in primavara lui 2011 au recidivat cu un  disc care poarta numele de Ut Ur Min Skalle (Out of my head, in internationala limba engleza), ce contine 12 piese. Dar oare, ce e asa de special la trupa asta compusa din Anders Rensfeldt, Joakim Nilsson si solistul Johan Rensfeldt?

Misfits - Devil's Rain

Desigur, nici o cronica serioasa despre noul album Misfits nu poate omite faptul ca e primul disc al lor „pe bune” din 1999 incoace. E drept, Jerry Only a preluat postul de solist al trupei inca din 2003 cand s-a nascut Project 1950, dar avand in vedere ca albumul ala a fost exclusiv de cover-uri, ar fi mai „safe” sa nu-l punem la socoteala. In tabara celor de la Misfits, de-a lungul anilor au avut loc o sumedenie de scandaluri. Despartiri, certuri, batalii in instanta, alea alea. Pentru o scurta vreme la ei a aparut inclusiv Marky Ramone din Ramones la tobe. Figura centrala a trupei, Glen Danzig, a parasit si el barca. Dincolo de povesti nemuritoare, creatorii horror – punk – ului au revenit pe baricade in formula Jerry Only, Dez Cadena si Eric Arce.
Probabil ca banuiti deja: discul asta e mult mai palid decat creatiile aparute in trecut sub aceasta emblema.

Erasure - Tomorrow's World

Nu-i musai sa fii un magician ca sa descoperi ca rezonez destul de serios la borcanul care include asa numita muzica synth – pop, e de ajuns sa arunci o privire la albumul anului 2010 de pe acest blog. Asadar, nutresc niste sentimente multicolorate vizavi de minunata lume a sound-urilor inventate de-a lungul timpului de domnul care a fost poreclit adesea un soi de Benjamin Franklin al synth-ului, monsieur Vince Clark. Vinovat printre altele pentru actul oficial de nastere a Depeche Mode-ului. Dupa mici opriri prin Yazoo si The Assembly, tipul acesta a dat un anunt intr-o revista de specialitate (Melody Maker) si l-a „cules“ pe Andy Bell, semnand astfel un alt act de nastere, de aceasta data pentru Erasure. Anii au trecut, iar dupa peste 25 de milioane de discuri vandute in lumea intreaga si la patru ani distanta fata de precedenta realizare discografica, duo-ul a revenit in lumina reflectoarelor cu Tommorows World.

Bjork - Biophilia

A vandut peste 15 milioane de discuri si a ajuns la un statut la care isi permite sa faca orice. I mean, daca ar scoate un disc cu Fanfara Zece Prajini sau Transglobal Underground, nimeni nu s-ar mira. In plus, dintotdeauna a avut o predilectie spre chestiile excentrice. Si nu ma refer aici neaparat la muzica, caci micuta islandeza a avut always o imaginatie bogata. Deci n-ar trebui sa fie nimeni mirat ca Biophilia e mai mult decat un simplu disc. E, the next level, dragilor. De data asta, Bjork a lansat un proiect multimedia ce contine o caruta de aplicatii realizate cu oameni de stiinta, scriitori, inventatori, muzicieni si creatori de instrumente. Fiindca nu sunt tocmai un devorator de gagdet-uri trendy, n-am cum sa-mi dau cu parerea despre multitudinea de chichite care vine laolalta cu Biophilia.

Grimus - Egretta

E greu sa „explodezi“ cu un album de debut care sa faca valuri, dar adevarata provocare e discul cu numarul doi. Acela care trebuie sa te „cimenteze“ oarecum in mainstream, care sa multumeasca pe deplin si cohorta de fani care uraste din tot sufletul acest termen dar si publicul „larg“ care nu gusta prea temeinic notiunea de „underground“. Sindormul acesta de „second album“ e unul cat se poate de dificil, mai tineti minte ce au patit The Strokes cu al lor Room on Fire? Evident au fost si cazuri fericite, de genul Nirvana, Oasis sau Public Enemy, dar ideea e ca nu-I tocmai usor sa arunci pe piata discul cu numarul doi din istoria oricarei trupe. Clujenii de la Grimus au rupt gura targului cu Panikon. Alo, vorbeam de targusorul numit Romania, unde au castigat  concursul Battle of the Bands, iar discul amintit a primit recenzii giga – favorabile inclusiv un onorant “album al anului“ din partea celor de la Muzicisifaze.

New Look - New Look

Daca urechile tale asculta muzica doar in sala de asteptare a unui cabinet stomatologic, s-ar putea sa nu simti nimic din prospetimea duo-ului canadian New Look. La fel sta situatia si daca asculti cai verzi pe pereti si ti-e totuna daca in fundal e hitul aflat pe locul doi sau trei in topuri la ora actuala. Daca te consideri insa un meloman cu capu pe umeri nu ai cum sa nu fii macar surprins – daca nu uimit – dupa ce degusti asa cum trebuie discul de debut al cuplului Sara Ruba si Adam Pavao, „husband and wife“ pe bune. Ce trebuie sa stii este ca oamenii au domiciliul in Canada si pot fi inglobati in linii mari in tot – mai – trendy – ul synth – pop care isi traieste o noua tinerete in cercurile muzicale.

Dubioza Kolektiv - Wild Wild East

Oricat de dubios ar parea, Dubioza Kolektiv „o arde“ intr-un soi de reggae, dub, hip – hop, ska, hardcore si muzica balcanica. Am constatat acest lucru „live, pe viu” vorba cuiva atunci cand au sustinut un concert in Timisoara, pe scena festivalului IRAF, unde – dupa cum era de asteptat – au repurtat un succes deosebit cu una din piesele care i-a facut cunoscuti pe meleagurile noastre si care poarta titlul de Marijuana. Fie ca ii categorisesti niste Rage Against the Machine mai balcanici sau niste Zdobi si Zdubi mai electronici, oamenii astia au o energie debordanta in concerte, iar acest lucru se simte cu urechea libera si in cel de-al 5-lea album discografic al lor care se numeste Wild wild East.

Gary Numan - Dead Son Rising

La prima impresie, ritmurile lui Gary Numan merita din plin eticheta de „sinistre”. Pentru cineva care habar n-are ca omul acesta e un pionier al muzicii electronice si care n-a auzit niciodata celebrul hit Are friends electric (din 1979) exista mari sanse ca albumul asta sa fie unul greu de inteles, din mai multe motive. Cel mai important ar fi acela ca aceste constructii muzicale nu prea seamana cu nimic din ceea ce se produce in anul de gratie 2011. Nu e nici pe departe atat de experimental precum s-ar astepta avizii de muzici ciudate cu orice pret si la mii de kilometri distanta de urechiusele ahtiate dupa melodioare synth – pop lipicioase. Orice meloman serios stie faptul ca printre cei care si-au declarat admiratia pentru legendarul muzician care a implinit 53 de ani se numara Dave Grohl (Foo Fighters, Nirvana), Trent Reynor (Nine Inch Nails) si Marilyn Manson.

Beats Antique - Elektrafone

Parafrazand celebrul hit al lui Ilie Micolov care spune „Dragoste la prima vedere/,Cine-ar fi crezut? /Sa iubesc cu atata putere/Ca la inceput“ am hotarat ca e de bon ton sa va destainui un secret: discul Elektrafone mi-e cat se poate de drag! Meeting-ul meu cu aceasta trupa americana a avut loc in imprejurari inca neelucidate, cand din intamplare am dat peste o piesa numita Cat Skillz. A fost dragoste la prima auzire. Cine ar fi crezut?....
Pentru acei care nu ii cunosc, pe scurt gasca asta de americani e formata in jurul unei celebre dansatoare din buric pe numele ei Zoe Jakes. Cu vreo patru ani in urma, tipa asta s-a gandit ca ar fi indicat sa-si faca o trupa, iar pentru asta i-a gasit pe numitii Tommy Cappel si David Satori care au ocupat functia de producatori muzicali.

Beth Hart and Joe Bonamassa - Dont Explain

Desi sunt mega – crizat de trupele de cover-uri si implicit ma enerveaza tonele de albume construite pe scheletele unor melodii din repertoriul oldies but goldies, trebuie sa recunosc ca acest disc e unul caruia nu-i gasesti nici o hiba, chiar daca cauti cu lupa. Maestrul Joe Bonamassa e u tip cat se poate de ocupat in ultima vreme: in luna martie a scos Dust Bowl, in iunie ne-a delectat urechile alaturi de colegii sai din Black Country Communion cu albumul 2, iar fanii sai l-au putut asculta recent interpretand o piesa pe un disc dedicat memoriei lui John Martyn, iar Beth Harth, a devenit cunoscuta gratie serialului Beverly Hills, 90210. Dont explain contine 11 piese una s-una alese din repertoriul unor nume ca Etta James, Billy Holiday, Tom Waits, Aretha Franklin sau Melody Gardot, interpretate – dupa cum era previzibil - cu mult – mult suflet.

Gui Boratto - III

Unul din lucrurile faine atunci cand vine vorba de muzica electronica „minimal” este acela ca acest soi de compozitii pot sa te faca sa dansezi atunci cand le asculti la volum mare (la club) dar pot functiona si ca un somnifer meserias atunci cand te delectezi cu aceste sound-uri la volum mai micut in camaruta proprie.
Brazilianul Gui Boratto a devenit o figura cunoscuta in scena techno minimal din lumea intreaga gratie albumului sau de debut Chromophobia aparut acum patru ani de zile, care a fost mai apoi urmat de Take my breath away, in 2009. Multe din piesele incluse aici iti dau impresia ca au fost scrise special pentru soundtrack-ul unui film ticsit de actiune, iar inca de la debutul Galuchat realizezi ca spre deosebire de discurile anterioare brazilianul pedaleaza mai mult pe sound-urile caracterizate de un bass puternic.

Charles Aznavour - Aznavour Toujours

Aznavour Toujours este mai mult decat un simplu titlu de disc: e un auto – portret al legendarului solist francez care a implinit frumoasa varsta de 87 de ani in luna mai. Dupa ce si-a incercat norocul ca muzician de acompaniament (fiind cooptat printre altele si in trupa de scena a nu mai putin celebrei Edith Piaf), cantaretul de origine armeana a cunoscut faima datorita faptului ca a repurtat succes ca actor intr-o serie de filme. Pentru amatorii de cifre, domnul acesta a compus peste o mie de cantece, a jucat in 60 de filme si se poate lauda ca a vandut peste 100 de milioane de albume. Despre „bunicul” se pot scrie romane – fluvii, dar am sa ma rezum la faptul ca Bob Dylan l-a numit pe Charles Azanvour unul cei mai mari performeri live pe care i-a vazut. Revenind la prezent, Aznavour a socotit ca e de bon ton sa-si promoveze acest album printr-un turneu care se desfasoara in aceasta toamna.

Superheavy - Superheavy

Sincer, Superheavy mi se pare cel mai neinspirat nume de formatie de pe aceasta Planeta, chiar si avand in vedere ca avem de-a face cu un supergrup, dar trecand peste acest minuscul amanunt, discul asta n-a reusit sa-mi provoace prea multe emotii, desi este realizat de niste super „grei” in adevaratul sens al cuvantului. Nu e vorba de kilogramele pe care le cantaresc artistii in cauza, ci de faptul ca sub aceeasi umbrela s-au adunat aici nume de referinta ale muzicii mondiale. In ordinea numerelor de pe tricouri ii avem aici pe capitanul Mick Jagger, plus baiatul lui Bob Marley, Damian, diva muzicii soul Joss Stone, compozitorul si solistul indian A.R. Rahman si fostul membru al trupei Eurytmics, Dave Stewart. Pentru mine, unicul membru „nesuperheavy“ din aceasta ecuatie ramane indianul A.R. Rahman, care conform Google-ului se poate mandri printre altele cu doua premii Grammy si o gramada de premii pentru coloanele sale de filme. Aparent ciorba asta de reggae, rock si world music ar trebui sa te dea pe spate din prima, dar verdictul final e unul cat se poate de fad lasandu-ti impresia ca oamenii astia s-au adunat laolalta exclusiv pentru a se simti bine in studio.

Birdy Nam Nam - Defiant order

Cei care fac parte din turma oamenilor care nu pot fi de acord cu faptul ca pick – up – ul (turntable-ul, daca vreti!) poate fi un instrument muzical, nu au de ce sa-si oboseasca urechile cu acest al treilea album al francezilor care si-au luat numele din filmul The Party (in care a jucat Peter Sellers, celebrul Inspector Clouseau din seria Pink Panther). Eventuale neconcordante pot aparea si in cazul acelora care asculta usually muzici in care mesajul principal este „Johnny la gente esta muy loca“. Pentru cei deschisi la minte si care aprecieaza muzica electronica, auditia asta va fi una plina de satisfactii, caci discul asta poarta stampila eclectic. Desi Defiant Order nu abunda in „rezolvari” neaparat noi – fiind mai degraba incadrabil in cutiuta pe care scrie retro – futurism, virtuozitatea de care da dovada cvartetul francez este una remarcabila. Sa fim bine intelesi:ceea ce rasuna din piesele astea nu e nici dubstep si nici techno – minimal, desi pe ici pe colo inglobeaza si artificii folosite in genurile enumerate.

Pistol Annies - Hell on heels

Asa cum fiecare natiune serioasa are o gramada de concursuri gen X – Factor si americanii au Nashville Star. Care o arde numai pe muzica din categoria country. Si care a propulsat o stea care poarta numele de Miranda Lambert. Alaturi de ea in acest super – grup pentru gusturile americanilor, se afla Ashley Monroe si Angaleena Presley. Ce iese atunci cand trei gagici isi pun laolalta talentul creativ si sparg piata cu un material de debut? Cele zece piese care insumeaza doar aproximativ jumatate de ora de auditie se invart stilistic in zona situata la mijlocul dintre blues si country, dar fara indoiala ca textele pieselor contribuie si ele decisiv la senzatia de bine care ti-o da aceasta auditie.

 Grosso modo, tematica e centrata pe problemele cu care se confrunta nevestele americane, puternic afectate de recesiune si nesimtirea pe care o afiseaza barbatii americani(sic!).

Soft Metals - Soft metals

In cazul in care nu faceti parte din categoria oamenilor care „sapa” zilnic prin blogurile specializate pe new artists, exista mari sanse sa nu fi auzit niciodata de Soft Metals. Si asta pentru ca duo-ul asta din Portland n-a prea agitat multe ape, aflandu-se la un inceput de drum care i-a facut sa-si lanseze albumul de debut recent. Ceea ce se aude in cele zece melodii ale acestui debut promitator nu e nici metal, nici chillwave, nici dubstep si nici rock-ul ala made in U.S.A. E o combinatie subtila intre ritmurile synth – pop ale anilor 80, coloanele sonore care acompaniaza filmele science – fiction si un romantism mega – meserias. Vocile adesea de neinteles te teleporteaza intr-o lume in care asculti parca un audiobook dupa H.G. Wells iar din cand in cand discul asta pur si simplu emana o atmosfera de genul Blue Monday-ului celor de la New Order, gratie pattern-urilor de percutie.