Erasure - Tomorrow's World

Nu-i musai sa fii un magician ca sa descoperi ca rezonez destul de serios la borcanul care include asa numita muzica synth – pop, e de ajuns sa arunci o privire la albumul anului 2010 de pe acest blog. Asadar, nutresc niste sentimente multicolorate vizavi de minunata lume a sound-urilor inventate de-a lungul timpului de domnul care a fost poreclit adesea un soi de Benjamin Franklin al synth-ului, monsieur Vince Clark. Vinovat printre altele pentru actul oficial de nastere a Depeche Mode-ului. Dupa mici opriri prin Yazoo si The Assembly, tipul acesta a dat un anunt intr-o revista de specialitate (Melody Maker) si l-a „cules“ pe Andy Bell, semnand astfel un alt act de nastere, de aceasta data pentru Erasure. Anii au trecut, iar dupa peste 25 de milioane de discuri vandute in lumea intreaga si la patru ani distanta fata de precedenta realizare discografica, duo-ul a revenit in lumina reflectoarelor cu Tommorows World.
Producatorul acestui disc este Frankmusik, un britanic care s-a nascut exact in anul in care Erasure scotea primul single pe piata, Who needs love like that, in 1985. Atunci cand ajungi sa arunci pe piata albumul de studio cu numarul 14 din cariera, e clar pentru toata lumea ca in linii mari, acesta nu are cum sa fie unul surprinzator. Asadar, si de aceasta data urechea e atacata de synth – pop cu arome Hi – NRG si italo – disco pe alocuri, iar vocea lui Andy Bell e “as always“.

Prima auditie a acestui disc nu mi-a creat deloc acei fiori care se presupune ca se nasc inlauntrul fiintei tale atunci cand devorezi un album inventat de una din trupele indragite. Ba chiar mi-a provocat o senzatie de lehamite de genul: „Na, si astia s-au prostit”. Si asta in mare parte fiindca exista doua momente care mi-au ramas cat se poate de inadecvate (ba chiar penibile) si la auditiile ulterioare. Unul dintre acestea e What Will I Say When You're Gone?, o struto – camila muzicala care incearca sa aduca in ecuatie niste acorduri de trance, dar care la urma urmei e o incercare insipida din partea celor de la Erasure de a fi up to date cu ceea ce se „canta” in diverse locuri. Si asta nu e totul: rusinea acestui disc poarta numele de A Whole Lotta Love Run Riot si beneficieaza inclusiv de acel efect enervant de auto – tune pe voce. Efectul ca efectul, dar linia melodica a piesei seamana suspect de mult cu fabrica de hituri ale unor David Guetta sau alti Play and Win trendy si nu „pusca” deloc cu melodicitatea superba care se regaseste in mare parte pe celelalte piese.m In plus, Andy Bell are si-n alte locuri niste efecte moderne pe voce, dar ceea ce se revarsa din melodia asta e demential de aiurea. Din fericire, exista destule momente care sa contrabalanseze aceste rebuturi. Cum ar fi When I Start To (Break It All Down) sau soada Then I go twisting care inmagazineaza in ea un text de milioane: „Then I go insane/I'm bored of this modern town/Sick of this techno/Monophonic sound“. Un alt moment care iti readuce aminte de vremurile bune ale celor de la Erasure este deschiderea Be with you, dar nici balada You ve got to save me right now nu e tocmai de aruncat la cosul de gunoi. Una peste alta, un album decent, cuvant pe care nu as fi crezut ca-l voi folosi vreodata intr-o cronica dedicata celor de la Erasure.