Cei care fac parte din turma oamenilor care nu pot fi de acord cu faptul ca pick – up – ul (turntable-ul, daca vreti!) poate fi un instrument muzical, nu au de ce sa-si oboseasca urechile cu acest al treilea album al francezilor care si-au luat numele din filmul The Party (in care a jucat Peter Sellers, celebrul Inspector Clouseau din seria Pink Panther). Eventuale neconcordante pot aparea si in cazul acelora care asculta usually muzici in care mesajul principal este „Johnny la gente esta muy loca“. Pentru cei deschisi la minte si care aprecieaza muzica electronica, auditia asta va fi una plina de satisfactii, caci discul asta poarta stampila eclectic. Desi Defiant Order nu abunda in „rezolvari” neaparat noi – fiind mai degraba incadrabil in cutiuta pe care scrie retro – futurism, virtuozitatea de care da dovada cvartetul francez este una remarcabila. Sa fim bine intelesi:ceea ce rasuna din piesele astea nu e nici dubstep si nici techno – minimal, desi pe ici pe colo inglobeaza si artificii folosite in genurile enumerate. La drept vorbind, e un disc greu de clasificat fiindca influentele care se simt in trackuri sunt cat se poate de diverse. Carevasazica avem aici dirty frech electro a la Daft Punk, arome de hip – hop, bucatele de Detroit Techno, acorduri care amintesc intr-o oarecare masura de Justice peste care e turnat un topping de psychadelic si cate si mai cate. Cate putin pentru fiecare. Iar la capitolul sound, jos palaria, discul asta suna intr-un mare fel, feeling-ul fiind cat se poate de curat si clar.
Inca din primele acorduri ale piesei de deschidere Jaded Future, e clar pentru toata lumea ca discul asta nu e unul din acelea care te lasa neutru. Combinatia neverosimila de nostalgie, sound-uri dark si niscaiva beat-uri create pentru ringul de dans ramane la aceleasi cote si-n piesa care da titlul albumului, care in a doua sa jumtate aluneca intr-un electro cat se poate de dirty. Unul din momentele de referinta ale acestui album este Cadillac Dreams, o combinatie reusita intre acordurile unor veterani de genul si Kraftwerk si noul val etalat printre altele si de Vitalic. In schimb, Big City Knights etaleaza un minimalism cat se poate de pur, fiind un soi de Mr. Oizo iar (The Golden Era Of) El Cobra Discoteca e cea mai dansanta piesa de aici, dar e la mare distanta de dance – pop – ul ce se gaseste pe toate gardurile. Faptul ca oamenii acestia au fost campioni mondiali la concursul de turntablism DMC isi pune amprenta pe ici pe colo, dar spre deosebire de albumele anterioare, oamenii folosesc mult mai putine sample-uri si s-au indepartat nitel si de zona trip – hop, excursia asta fiind una catre o zona in care Planeta e evocuata, programul e terminat iar rasa umana e „cancel“(The Plan).
Fara indoiala, exista o linie de demarcatie clara intre faima si calitate muzicala si asta se simte la tot pasul in societatea noastra. Spre deosebire de David Guetta care a ales prima cale, oamenii acestia au preferat sa vina cu ceva intr-adevar din suflet, ceea ce cu siguranta nu ii va propulsa in topurile mondiale. Dincolo de asta, Birdy Nam Nam au un al treilea disc mega – solid, care-si merita locul printre cele mai bune realizari discografice din acest an la capitolul muzica electronica.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu