3 sept. 2014

Royal Blood - Royal Blood

Fără îndoială, unul din primele amănunte care te frapează atunci când vorbeşti de Royal Blood este unul de natură tehnică. Deşi au mai existat precedente, cel mai celebru fiind acela al celor de la White Stripes, e destul de ciudat să dai peste o trupă de rock care are doar doi membri. Unul dintre ei la bass, iar celălalt la tobe. Ciudăţeniile nu se opresc aici căci albumul de debut al trupei, numit tot Royal Blood, a intrat direct pe poziţia întâi a clasamentului oficial de discuri din Marea Britanie. Dincolo de „hype“-ul generat de presa britanică şi de faptul că Matt Helders, tobarul de la Artic Monkeys a purtat un tricou cu însemnele formaţiei încă înainte ca aceasta să scoată primul ei single, rămâne muzica. Zece piese directe, fără ocolişuri în care Ben Thatcher şi Mike Kerr vâslesc în apele unor trupe ca Queens of the Stone Age sau mai sus amintiţii White Stripes. Dar nu numai, căci o ureche atentă găseşte pe ici pe colo şi reminescenţe din epoca Led Zeppelin. Sau poate chiar trimiteri la riff-urile nervoase ale celor de la Rage against the Machine, cu puţină imaginaţie. Şi totuşi, sound-urile de bass actuale pot compensa lipsa chitării aşa cum o cunoaştem noi de atâta amar de vreme? Răspunsul este da. Şi aici intervine unul din punctele forte ale celor de la Royal Blood. Încă de la primele acorduri ale piesei care deschide albumul Out of the Black, trupa sună atât de închegată încât ai impresia că băieţii ăştia sunt în business de cel puţin două decenii. Graţie felului în care curg melodiile, te trezeşti imediat cu mâna pe butonul de repeat. Căci, cele zece track-uri însumează 32 de minute. Exact cât trebuie, fără niciun strop de ceva nelalocul lui. Deşi riff-urile „dau“ adeseori în „metal“, ceea ce prestează oamenii ăştia doi e mai degrabă garage – rock. Piesa a doua, „Come on over“ are acel „vino – ncoa“ care te face să savurezi din plin această creaţie. Şi de acum încolo vine adevărata distracţie. Figure it out - single-ul lor actual – are toate şansele să devină next big rock hit, iar restul pieselor sunt pe aceleaşi coordonate. Încet – încet, după mai multe ascultări, realizezi de ce sună atât de bine trupa asta. Fiindcă dincolo de multe lălăieli incluse în aşa – numitul „indie“ britanic, oamenii ăştia vin cu altceva. Fie că-l numim rock simplu, clasic, bine gândit sau „dirty“, muzichia asta e sinceră, fără brizbriz-.uri şi fără E-uri. După gusturile fiecăruia, există aici şi alte piese care pot concura la capitolul rock hits. Personal, vibrez one hundred procent (vorba celor de la Sonic Youth) pe „Little Monster“ sau „Ten Tonne Skeleton“, aceasta din urmă având „nervozitatea“ aceea pe care am ascultat-o cu mult nesaţ la Rage Against The Machine. Desigur, cârcotaşii ar putea găsi câteva hibe în acest debut. Că vocea nu e bine masterizată, că efectele de bass sunt uneori prea „dirty“. Sau că Royal Blood nu aduce nimic nou. Perfect de acord cu această ultimă afirmaţie, cu amendamentul că felul în care combină diversele lor influenţe este unul care te cucereşte instataneu. Ar mai fi de adăugat şi faptul că dacă un asemenea album ajunge pe primul loc într-un clasament dominat de „garbage“,  lucrurile nu-s chiar pierdute definitiv. Royal Blood este cu siguranţă, unul dintre cele mai interesante albume rock ale anului 2014. Un disc cu cojones, „dirty“ şi care pe deasupra mai e şi No.1!