Cele mai bune albume din 2018


                                                Topul anului 2018 

O mostră din albumele care mi-au picat cu tronc în 2018. De afară...și de pe la noi...într-o ordine aleatorie.

                                Superorganism – Superorganism

Se prea poate ca trupa asta să fie interesantă din cauza faptului că cei opt oameni care fac parte din ea vin din Marea Britanie, Japonia, Coreea De Sud, Australia și Noua Zeelandă. Amalgamul lor de sound-uri noi combinate cu bucățele rock fac din chestia asta ceva unbelievably cool. Și vorba lor pentru că Everybody wants to be famous...albumul ăsta chiar merită ascultat pe repeat. Fiindcă, sigur vei găsi aici... "Something for Your M.I.N.D."....



                                 Pragu de Sus - Nu mai am rabdare

Una peste alta, discul celor de la Pragu De Sus este croit exact pentru urechile celor cărora le sunt dragi melodiile ușurele, fie ele de factură folk  șlefuit la rang de artă de Mircea Baniciu sau „dulcegăriile“ pop – rock – ului care se revarsă din bucățile unor trupe de genul Holograf. Sau, după spusele solistului Călin Bârcean, muzica lor înseamnă „sinceritate, originalitate, distracție, bună dispoziție și leac pentru suflet“.



                                   Anderson Paak - Oxnard 

Probabil că vă este clar faptul că muzica în care se repetă obsesiv „nigga“ și „bitches“ nu face parte din feblețurile subsemnatului. Și totuși, din când în când și din „borcanul“ hip hop apare câte ceva interesant. Cel de-al treilea album al artistului american Andreson Paak nu prea seamănă cu celelalte apariții din domeniu, fiind amestecat cât se poate de bine cu porțiuni funky și groovy numai bine de ascultat într-o noapte de  iarnă lungă. Sau în miezul unei zile toride de vară.


                          Omelette - With a rose with a fire

Nu știu alții cum sunt, dar eu după audiția albumului de debut al celor de la Omelette mi-am adus aminte de Capital Cities. Duo-ul acela din Los Angeles care au cântat printre altele și la festivalul Exit de la Novi Sad și care ne-au încântat cu nemuritorul Safe and Sound sau cu șarmanta piesă care poartă titlul de I sold my bed but not my stereo.  Dacă e să dăm crezare declarațiilor artiștilor, proiectul bucureștean  Omelette a pornit dintr-o joacă, dintr-o nevoie de a nu se lua atât de mult în serios și de  „a face ceva simplu, direct și diferit de ce făcuseserăm cu Jazzadezz“.  Dez la voce, Alin Zăbrăuțeanu la sintetizatoare și la pupitrul de producător și Vali Chincișan la animație și vizuale reușesc cu acest debut să readucă noțiunea de „distracție“ fără a apela la tertipuri banale. Desigur, muzica synthpop care la prima vedere îți amintește de glorioșii ani 80 este omniprezentă în multe dintre creațiile unor artiști pop d-afară și chiar dacă nu aduce nimic nou, muzica Omelette te face să te încarci cu energie pozitivă.



                                  Night Club – Scary World 

Din fericire, pe lângă tonele de muzici country și  hip – hop, peste Ocean se mai fabrică și chestii făinuțe din diverse stiluri. Cum ar fi acest al treilea disc al unui duet din Los Angeles care unge la suflet orice meloman îndrăgostit de synth – pop.  Deși în mare măsură piesele americanilor sună bine în rândul celor care au prins la vremurile când au apărut nume ca Human League sau Yazoo, beat-urile Night Club se pliază și pentru omuleții care ascultă muzici electronice „cu creier“....


                               K-lu - Operatiunea Monstrii

Cel de-al doilea material discografic al timișoreanului „maestru lejer“ care ar putea fi catalogat un soi de Krafty Kuts al plaiurilor mioritice pășește – cum este și firesc – pe urmele discului „Chestii, socoteli“. Operațiunea sonoră care vine la șase ani distanță după debutul lui Alin Constantin (K-lu) păstrează în linii mari rețeta melodiilor anterioare, sample-urile sonore alese cu talent din filme mai mult sau mai puțin obscure din perioada în care românii aveau voie să circule duminica în funcție de numele impare sau pare ale mașinilor fiind și de această dată cireașa de pe tort.


                                      Jacco Gardner – Somnium
În cazul în care Tangerine Dream sau Brian Eno sunt nume care vă spun ceva, cu siguranță veți primi cu brațele deschise cel mai nou material discografic al olandezului Jacco Gardner. Construit cu synth-uri vintage și serioase doze de măiestrie artistică, discul ăsta merită audiții succesive, pentru sănătatea sufletului meloman!


                                       Jurjak - Blues Berry

Una din cele mai surprinzătoare apariții în „ciorba“ rock-ului autohton este fără îndoială cel de-al doilea album al domnului Jurjak, „BluesBerry“. E lesne de ghiccit faptul că discul cu pricina gravitează în jurul așa numitei muzici blues. Spre deosebire de tonele de apariții discografice din acest stil care merg pe linia clasică a curentului apărut în sudul Statelor Unite ale Americii, discul acesta are ingrediente diverse. Și ăsta e motivul pentru care BluesBerry sună altfel: e un soi de blues updatat la anul în care trăim. Un album în care își fac locul rând pe rând sound-uri de synth folosite adesea de Depeche Mode sau acordurile mirifice pur americane create de inegalabilii  Tom Petty and the Heartbreakers.



                            Haiku Salut - There is no elsewhere
Dacă v-ați întrebat vreodată cum sună un album realizat de trei tipe mute și sunteți dispus să vă răpiți aproximativ 45 de minute din viața dumneavoastră, vă recomand cu căldură să ascultați Haiku Salut. Cel de-al treilea album al fetelor care și-au căptătat porecla „mute“ grație faptului că nu rostesc niciun cuvânt în concertele lor poartă numele de There Is No Elsewhere și gravitează în jurul stilurilor dreampop sau „electronică rurală“, după cum se specifică în press-release-ul discului. La capitolul influențe Louise Croft , Sophie Barkerwood și Gemma Barkerwood amintesc de coloanele sonore Yann Tiersen și Benoît Charest sau de  amestecul de electronice diverse  practicat de Múm. Și chiar și de romanele scriitorului japonez Haruki Murakami.


Gramofone - Confessions from the belly of the beast

Unul din atu-urile băieţilor care alcătuiesc Gramofone este că spre deosebire de multe alte nume româneşti, oamenii nu pot fi încadraţi lejer într-o categorie anume. Chiar dacă există şi câteva scăpări, per ansamblu, discul ăsta este unul interesant, mai ales dacă ne raportăm la mirifica industrie autohtonă muzicală care duduie de chestiuni prefacbricate şi uşor încadrabile în anumite „filme“ muzicale.


                  Kamasi Washington - Heaven and Earth

Pentru că...saxofonistul american a creat un disc pur și simplu excelent.


                                  Grimus – Unmeneagable Species
Una peste alta, Grimus reuşeşte ceea ce şi-a propus. Să fie o trupă greu de catalogat în tipare. Cu un amestec decent între refrene şlăgăroase şi „nebunii“ undeva la mijlocul dintre Placebo şi Porcupine Tree, clujenii au dat naştere unui album şmecher, demn să-şi găsească locul în colecţia melomanului autohton care la rândul lui nu se încadrează în tiparele societăţii româneşti actuale.



                                    Nils Frahm – All Melody

Nils Frahm a scos un disc care emană o abordare unică şi care ne prezintă un artist aflat undeva între muzica clasică şi cea electronică. La fel ca şi Philip Glass sau Karlheinz Stockhausen, omul acesta umple golurile între două genuri muzicale total diferite, iar magia pieselor izvoreşte pur şi simplu din abilitatea de a combina sunete de avangardă cu aranjamente muzicale populare.



                                    Luna Amara - Nord

După cum ne-au obișnuit și-n trecut, pe plan instrumental  clujenii de la Luna Amară amestecă sound-uri lejere cu „supărăciuni“ demne de  Alice in Chains în cel de-al șaselea album numit „Nord“.  Dincolo de asta, adevăratul „vino-ncoa“ al rockerilor care au devenit cunoscuți cu „Gri Dorian“ este capacitatea de a livra versuri meseriașe, adresate creierelor care nu se lasă antrenate în acel „dolce far niente“ propagat cu obstinență de societatea modernă în care sălășluim.



 Sly and Robbie meet Nils Petter Molvaer – Nordub
Tobarul Sly Dunbar și basistul Robbie Shakespeare nu prea mai au nevoie de prezentare. Și nici geniul norvegian Nils Petter Molvaer. Alături de ei, în această desfășurare impresionantă de forțe se află norvegianul Eivind Aarset plus vrăjitorul finlandez Vladislav Delay. Acesta din urmă a făcut valuri în rândul cunoscătorilor prin diverse pseudonime ca  Luomo, Sistol, Uusitalo, Conoco sau Ripatti, toate acestea abordând ceea ce specialiștii descriu ca find the ambient, glitch, house sau techno, carevasăzică muzică electronică.

Atunci când te încumeți să amesteci așa un ghiveci de stiluri, rezultatul poate varia între „acceptabil“  sau „remarcabil“. Colaborarea aceasta face parte din ultima categorie, căci felul în care artiștii aceștia se întrepătrund e unul smooth, iar albumul este unul care îți hrănește sufletul cu bunătățuri demne un ospăț pe cinste.


                                               Rodion G.A. - Rozalia

Părintele muzici electronice românești....



                   





                                               

Un comentariu: