Se afișează postările cu eticheta David Bowie. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta David Bowie. Afișați toate postările

26 sept. 2017

LCD Soundsystem - American Dream

                                           



Muzica ce ne invadează în zilele noastre, poate fi caracterizată cât se poate de succint prin versurile care deschid piesa „Tonite“, una din melodiile incluse pe noul album al formaţiei lui James Murphy, care ajunge la urechile melomanilor după şapte ani de pauză. Carevasăzică, „Everybody's singing the same song/It goes "tonight, tonight, tonight, tonight, tonight, tonight". Spre bucuria multora LCD Soundsystem a reapărut pe radarul muzicilor bune cu American Dream, un disc care deşi abordează din plin tema îmbătrânirii („I promise you this; you're getting older“ ni se spune în aceeaşi piesă Tonite) reuşeşte să ocolească deştept clişeele fiind un album care explorează o varietate genială de sound-uri şi teme muzicale fără a-ţi da nici măcar o secundă senzaţia de „ghiveci“. Cei care se aşteaptă să găsească printre cele zece piese ale acestui disc hituri de genul “Someone Great” “Get Innocuous!”  sau “Movement”  vor fi niţel dezamăgiţi, dar vestea bună este că maturitatea ce emană din belşug din piesele acestui American Dream este una care nu are cum să nu-ţi fie pe plac.

Pentru melomanii care au deschis urechile şi-n glorioşii ani 80, se prea poate ca începutul primei piese incluse pe acest disc, „Oh Baby“, să le amintească niţel de balada „Atari Baby“ din repertoriul celor de la Sigue Sigue Sputnik. Desigur, sound-urile etalate de LCD Soundsystem sunt infinit mai bogate din toate punctele de vedere, iar magia pe care o dezvoltă această primă piesă are darul de a te face cel puţin curios. Pe bună dreptate, căci „Other Voices“ reuşeşte să te captiveze pe deplin, beneficiind în a doua jumătate a ei şi de câteva accente „rock“ care definesc cât se poate de bine magia sound-ului LCD Soundsystem. Melodiile incluse în American Dream respiră şi un aer a la David Bowie, iar acest fapt nu ar trebui să fie o surpriză, având îm vedere faptul că James Murphy a fost co-producătorul albumului Blackstar. 

Rând pe rând, piese ca I used to, Change yr mind sau How do you sleep adaugă elemente inetersante care îţi pot creea flash-uri din discografia unor nume ca New Order sau Talking Heads, iar „Call The Police“ are deasemenea toate ingredientele unei melodii care „te prinde încet“, odată ce o asculţi de mai multe ori. Melodia care dă titlul acestui nou album pare a fi o serenadă a vremurilor noastre plină de înţelepciune. “You got numbers on your phone of the dead that you can’t delete / And you got life-affirming moments in your past that you can’t repeat“, spune James Murphy în penultima piesă a acestui material, care se încheie cât se poate de şăgalnic cu un track de nu mai puţin de 12 minute, “Black Screen”, care merită „degustat“ pe-ndelete.

Din fericire, cei şapte ani de pauză nu au reuşit să ştirbească defel din magia muzicii semnate LCD Soundsystem. Chiar dacă sound-ul disco – punk – electro – pop adoptat de trupa lui James Murphy nu se regăseşte în clasamentele muzicale care reflectă trendurile anului 2017, muzica celor de la LCD Soundsystem reprezintă şi-n zilele noastre o adevărată „temelie“ pentru sound-urile moderne.



5 ian. 2016

David Bowie - Blackstar

David Bowie
cronica disc david bowie
În timp ce am ascultat cu urechile ciulite cel de-al 25-lea album al lui nea Bowie, Blackstar, mi-am adus aminte de o ştire recentă despre un preot filipinez care a ţinut slujba din Ajunul Craciunului mişcându-se rapid prin biserică pe o placă electrică hoverboard. Unii au lădat ideea, dar mai-marii bisericii catolice au decis să-l suspende provizoriu, considerând că preotul a arătat lipsă de respect faţa de menirea sa. Blackstar poate fi încadra în acelaşi film, căci noul lui album este la fel de neobişnuit ca şi gestul preotului din Filipine. Fiecare piesă de pe Blackstar  conţine ciudăţenii cu nemiluita. Dar, oare mai trebuie să ne mirăm? Defel. Fiindcă vorbim de omul care în debutul albumului său din 1969 avea o piesă numită „ciudăţenii spaţiale“ (Space Oddity). 

Una din surprizele acestui album este prezenţa lui Donny McCaslin. Care împreună cu trupa lui are un rol cât se poate de esenţial în desfăşurarea sonoră a treburilor de pe aici. Printre colaboratorii care se regăsesc în cele şapte piese se numără şi James Murphy din LCD Soundsystem, care face percuţie la două piese. Dincolo de piesa care dă titlul acestui disc, care are o doză de nebunie de nedescris, un alt moment şod este „Sue (Or in a season of crime)“. Iniţial melodia a apărut pe discul „Nothing has changed“, cu orchestraţia realizată alături de Maria Schneider Orchestra. De această dată, piesa are un oarecare aer de postmodern jazz peste care sunt presărate nişte sound-uri din categoria Nine Inch Nails. Efectele aruncate pe parcurs sunt cât se poate de antrenante, iar sound-ul spaţial creat este unul memorabil. Girl Loves Me e o piesă care ar putea fi inclusă oricând pe o compilaţie cu „real murder ballads“ şi aminteşte pe alocuri de creaţiile din aceeaşi oală semnate Nick Cave, iar Lazarus păstrează aceeaşi nuanţă fiind îmbogăţită însă de excelentele incursiuni jazzy ale saxofonistului Donny McCaslin.

Conform unui articol apărut în revista Uncut, printre cei care au avut o influenţă în naşterea noului album David Bowie se numără Kendrick Lamar şi Death Grips. Probabil că afirmaţia asta e doar un cârlig de marketing. Căci Blackstar e de câteva ori mai interesant decât „mult – fumatul“ Kendrick Lamar (a cărui „capodoperă“ To Pimp A Butterfly,  nu a reuşit să mă impresioneze cu nimic). Fără îndoială, David Bowie e un nume care-şi permite orice. Ar putea chiar să scoată un album precum cel editat de Chris Watson - El Tren Fantasma, care descrie sonor o calatorie cu trenul prin Mexic, plină de mister şi senzatii inedite. Fără să fie nevoit să mai demonstreze ceva, cu o carte de vizită care vorbeşte de la sine, artistul reuşeşte să lovească din nou cu un disc solid, bine gândit plin de amănunte interesante, care alcătuiesc un întreg mirific. Aparent, ideea emanată de Blackstar e „îndepărtarea“ de rock. Şi totuşi nu e aşa, căci  ultimele două piese de aici demonstrează că omul acesta rămâne şi în aria „clasicilor“. În finalul “I Can't Give Everything Away” auzim singurele riff-uri de chitări clasice. Dar pe lângă asta, albumul ăsta are un iz puternic de „something special“. Dincolo de toate, adevăratul motiv pentru care omul ăsta merită reverenţe adânci este că la vârsta de 69 de ani David Bowie nu e cantonat defel în cutumele pe care le au alte staruri mondiale la această vârstă. David Bowie are de toate: e bizar, plin de ciudăţenii şi reuşeşte să surprindă la orice vârstă. E altfel. Şi pentru asta, e iubit de milioane de fani din lumea întreagă. Iar Blackstar merită să fie ascultat cu atenţie, fiindcă oferă multe recompense urechilor care se dau în vânt după construcţii sonore complexe. Care în lumea de azi pot fi categorisite şi „ciudăţenii“. Albumul apare oficial în 8 ianuarie. De ziua lui Nea Bowie. La mulţi ani!


8 oct. 2010

David Bowie - A Reality Tour

Chiar daca din A Reality Tour lipsesc de la apel Let's Dance sau Blue Jean, cele 33 de piese adunate sub aceeasi umbrela in interpretarea live a lui David Bowie sunt o dovada vie ca domnul acesta stie sa faca foarte bine un lucru numit de toata lumea rock!
Chiar si cei mai inversunati carcotasi de meserie nu au cum sa nege faptul ca David Bowie este o figura legendara a rock-ului. Ceea ce nu inseamna automat faptul ca toate "reinventarile" sale de-a lungul carierei au fost "meseriase". Ajuns la 63 de anisori, domnul Bowie ofera pe acest dublu disc inregistrat acum sase ani o trecere in revista prin diversele sale faze, pe parcursul  a 33 de melodii, presarate pe doua CD-uri care nu au cum sa lipseasca din fonoteca oricarui fan al muzicianului.

Desi a fost inregistrat in turneul de promovare a ultimului sau album de studio, Reality, e clar pentru oricine ca selectia pieselor a fost facuta cu mare atentie si reuseste sa arate multele sale tranformari de-a lungul timpului. Surpinzator sau nu, chiar si piesele mai noi ale lui Bowie suna la fel de bine ca si cele clasice. Ma refer aici la New killer Star si Never Get Old, care au "nerv" si isi gasesc locul lejer printre celelalte bijuterii sonore. Avem aici si Sister Midnight, o piesa scrisa de Bowie pentru fostul sau coleg de apartament Iggy Pop. Daca tot a optat pentru una din piesele realizate impreuna personal as fi fost curios mai degraba sa aud o varianta a hitului Real Wild Child. De gustibus....

Tot la cover-uri dam si peste All the young dudes din repertoriul celor de la Mott the Hoople. Si chiar si Cactus din repertoriul Pixies (aparuta initial pe albumul Heathen), care are pe alocuri instrumentatia de la T Rex cu al lor Bang a Gong (Get it on), melanjul fiind unul mirific.
Evident e greu sa dai gres cu piese ca Ashes to ashes sau Heroes. Pregatiti-va pentru un spectacol cat se poate de cuprinzator. E o excursie sonora pregatita minutios pe sfarsitul piesei Reality, cand David Bowie ne spune ca vom avea „a really long show today“. Spre fericirea fanilor, mai toate perioadele sunt reprezentate asa cum se cuvine. Chiar si epoca colaboraraii sale cu Brian Eno in piesele Hello, I'm afraid of the Americans, Fantastic Voyage si Hello Spaceboy.
Evident din orice concert Bowie nu are cum sa lipseasca nici Under Pressure, piesa compusa impreuna cu Queen, care are una din cele mai faimoase linii de bass din toate timpurile. Sau Rebel Rebel, in timpul careia la un moment dat spectatorii canta in cor „Hot tramp, I love you so!“.

Fiindca nimic nu e perfect pe lumea asta, exista si momente mai putin inspirate. Care nu stirbesc insa de fel omogenitatea acestui disc Ţmai tare ca un simplu best of“. Unul din ele e Bring me the disco king, piesa care inchide albumul Reality. Sau The Loneliest Guy. Dar atunci cand dupa astea reasculti The man who sold the world, melodia interpretata la fel de binisor si de Nirvana pe MTV Unplugged, uiti de micile inadvertente.

Personal am sesizat lipsa unor Let's dance. Chiar si Blue Jean lipseste de la apel pentru motive care pur si simplu imi scapa. Cu toate acestea, A reality Tour e un dublu CD beton, care vine ca o completare la DVD-ul cu acelasi nume scos pe piata in 2004.

Pentru un artist care si-a cladit cariera cu mai multe schimbari stilistice, David Bowie ramane foarte abil in a crea o punte de legatura cu publicul sau si pune pe tava versiuni fresh ale unor piese cantate de mai bine de 30 de ani pentru prima data. Spre deosebire de multi altii, in David Bowie fiecare poate gasi ceva interesant.

La implinirea varstei de 50 de ani (in 1997) Bowie a sustinut un concert la Madison Square Garden, alaturi de el pe scena fiind Lou Reed, Robert Smith (The Cure), Billy Corgan (Smashing Pumpkins), Franck Black, Foo Fighters si Sonic Youth. Categoric toti cei care au auzit de numele pomenite mai sus vor gasi acest album unul cat se poate de adorabil. De neratat, chiar si pentru cei care au in posesie DVD-ul cu acelasi nume.