Se afișează postările cu eticheta scena rock romania. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta scena rock romania. Afișați toate postările

26 mar. 2024

Amala - Românie Hai!

 


„În clipa în care ai apărut / Eu nimic nu am mai vrut / Simplu am înnebunit / M-ai îmbolnăvit“. Sunt primele versuri care se fac auzite pe albumul formației Amala. Piesa cu pricina numită „Tu ești boala mea“ lămurește cât se poate de exact filmul formației care s-a născut în 1989 la Timișoara. Este vorba de acel rock clasic care făcea ravagii în vremurile în care muzica nu era numai despre showbusiness și-n care lumea nu se înghesuia să consume pe bandă rulantă produse muzicale insipide, incolore și inodore. 

Da, e un soi de remember the time care îi va unge la suflet pe cei care se intitulează rockeri. Pe lângă acest aspect, discul ăsta e și un fragment de istorie, căci această primă înregistrare oficială a formației timișorene cuprinde compoziții semnificative din negura timpurilor. 

Amala a fost creată de către Grujic Ljubisa, zis și , „Mișa, iar după o serie de schimbări de componență, reveniri și desfințări a reușit să lanseze materialul discografic de debut numit Românie Hai! De-a lungul anilor, formația Amala a trecut printr-o serie de schimbări de componență, printre cei care au trecut în trupă numărându-se Costi Iorga, Laurențiu Morun, Ramon Radosav, Ludovic Varadi, Adrian Boldan. Alin Achim, Dejan Feniac, Tiberiu Bitte și alții. Sonoritățile care-și fac apariția aici trebuiesc corelate cu perioada în care formația timișoreană a reușit să își creeze un nume pe firmamentul rock-ului autohton. 

Drept urmare, toate momentele incluse pe acest disc te catapultează în atmosfera rock a anilor 90. Se simte asta în multe momente, de exemplu în „Viața merge mai departe“. sau „Cerul e mic“., unde compozițiile pline de adrenalină urmează un filon de clasic rock recogniscibil de la distanță. Desigur, există și compoziții de corazon, cele în care băieții adaugă un topping de balade de bun gust, cum ar fi „Lupul“. sau „Încă sunt al tău“.  

Se prea poate ca momentele acestea mai lente să trezească amintiri nepieritoare în rândul acelora care au trăit vremurile  în care într-o duminică circulau mașinile înmatriculate cu numere cu soț și în cealaltă cele impare. Și să nu fie pe placul acelora care s-au născut cu MP3-urile în brațe. Dincolo de orice considerente, albumul  Amala aduce frânturi din istoria muzicală a orașului Timișoara. Cu bune și rele, cu piese mai izbutite sau mai puțin reușite, dar cu scopul declarat sau nu...de a reda o bucățică de istorie. 

Printre momentele interesante ale albumului se numără „Șefi“. (cu al ei refren șugubăț de Șefi sunt peste toți / Șefi  nu-i mai suport.) și „Românie Hai. “.  În piesa asta din urmă, cu vagi arome de Cargo băieții reușesc să împacheteze o serie de influențe într-un conglomerat izbutit, care se bucură și de un refren cât se poate de patriotic care decretează : „Românie hai, sus în picioare și cântă tare să audă toți, cât de tare poți“. O interesantă promisiune răzbate din ultima piesă a acestui disc, care are parte de o linie melodică energică și un text în care băieții ne spun că : „Privim înapoi / La anii trecuți Vrem o minune să vină acum / Vom fi mai buni, mai bine vom fi / Trcem prin viață Vom reveni“.. 

Indiferent dacă vom mai avea parte sau nu de noi compoziții Amala, discul ăsta e încadrabil la categoria bijuterii sonore. Desigur, cei care caută sonorități moderne din categoria hituri actuale, nu se vor regăsi în filmul muzical al celor de la Amala. Dincolo de orice, albumul Amala nu are contraindicații. Poate fi ascultat lejer de către toți cei care-și spun rockeri fiindcă adună 11 piese interesante indiferent dacă ai prins sau nu vremurile pe care ne place să le botezăm ca fiind...altfel. 

Concertul de lansare a albumului Amala - Românie Hai! va avea loc sâmbătă 30 martie de la ora 20 la Timișoara la M2 Event Venue. În aceeași zi, de la ora 15 la Viniloteca membrii formației vor avea o întîlnire cu fanii. 

15 nov. 2023

The Schnitzels – Phantasmagore

 



Fiindcă trăim într-o epocă în care orice trebuie etichetat, băieții care alcătuiesc trupa The Schnitzels ( Narcis Axinte – chitară/voce și Mr Jurjak – tobe) s-au gândit că „gastro – punk“ e o caracterizare cât se poate de vicleană. Dincolo de șnițelele vieneze din etimologia numelui trupei, proiectul ăsta care a lansat nu demult albumul de debut reușește să fie pe placul urechilor care degustă din plin chestiuni de genul The Black Keys, Royal Blood, Jack White sau Yeah Yeah Yeahs. Combinația asta de de chitară/tobe/voce fără bas sună pe alocuri neașteptat de bine și în cântările lor live, dar inevitabil există și momente în care ascultătorul are senzația de „deja – vu“ (deja ascultat – în acest caz). Dacă pe Jurjak (George Petroșel) s-ar putea să-l știți și din albumele lansate sub același nume și care oscilează pe linia blues/rock/pop, celălalt membru al acestui duo, Narcis Axinte, are și el ceva antecedente muzicale care poartă numele de Harlequin_Jack, sau Tourette Roulette. 

Chiar dacă nu e punk „pur“, încă din prima piesă, care poartă numele de „Atenție!Foc!“ e clar că băieții ăștia o ard într-un amalgam de influențe din zona dirty – rock care pe alocuri are și câteva incursiuni în lumea grunge. Dacă tot suntem la influențe, piesele astea au și iz de garage – rock sau chiar indie rock. Textele poznașe și robuste de genul „Dacă vrei să-ți fie bine / Fugi acum cât ți-e mai bine/...Nu scapi așa ușor de mine“., sunt cât se poate de „directe“ și adaugă fără îndoială un plus acestui disc. „Ciocan și Nico“, următoarea creație a celor doi muzicieni face referire la chestiuni care se întâmplă între „un golan și o domnișoară“. Avem de-a face cu o idee de ciocan și nicovală care are parte și de niscaiva strigături din arealul punk-ului de genul „Oi“, „Oi“, iar începutul de la piesa „Limuzină“ poate să te ducă cu gândul la startul de la Song 2 de Blur. 

Piesa care care reușește să ți se impregeneze din prima ascultare în creier este „La bulău“, cu al ei „Și când o să fi să fie rău / Mergem cu toții la bulău“, iar pe lângă textul șăgalnic melodia are parte de multe răsturnări și o instrumentație (mai) bogată. Alte momente reușite sunt „Frica“ și  „Minte bolnavă“, aceasta din urmă fiind fără îndoială genul ăla de piesă pe care orice rocker responsabil dă din cap cu halba de bere în dotare. 

Una peste alta, The Schnitzels au aruncat pe piață un album bunicel, care chiar dacă nu rupe gura târgului, este unul onest, fără brizbriz-uri și alte artificii menite să cucerească publicul cu orice preț. Se poate și mai bine, dar demn de remarcat este faptul că băieții pășesc pe un drum, care în țărișoara noastră nu este bătătorit. Nu e „waw“, dar cu siguranță merită inclus în sacoșa cu apariții discografice rock din 2023 din România care merită cel puțin o audiție. 


24 mar. 2023

Celelalte Cuvinte - Lumea Asta

 


În zilele noastre, albumele sunt din ce în ce mai devalorizate: toată lumea se grăbește invariabil către ceva, atenția este împărțită într-o multitudine de sarcini cotidiene așa încât puțini oameni își fac timp să se așeze și să-și petreacă timpul concentrându-se doar pe muzică. Drept urmare o serie de artiști decid să renunțe la Long Play – uri (Doamne ce frumos sună) și aleg melodiile facile în detrimentul compozițiilor elaborate, în speranța răpirii a câtorva minute din timpul prețios al ascultătorului. Nu e cazul celor de la Celelalte Cuvinte, care după ani și ani (vorba celor de la Compact) s-au întors . Cu un material discografic bine construit, din care nu lipsesc nici nostalgiile și nici riffurile de chitară din zilele noastre.  

Nu știu alții cum sunt, dar pentru mine muzica celor de la Celelalte Cuvinte are o conotație aparte mai ales datorită baladelor lor. Și asta pentru că primul meu contact cu muzica trupei al cărei lider este Călin Pop a avut loc într-un context aparte. Pe scurt, la un chef undeva prin anii 80 urechile subsemnatului au făcut cunoștință cu piesa „Iarbă prin păr“ în timpul unui „senti“ alături de o fată cu ochii căprui ce plângeau la zei.. Desigur, discografia cuvintelor cuprinde și o serie de piese power, apreciate pe deplin de omuleții care apreciează pe bună dreptate soundul carcateristic al formației care a susținut primul ei concert la Casa Studenților din Timișoara în data de 13 decembrie 1981...

Noul disc al trupei începe cu un șoc. Nu doar datorită faptului că prima melodie are puțin peste nouă minute (demult nu am mai dat peste așa o piesă lungă în debutul unui disc) ci mai ales pentru „nervozitatea“ cu care este impregnată piesa „Lumea asta“. Prog – rock de cea mai bună calitate plus un sound modern și aerisit, cam astea-s coordonatele piesei de deschidere în care ți-e clar că noua achiziție a trupei, Marius Pop (fiul solistului Călin Pop) și-a pus amprenta serios pe sound. Piesa călătorește într-o serie de suișuri și coborâșuri interesante care prefigurează un album plin de aventuri plăcute. Există însă și un mic minus aici și anume faptul că vocea  lui Călin Pop e pe alocuri „prea în spate“ astfel încât orchestrația își cam face de cap ca volum, dar probabil că acesta este un amănunt pe care băieții l-au luat în considerare și au decis să aplice varianta aleasă de ei. 

„3 în 1“ mustește de câteva efecte de „delay“-uri care picură stropi de șarm în compoziție, iar  „Ultima toamnă“ este momentul  ăla în care cei care au prins concertele optzeciste ale trupei vor avea parte de o serie de flashbackuri și își vor flutura pletele din dotare (mă rog, cei care mai au așa ceva). „Clepsidra fără nisip“ e o compoziție interesantă care pregătește terenul pentru „ Allaturka / Allafranca“, care cu cele peste zece minute ale ei te poartă printre „tabieturi și marafeturi“ într-un amalgam de sunete balcanice și nu numai. Indubitabil, aceasta e cea mai interesantă și „underground“ compoziție de aici. 

.„Aproape Cerul“ este o baladă în care vocea lui Călin Pop este ca un balsam de suflet, iar „Plecând încet“ este un alt exemplu al măiestriei de care dau dovadă oamenii ăștia, fiind alături de piesa care dă titlul discului, un punct forte. Sfârșitul acestui disc, „Muza mea“ este un amestec de nostalgie și prezent care ne poate aduce aminte de celebrele versuri ale unei compoziții mai vechi a rockerilor, „Uită tot ce-ai pierdut,/Tot ce-ai vrut, tot ce n-ai avut./Uită timpul ce-a trecut/Un sfârșit  e un inceput“. 

Turneul de lansare a noului album Celelalte Cuvinte este în plină desfășurare, așa că în cazul în care ați vibrat vreodată pe oricare piesă a legendarei trupe și vreți să auziți un amestec de nostalgie și actualitate…știți ce aveți de făcut! 




5 ian. 2023

Grimus - Abandonic

 


Dacă ar fi să sintetizez cât se poate de concis ideea celui de-al 5-lea album al clujenilor de la Grimus, e musai să citez primele versuri ale celebrei „Bittersweet Symphony“  (cea mai cunoscută melodie din repertoriul trupei britanice The Verve) care spun că viața este o simfonie dulce – amăruie. 

„Cu toate că încă doare/Mă bucur să te revăd/Când apele se revarsă/Peste liniştea noastră/Nu ne-a rămas decât să credem în noi“ sunt cuvintele care deschid prima piesă „Apatrizi“ și care definesc cât se poate de exact spectrul sonor al discului ăsta care este mai pestriț decât creațiile anterioare ale muzicienilor. Pe alocuri, mai ales în zonele sale „liniștite“, albumul are vagi arome de Radiohead (și mai exact a proiectului lui Thom Yorke, The Smile) și nelipsitele influențe Muse , The Editors sau The Killers, dar are și câteva momente în care evadează spre un electro – pop mai puțin inspirat, fabricat probabil pentru a oferi o aură mai radio – friendly a trupei. În timp ce piesele „Soarele“ și „Cutremur“ se înscriu oarecum în latura cu care ne-a obișnuit Grimus, există aici două momente cât se poate de inspirate care experimentează cu aranjamente moderne numite Țara nimănui și Tic – Tac. 

Una din surprizele acestui disc este cover-ul după celebra piesă „Drumurile“ a lui Dan Spătaru (care dealtfel a fost copiată după artistul sârb Miki Jevremovic), care în ciuda faptului că nu sună deloc rău nu are deloc strălucirea unui remake remarcabil. Un alt moment ratat este „Inimă de leu“, o compoziție care se încadrează lejer în zona melodiilor neinspirate care-și doresc să demoleze granițele dintre pop-ul modern și rockul așijderea. Dincolo de narațiunea textului și a poveștii albumului, tot la capitolul aranjamente muzicale nu tocmai strălucite pot fi incluse și „Întuneric“ și „Lumină“, dar din fericire acest ultim exemplu are doar 53 de secunde, deci se poate trece ușor peste. 

Printre piesele care strălucesc se numără „Supererou “ (o incursiune în electro – pop –ul de bun gust), „Albie“ (super-baladă care ți se întipărește în ureche la prima ascultare) și „Excepție“, aceasta din urmă beneficiind și de aportul solistei Ana Coman. Piesa de final, deși are numărul 13, n-aduce defel ghinionul, căci „Suflet“ are porțiuni serioase de aranjamente muzicale experimentale și se dovedește a fi una din cele mai expresive bucăți ale discului și datorită textului: N-am parte de linişte/De când ai plecat/Matematica-i vraişte/Şi sufletul meu pătat/De când ai plecat/E o mirişte“. 

Dincolo de textele  poetice care se regăsesc și la celelalte trupe din noul val al rockului autohton (mă feresc clar de eticheta de alternativ – rock) băieții ăștia au marele plus că nu se sfiiesc să atace și zona electro – rock. Ca și la albumele lor anterioare Grimus are momente de rock de stadion (cu piese care conțin multe la/la/la-uri) dar și porțiuni „de probe“ unde urechile avide de clipe sonore mai puțin lesnicioase sunt răsplătite pe deplin. Abandonic e o alternanță între lumină și întuneric într-o simfonie dulce/amară definitorie pentru vremurile pe care le trăm. 


4 dec. 2022

Altar - Rapsodia românească

 

Vremurile complicate pe care le trăim aduc adesea pe tapet confruntări ideologice diverse. Bunăoară cea dintre patriotism și naționalism. Chestiuni care par a fi tot mai greu de înțeles într-o societate dominată de fake news și de viteza năucitoare cu care suntem bombardați cu informații. Pare complicată definirea termenilor, deși în esență e atât de simplu. Patriotismul este dragostea necondiționată pentru țara ta, în vreme ce naționalismul include frecvent o componentă de adversitate.  Fostul președinte francez Francois Mitterand spunea că naționalismul duce la război și întreține iluzii sinucigașe. Pentru asta, chapeaux bas!

Am început cronica celui de-al șaselea album al celor de la Altar cu aceste considerente fiindcă „Rapsodia Românească“  este o sonată muzicală care descrie cât se poate de corect patriotismul de bun augur. A apărut exact în data de 1 decembrie și conține doze serioase de texte bine gândite, adaptate desigur pe rockul cu care ne-au obișnuit membrii trupei Altar de atâta vreme.Și de aici vine și motto-ul…Respect!  Muzica celor de la Altar n-are nevoie de nicio prezentare: e „ straightforward“ rock din epoca în care cubul Rubik era la putere și-n care în advertising exista șarmantul Marlboro Man. 

Dincolo de gașca Altar, pe acest disc se regăsesc și câteva colaborări. Unele chiar remarcabile. E cazul celor două piese realizate cu lui Florin Ștefan (Semnal M), cel care apare printre altele și-n „Povestea noastră“. O melodie care ne spune că România  „a avut brazi mândri pe creste, aur și bogății și ape vii“. Dar și și un moral „megahigh“. Și care a fost furată de „viclenii haini“ bucată cu bucată… și de aici…„a fost odată ca niciodată, că de n-ar fi nu s-ar povesti“. 

Rămânând la texte super șmechere e musai să amintesc și piesa care dă titlul acestui album în care băieții au un vis cum că totul s-a schimbat în țara noastră și „nu mai era hoție, nu mai era prostie/ sloganul național era Dreptate și Frăție/ Nu erau manele și se vorbea corect/pe tricolor scria Demnitate și Respect“.

Dincole de mesajele patriotice se regăsesc și momente mai light. Cum e „Antitristul“  în care aflăm că „Îmi place să trăiesc, să cânt  să mă distrez/Cu zâmbetul pe față să  mă bucur de viață !/Îmi place vinul vechi și berea la halbă/Iubesc fetele "bune" si mirosul de iarbă/Nu sunt religios, dar sunt credincios/Cred în Dumnezeu, sunt antiateu!“ , piesă care grație „lalala“-urilor din refren se califică la categoria „ cel mai șlăgăros moment al discului“. 



Unul dintre colaboratorii acestui album este și Planet H. Dacă nu-l știți, el este unul din producătorii muzicali actuali care colaborează printre altele cu Gojira sau FC DNB și atacă ritmuri „dubstep și altele/de/gen“ . M-aș fi așteptat ca piesa cu pricina, „Să vină un înger“ să sune…altcumva., dar acest fapt nu s-a concretizat. Un alt featuring de pe acest disc este cel alături de Cristian Hrubaru. Care este printre altele „șăfu“  principalului post de radio din țărișoara noastră care se mândrește că este dedicat sută la sută rock-ului. Desigur, se știe că pentru a  intra în playlistul oricărui radio e indicat să întreții o relație amicală cu reprezentanții acestuia…dar piesa cu pricina, „Vreau să fiu președinte“ nu strălucește. Și e mare păcat, căci textul e izbutit și în plus…e un cover autohton după Sex Pistols. Pe scurt, chestia asta merita o abordare diferită cu mai mult cohones.  

Această mică nemulțumire nu știrbește însă defel autenticitatea acestui album. Care se termină cu un scurt insert din „Marșul Imperial “ al lui John Williams, în piesa „Forța să fie cu noi“, care demonstrează – dacă mai era cazul – că băieții de la Altar nu duc lipsă de umor. 

Sound-ul Altar este cel pe care-l știm de atâta vreme. Fără cusur. Versurile sunt inspirate și totul sună cât se poate de corect. Dar și previzibil. No surprises, vorba unui cântec al celor de la Radiohead. Este o sonată de bun augur care ar merita predată la școală în cadrul ipoteticei materii numită „Patriotism și scris corect“. Desigur, fără piesa Antitrist….. 


25 ian. 2022

The Hidden Jester - Devil in my Head

 



Rockul este adesea asociat cu stereotipuri și angoase. Primele-s cele care decretează sus și tare că toți rockerii se îmbracă la fel și au un mod de viață cât se poate de previzibil. Desigur, nu e nici pe departe așa, căci în zilele noastre fiecare stil muzical poate fi disecat la rândul său într-o sumedenie de subgenuri și influențe. Și totuși există două linii mari și late în rock: cei care au diluat acest gen muzical cu o serie de influențe din zona stilurilor „trendy“ care s-au născut în ultimele decenii și cei care au rămas fideli sunetului „clasic“ adică cât mai apropiat de genul muzical care s-a născut dintr-o combinație amețitoare de  blues, jazz, country,  gospel și alte bunătățuri. 

Angoasele din rock se definesc într-un mod aparte și plonjează în zona trăirilor de zi cu zi care-s expuse pe șleau, fără menajamente. Și fie că alunecă în zona muzicii de atitudine împotriva abuzurilor societății în care trăim sau abordează sentimentele care-și găsesc culcuș înlăuntrul nostru, modalitatea prin care sunt transmise celui care ascultă rock este una cât se poate de variată. 

Revenind la The Hidden Jester e bine de știut că după un prim album scos de veteranul Cristian Tucă sub acest pseudonim, acest al doilea material discografic, Devil in My Head, s-a născut într-o  formulă completă. În care a intrat un alt reprezentant al curentului old school din acest oraș, solistul Alin Crăciunescu și doi din „noua generație“, Richard Ebner și Robert Simon. 

La prima vedere, ceea ce prestează oamenii aceștia aici poate fi lejer încadrat în clasic – rock. Nu e vorba de Guns n Roses, Toto, Dire Straits sau Pink Floyd, chiar dacă se simt mici influențe și din aceștia. Cele nouă piese care se regăsesc pe Devil in my Head sunt mai degrabă pe o linie „americana“ din care face parte așa numitul southern – rock. Un soi de The Black Crowes ambalat și-n alte zone mai grunge din epoca Alice in Chains , Stone Temple Pilots sau Pearl Jam. Deosebit de interesant este faptul că melodiile astea au un aer tipic american, nefiind alterate de sound-urile europene. O idee deosebit de drăgălașă, iar un alt plus care reiese de la o poștă este felul în care sună acest CD. Da, mă refer la master și toate acele chichițe care fac diferența dintre un album care sună „profi“ și altul care parcă a fost înregistrat într-un garaj din anii 70.....După atîtea plusuri, e musai să remarc ș-un minus. Faptul că textele-s în limba engleză. Desigur, înțelegem ideea că limba română nu are o rezonanță aparte în scena rock, dar sunt absolut sigur că dacă băieții ar fi editat materialul în dulcele grai autohton, impactul de muzică plus text aducea un alt plus acestui produs. 




Startul reprezentat de Desert Soul pregătește cât se poate de inspirat energia fantastică ce te lovește odată cu „Don t control Me“, care are serioase brize sonore ce-ți amintesc de Black Label Society. Piesa care dă titlul albumului și care are parte deja de un videoclip inspirat este unul din momentele remarcabile de aici, dar în aceeași categorie intră și „Mistake“ (care are un dozaj perfect între momente nervoase și calme) sau „My Way“ , aceasta din urmă având niscaiva influențe din zona celor de la Corrosion of Conformity. Un moment surprinzător față de restul pieselor este„Digital Coward“ care e o baladă în care se întrepătrund la fix momente de Faith No More și Porcupine Tree. 

Revenind din zona americana, singurele eventuale comparații autohtone cu care s-ar putea asemăna jimbolienii de la The Hidden Jester vin tot din zona de vest a țării și anume Timișoara. Mă gândesc aici la Bio și Burning Table, două formații care deși n-au reușit să-și creeze o faimă aparte în România, au avut la vremea lor „vână“. Din fericire, The Hidden Jester are acel „ceva“ care te face să-i îndrăgești . Poate nu de la primele acorduri, dar structura sonoră pe care este creionat acest Devil in my Head este una cât se poate de sănătoasă și va fi savurată pe deplin de c ei cărora le curge rock în vene.  

Albumul Devil In My Head poate fi comandat deocamdată  în magazinul Viniloteca din Timișoara și pe  pagina de Facebook a trupei. Lansarea discului ar fi trebuit să se desfășoare zilele acestea în Timișoara, dar a fost amânată pentru vremuri mai puțin pandemice. 


3 nov. 2021

Om la Lună - În caz de om la lună, strigați "Om la Lună stânga/dreapta", după caz

 


E clar pentru toată lumea că o trupă care are versuri de genul „Ce surpriză să te-ntâlnesc/Chiar aici pe fundul fântânii din neomenesc/Din întuneric venim, Încă putem să ne-oprim“ nu se adresează melomanilor care se topesc după declarații de dragoste etalate de Direcția 5 sau Holograf...de exemplu. 

Om La Lună e un fel de Robin and the Byrons. Un amestec neaoș între Robin and the Backstabbers și Byron,. Figura centrală a formației, Doru Pușcașu are doze serioase din melodicitatea instrumentațiilor și textelor prestate de Dan Byron și Andrei Proca , iar pe ici pe colo melodiile au și câte un strop de Alternosfera, rezultatul final fiind unul agreabil. 

Fiindcă în ultimele decenii artiștii din întreaga lume au cam epuizat toate titulaturile cu rezonanță, e tot mai greu să apari din neant cu un nume șmecher și provocator. Chiar dacă pe partea de aranjamente muzicale Om La Lună nu iese în evidență cu nimic care să te facă să exclami celebrul „waw“, titlul acestui disc merită cu prisosință un loc în „Cartea Celor Mai Ciudate Denumiri de Discuri Românești“. 

Nu știu dacă există cineva în țărișoara asta care și-ar fi imaginat că temele abordate de formația Om La Lună se învârt în jurul corpului astronomic pe care a pus prima oară piciorul Neil Armstrong în 1969. Perfect predictibil, melodiile lor oscilează în jurul sentimentelor colorate pe care le experimentează oamenii obișnuiți în viața de zi cu zi. Carevasăzică, nu e nimic spectaculos, dar e frumos ambalat. Drept urmare, lejer putem concluziona că avem de-a face cu o poezie rock cu versuri șmechere, neobișnuit de lungă pentru vremurile actuale (68 de minute). 

Volens – nolens, ambalajul albumelor scoase în zilele noastre includ indubitabil și videoclipurile. Ideea distrugerii unui pian nu e câtuși de puțin nouă. Băieții de la Om La Lună fac acest lucru în clipul melodiei  „Distanță de Siguranță“. Inspirați poate din celebra comedie muzicală a anului 1937, „O Zi La Curse“, unde Harpo Marx cântă o piesă din repertoriul lui Serghei Rahmaninov.  Sau din „Epic“  al celor de la Faith No More. Sau poate după vizionarea superbei Close (to the edit) din repertoriul Art Of Noise. Nici nu mai contează, căci băieții reușesc printr-o idee simplă să aplice o „semnătură“. Și indiferent în ce context auzi această piesă îți imaginezi barosul care distruge un pian cu bună știință. 

O altă certitudine este aceea că de-a lungul vremurilor, o sumedenie de marinari au căzut în apă. Din această cauză a apărut și strigătul de „om la apă“, care e omniprezent în cele aproape patru minute ale piesei „Valurile“, fără îndoială cea mai antrenantă melodie de pe acest album, care prin alternanța ei de larmă și tăcere ilustrează perfect momentele de flux și reflux omniprezente în viețile noastre. Printre momentele de un deosebit impact de aici se numără și cele două compoziții botezate „postumul stâng și drept, cea din urmă beneficiind și de acel „whistle“ care-ți amintește într- oarecare măsură de Peter Bjorn And John - Young Folks. Și pentru ca lucrurile să fie bine stabilite, Aripi de Liliac beneficiează de aceeași  „semnătură sonoră“. Desigur, melomanii îndrăgostiți de piesele în care dragostea plutește în aer vor fi mai mult decât încântați de „Timp pentru noi“, „Pace“ (cu al ei superb lyric „Pace ție, cititorule, Pace ție, tuditorule, Pace ție, iubitorule,  Împiedicatule. Și de inimi negustorule, De iubiri făuritorule, De greșeli greșitorule, Descoperitorule.“) sau mai sus amintita piesă în al cărei videoclip se distruge un pian cu barosul. Lemnele aruncate pe foc din melodia „Războiul cu lumea“ pot fi adăugate la capitolul momente interesante. 

Fără îndoială, mi-ar fi plăcut ca piesele incluse aici să se plieze nițel și de varianta mai „updatată“ a programului de calculator numit „rock.exe“. Cea pe care am sesizat-o în „După război“ și „Noapte Bună“, două melodii extrase din E.P.-ul „Dans“ lansat de acești băieți. Până una alta, discul ăsta care reprezintă albumul de debut Om La Lună e o surpriză. Chiar dacă are și momente mai puțin inspirate, e un pretendent în capitolul dedicat  celor mai agreabile 10 albume rock ale anului 2021 în România.