Justice - Woman

                                              

 Pare greu de crezut dar francezii de la Justice au editat până acum doar trei materiale discografice în cei nouă ani de existenţă pe scena muzicală a muzicii. Asta dacă punem la socoteală şi excelentul disc Woman, apărut pe 18 noiembrie, un disc în care maeştrii sound-ului electronic îmbibat cu accente industrial şi disco a la anii 70 îşi arată din nou punctele tari. Desigur, orice ascultător familiarizat cu Justice tinde să găsească eventuale asemănări cu precedentele † sau  Audio, Video, Disco, discurile care au pus Justice pe hartă. Comparaţiile cu creaţiile anterioare sunt mai puţin importante, căci în 2016 sound-ul Justice nu mai e atât de „fresh“ precum era acum nouă ani. Cu toate acestea, oamenii nu fac deloc rabat de la standardele ridicate cu care ne-au delectat în trecut, carevasăzică Woman este cel puţin la fel de enjoyable ca şi apariţiile anterioare.



„Safe and Sound“ reuşeşte să fie un start mega – captivant din mai multe motive. În primul rând synth-urile care răzbat din această compoziţie sunt uncroyable de catchy. E genul acela de piesă care nu are cum să nu te binedispună, deşi pe alocuri acest psczhadelic disco e prea repetitiv. Dar, hey, asta e unul din trademark-urile celor de la Justice, deci nu avem niciun motiv de complain. După o piesă care reuşeşte mai mult să declanşeze „Plaesure“, discul merge mai departe cu un moment de excepţie, căci Alakazam oferă un amalgam de armonii pozitive care pur şi simplu te copleşesc, iar „Fire“ oscliează oarecum în zona conaţionailor de la Daft Punk. Chorus, în schimb se învârte periculos de tare în zona stăpânită odinioară cu multă măiestrie de Chemical Brothers. În zona pieselor cu lipici se poate încadra şi single-ul Randy. „Piesa a început ca un fel de industrial techno, dar am fost într-o stare de spirit atât de bună încât până la sfârşit a devenit o piesă cât se poate de plăcut. Ca şi cum eşti în maşină cu cei mai buni prieteni ai tăi, sau cu iubita ta sau cu copii tăi. Şi ăsta e feeling-ul întregului album“, spunea  Xavier de Rosnay într-un interviu acordat postului BBC Radio 1. „Heavy Metal“ iese oarecum din tiparul acestui disc, fiind cel mai „nervos“ moment al francezilor. Una peste alta, Gaspard Augé şi Xavier de Rosnay au reuşit să rămână cu acest disc în elita muzicii electronice actuale, menţinând ştacheta la nivel ridicat. Iar dacă faceţi parte din oamenii care nu sunt închistaţi într-un anumit stil anume şi vreţi să mai băgaţi o ureche la muzică bună dance din 2016, puneţi mâna pe Woman. Merită.

Club Cheval - Discipline

                                                

Prima audiţie a albumului de debut al francezilor care-şi spun Club Cheval te lasă cu oarecare nelămuriri. Şi asta, pentru că, aparent, amestecul de voci folosite preponederent în R & B-ul tipic american cu ritmurile „merveilleux“ ale house-ului tipic franţuzesc creează un talmeş – balmeş. La prima audiţie, căci pentru cei care au răbdarea să deguste întreg meniul, se aleg cu o  „ciorbă“ cât se poate de gustoasă. Poate din cauza că majoritatea compoziţiilor incluse pe acest disc sunt adevărate explozii de energie. Sau poate că îmbinarea asta de stiluri muzicale „trendy“ este făcută cu mare băgare de seamă. Diversitatea stilistică nu ar trebui să mire pe nimeni, căci cei patru componenţi ai acestui echipaj care s-au cunoscut în oraşul lor natal Lille, au preferinţe muzicale „culese“ din genuri cât se poate de diferite. Sam Tiba, MYD, Canblaster şi Pantero666 contribuie fiecare în egală măsură la acest conglomerat muzical. Dincolo de piese, fiecare dintre ei are câte un interludiu care subliniază pe deplin personalitatea celor patru artişti. Un alt fapt demn de remarcat este acela că oamenii aceştia „respiră“ şi prin proiecte proprii şi de-a lungul ultimilor patru ani au colaborat printre altele şi cu Brodinsky. Şi nu în ultimul rând, un alt amănunt interesant este că vocea care se aude pe majoritatea pieselor îi aparţine unui muzician de studio pe numele lui Rudy, care a colaborat printre altele cu nume ca The Weeknd sau Jason Derulo.

Discul porneşte cu piesa intitulată „Debut“, care creionează misteriosul Univers sonor inventat de Club Cheval. Young Rich and Radical e primul moment de excepţie al albumului, în care sound-urile moderne se întrepătrund cât se poate de inspirat cu un cor de copii şi o voce trecută prin multe efecte, care conferă o autenticitate deosebită compoziţiei. Următoarea piesă, From The Basement To The Roof te duce în sfera adevăratului deep – house, unde beat-urile de sorginte britanică sunt amestecate ingenios cu influenţele franceze ale muzicii electronice.  Nothing Can Stop Us Now şi Legends sunt alte momente cât se poate de reuşite ale acestui material discografic, iar interludiile dintre piese conferă un aer cât se poate de „fresh“. Desigur, cireaşa de pe tort este „Discipline“, una din piesele care descrie pe deplin „ghiveciul“ stilistic. Chiar dacă conţine şi unele elemente mai puţin gustate de semnatarul acestor cronici – în speţă efectele de voce a la The Weknd – per ansamblu, muzica celor de la Club Cheval e ingenioasă. Spre deosebire de alte albume din zona electronică care încearcă să îmbine diverse subgenuri ale muzicii actuale, „Discipline“ reuşeşte să-ţi dea această impresie fără a se folosi de trucurile folosite din plin de producătorii din zona asta. „Discipline“ e muncă de echipă din start până la final şi emană un aer de originalitate demn de remarcat. Cu influenţe variate din zonele Daft Punk, Laurent Garnier, The Weeknd, Timbaland sau Justice, oamenii aceştia au pus la cale un album interesant. Dincolo de concepte sau experimente, Club Cheval are „acel ceva“ al lui care diferenţiază adevăratele talente de restul lumii. Sunt sigur că dacă se vor păstra în aceeaşi zonă, Club Cheval au şansa să devină un nume de referinţă pentru muzica electronică.  

Duran Duran - Paper Gods

A fost o vreme în care ştirea conform căreia Duran Duran scoate un album nou, ar fi făcut o reală senzaţie. Ei bine, în anul de graţie 2015, vestea asta nu mai e defel un „boom“ media, chiar dacă cel de-al 14-lea studio de album al formaţiei din Birmingham care a luat naştere în 1978 merită toată atenţia. Desigur, muzica pop s-a schimbat enorm de mult în perioada de când Duran Duran făceau legea în topuri, dar cele 12 piese incluse în Paper Gods reuşesc să fie o audiţie cel puţin plăcută pentru toate urechile care rezonează cu muzica actuala.  Unul din principalele atu-uri ale discului este faptul că în timp ce majoritatea trupelor care au avut succes în anii 80 se repetă involuntar, băieţii de la Duran Duran reuşesc să evite clişeele optzeciste şi oferă ascultătorilor noi dimensiuni sonore. E drept, nu  întotdeauna foarte reuşite, dar despre asta voi aminti mai târziu.

Dacă e să ne raportăm la hit-uri e clar că la loc de cinste se află Pressure Off, o piesă ce îi are ca şi colaboratori pe Janelle Monae şi Nile Rodgers. Desigur, melodia are un  iz de Daft Punk pe alocuri, dar dincolo de asta, e o mostră de pop de calitate. Dealtfel Nile Rodgers are un background cât se poate de interesant cu băieţii din Duran Duran fiindcă le-a realizat un excelent remix la superba „The Reflex“, a compus „Wild Boys“ şi şi-a lăsat amprenta pe albumul lor Notorious. Evident, succesele pop ale anului 2015 sună oarecum diferit, dar acest amănunt nu ştirbeşte cu nimic din frumuseţea acestei compoziţii, care poate fi considerată diamantul cel mai preţios din Paper Gods. Din fericire, printre cele 12 piese se mai găsesc şi alte pietre preţioase. De exemplu You Kill Me With Silence,” în care apare Mr. Hudson sau „What are the chances?“ unde apare şi chitaristul John Frusciante, ex-Red Hot Chili Peppers.  Alte momente plăcute sunt „Sunset Garage“, „Face for today“ (un new wave updatat la 2015)  şi „Butterfly Girl“, un electro – pop care îmbină într-un mod armonios sound-uri optzeciste cu beat-uri moderne. 

După cum spuneam, există şi părţi mai puţin cizelate pe acest disc. „Last night in the city“ este genul acela de piesă care încearcă să mulţumească amatorii de EDM cu muzica de pop. Chiar dacă pe piesă apare Kiesza, rezultatul nu e tocmai fericit. O altă compoziţie care scârţâie este "Danceophobia", pe care apare Lindsey Lohan. Probabil că raţiunea pentru care băieţii au introdus aceste două piese ţine undeva de motivaţia de a cuceri publicul actual care consumă „pop“. Probabil că acest fapt nu se mai poate realiza în 2015. Minusurile sunt însă minore, căci la fel ca şi precedentul album al băieţilor, All you need is now, şi acest material este unul de colecţie. Din fericire, cei patru muşchetari care alcătuiesc azi trupa Duran Duran (Simon Le Bon, Nick Rhodes, John Taylor şi Roger Taylor) au izbutit şi de această dată ofere melomanilor un album de audiat în multiple rânduri, plin de rezonanţe pop din categoria „aşa da“. 

Daft Punk - Random Acces Memories

Thomas Bangalter şi Guy Manuel de Homen – Christo, cei doi muzicieni care se ascund după numele Daft Punk nu mai au nevoie de nicio prezentare. Să tot fie vreo 16 ani de când au cucerit lumea cu un material discografic care a reprezentat o piatră de hotar pentru dance – music. Şi-au făcut cât se poate de bine atunci „Homework“-ul şi au continuat cu Discovery în 2001 şi Human after all patru ani mai târziu. După care...pauză. Odată cu sound-ul Daft Punk a început revoluţia muzicienilor laptopişti. Dintr-o dată, oricine putea să „fabrice“ un hit. Ş-aşa a devenit cât se poate de „tare“ acel EDM, atât de blamat de unii. S-a ajuns până acolo încât astăzi ai impresia că multe hituri pop sau

dance din clasamente sunt creeate printr-un singur click de mouse. De către habarnişti în ale muzicii, dar care cunosc cum se umblă cu nişte software-uri. Evident, Daft Punk trebuiau să iasă cu ceva nou. Şi au reuşit pe deplin. E drept, cu ajutorul unor colaboratori de nădejde. Cum ar fi Panda Bear, Julian Casablancas, Todd Edwards, DJ Falcon, Chilly Gonzales, Giorgio Moroder, Nile Rodgers, Paul Williams şi Pharrell Williams.

Daft Punk - Tron Legacy

Asteptari: Pentru aceia care n-au nici in clin nici in maneca cu asa – numita miscare “electronica“, Daft Punk este numele unui duet francez, compus din Guy-Manuel de Homem-Christo si Thomas Bangalter, care a revolutionat muzica moderna, prin albumul de debut Homework. Acesta a fost urmat de alte doua materiale, ultimul dintre ele fiind Human after all, aparut in luna martie a anului 2005. Dupa cinci ani de pauza, francezii s-au intors in atentia opiniei publice cu soundtrack-ul filmului care se vrea a fi continuarea Tron-ului din 1982.