De ascultat

Pentru orice posesor al unor urechi desfundate care n-a trait in alta Galaxie in ultimele decenii, numele lui Mihai Iordache n-are cum sa fie necunoscut. In cel mai pur spirit de patriotism local e de bun augur sa precizez ca alaturi de binecunoscutul instrumentist - care are la activ colaborari cu Sarmalele Reci. Harry Tavitian, Ada Milea sau Lucian Ban (si cum as putea omite aici Kumm, locul unde isi are „sediul“ actual Iordache?) – se afla Lucian Nagy,  Petre Ionutescu, Dan Alex Mitrofan,  Toni Kuhn,  Utu Pascu si Tavi Scurtu. Pentru netimisoreni, haideti sa mai subliniez ca numele amintite anterior fac parte din garda de instrumentisti care in orasul de pe Bega se presupune ca „rup tot“. Eterna  „dusmanie“ Timisoara – Bucuresti e categoric history, cel putin din perspectiva acestui nou material discografic semnat Iordache.

Breaking news, The Times They Are a-Changin', cum ar spune nenea Bob Dylan. Sau daca e sa ramanem in acelasi registru si sa il citam pe Rosario Internullo, „usor, usor lumea s-a schimbat/generatiile s-au schimbat, Eu m-am schimbat / Dar populatia de noapte / Ea nu se schimba niciodata“. Si nici Madonna, care la cei 53 de ani ai sai, vrea sa fie trendy cu orice pret. Dupa ce acum patru ani pentru Hard Candy a colaborat cu Justin Timberlake si Timbaland, de aceasta data Regina Pop – ului a apelat la un nou „lot“ de producatori din categoria hot pentru a-si colora MDNA-ul. Din impresionanta lista fac parte William Orbit (pe care ar trebui sa-l stiti din Ray of lights, de exemplu!), Martin Solveig sau Benny Benassi.  Intrebarea legitima care e pe buzele tuturor este daca Madonna Louise Ciccone, cu cele peste 300 de milioane de discuri vandute in intreaga lume, mai are vreun cuvant de spus in industria muzicii pop actuale. Categoric, raspunsul este da. Nu de alta, dar artista a semnat...

Titlurile bine alese fac minuni in zilele noastre. Bunaoara, daca in locul  Tristesse Contemporaine as fi ales „Trupa care il aduce pe Cioran pe ringurile de dans“, categoric postarea asta avea multi mai mult cititori. Ma vad nevoit sa revin cu un mic amendament: scopul acestui blog nu e acela de a face vizualizari nesabuit de mari, ci de a prezenta muzica in alta formula. Revenind la Cioran, sintagma de mai sus nu-mi apartine: mi-am permis s-o citez dintr-un articol dedicat trupei franceze Tristesse Contemporaine aparut in revista Standard Mag. In cazul in care va intrebati ce relevanta are, dati-mi voie sa va edific eu asupra acestui fapt: niciuna. Sau ma rog, aproape niciuna. Ciudata denumire a grupului vine dupa un eseu scris de francezul Hippolyte Fierens Gevaert care poarta numele complet de „La tristesse contemporaine: essai sur les grands courants moraux et intellectuels du XIXe siècle“. 

Avand in vedere ca in ultima vreme o serie de artisti legendari au cam dat chix cu albume mai mult sau mai putin de comeback, am purces cu o oarecare strangere de inima la auditia noului The Stranglers, trupa care pentru urechile subsemnatului a scris o fila de istorie consistenta in arta numita muzica. Din fericire, verdictul e decent. Nu e genul acela de disc care sa mute muntii din loc, dar pentru cei care au fredonat vreodata hiturile englezilor, auditia asta e cat se poate de agreabila si consfinteste faptul ca oamenii astia au fost dintotdeauna „altfel”. Giants este primul album de studio dupa sase ani de pauza al formatiei care actualmente este alcatuita din Baz Warne, Dave Greenfield, Jean-Jacques Burnel si Jet Black. Daca e sa trecem un pic in teritoriul cifrelor, membrii actuali ai The Stranglers au impreuna 242 de ani, numai tobarul lor mandrindu-se cu venerabila varsta de 73 de ani.

Repetitia e mama invataturii. Carevasazica, ma vad nevoit sa revin: am eu impresia asta vaga ca vajnicii astia muzicieni care-si au sediul in tarile nordice ale Europei au un cu totul alt stil de a privi lucrurile. Drept urmare, muzica fabricata pe la ei are ceva aparte, un damf interesant, o mireasma care se deosebeste de majoritatea parfumurilor etalate in general de restu lumii. Cel de-al patrulea album al finlandezilor care-si spun Pepe Deluxe nu e unul din categoria acelora pe care te risti sa le asculti in timp ce faci de mancare prin bucatarie sau care da bine in fundal in timp ce navighezi aiurea pe web. Queen of the Wave merita ascultat doar atunci cand ai la dispozitie 48 de minute exclusiv pentru aceasta activitate, cu urechile ciulite. Fie ca-l asculti la boxe stereo sau la casti, vei avea o experienta uluitoare, caci te imprietenesti cu un disc „altfel“. Daca spun ca e original, terifiant sau devastator, nu surprind nici macar de departe sarmul pe care-l emana compozitii...

In cazul in care jazz-ul iti zice ceva, Blue Note Records n-ar trebui sa reprezinte o necunoscuta. Simplul fapt ca acest Black Radio a aparut sub umbrela celebrei case de discuri e un indiciu ca ceea ce zace ascuns printre track-urile astea merita auditii succesive. Asa si este, caci Robert Glasper reuseste sa stearga orice granita intre jazz-ul clasic si neo – soul sau hip – hop – ul actual, daca vreti. E drept, omul a incercat aceasta reteta si pe albumul sau anterior numit Double Booked, dar de aceasta data rezultatul este demn de aplaudat, caci se simte de la distanta faptul ca piesele astea au suflet. Fie ca e vorba de compozitii proprii fie ca vorbim de cover-uri, atmosfera e una cat se poate de relaxata si interesanta. Lucrurile debuteaza cu o piesa in care primele cuvinte sunt „Hello world/Peace and Love/I wish you the best/And now for the nex“, in care urechile sunt tratate cu un soi de gospel peste care Shafiq Husayn executa un rap de milioane. In cazul in care tii cont de...

Pentru cine nu stie, Bruce Springsteen este adeptul unui mainstream rock “born in the U.S.A.“ lipsit de fantezie dar care prinde bine la mase. Din acest motiv, discurile distinsului muzician care a declarat la un moment dat ca „am incercat sa evit responsabilitatile, de aceea am devenit muzician“ este la fel de previzibil si interesant ca si cotele apelor Dunarii.  Desigur, cele peste 120 de milioane de albume vandute in lumea intreaga ii confera un statut de legenda domnului care la cei 62 de ani ai sai este poreclit The Boss, dar sa spui ca Wrecking Ball e unul din cele mai “nervoase” albume ale domnului care a editat printre altele hituri ca Streets of Philadelphia sau Born in the U.S.A. e o mica – mare exagerare. Numerosi critici s-au intrecut in a aduce osanale acestui material: cei de la Rolling Stone au notat ca discul asta e “cel mai turbulent” disc scos vreodata de The Boss, in timp ce Andy Gill de la revista Uncut i-a dat nu mai putin de nota 9 numindu-l “briliant”. Ei ...

Inaintea acestei auditii, habar n-aveam de acest John Talabot. Pentru cei aflati in aceeasi situatie, e bine de stiut ca omul acesta raspunde la numele de Oriol Riverola, isi are sediul undeva in Spania si a scos cateva E.P. – uri si a remixat printre altele melodia Shelter a celor de la The xx. Odata prezentarile facute, nu-mi ramane decat sa va marturisesc din capul locului ca genul acesta de muzica e acel sound care efectiv distruge toate etichetele cu care ne place sa „stampilam“ muzica moderna. Prima tentatie e sa bagi discul asta in oala „house“, numai ca daca iti ciulesti urechile mai bine realizezi cat de aiurea e etichetarea asta. Mai apoi, ai putea zice ca ceea ce rasuna din boxe e undeva in zona chillwave, dream  - pop atat de trendy in ultima perioada, dar si aceasta incadrare nu-si are niciun rost fiindca albumul asta suna complet altfel decat creatiile noilor producatori de dormitor care-si duc veacul in acest gen muzical. Incet  - incet, ajungi la concluzia ca...

Traim niste vremuri in care e tot mai greu sa separi calitatea de personalitate si perceptie. Bunaoara avem de-a face cu o femeie care la cei 45 de ani ai sai a fost de nenumarate ori in atentia opiniei publice pentru diverse chestiuni. Fie ca a rupt o fotografie cu Papa Ioan Paul al II-lea in cadrul emisiunii Saturday Night Live sau ca a declarat ca este trei sferturi heterosexuala si restul gay, Sinead O Connor a reusit intotdeauna sa creeze valva. Lasand „neghina“ la o parte, albumul asta s-a nascut exact la un sfert de secol dupa aparitia albumului ei de debut. Tot la date tehnice, How About I Be Me (And You Be You)? Este albumul numarul noua din discografie, cuprinde tot atatea noua compozitii proprii si un cover dupa Queen of Denmark – ul lui Johnny Grant. Daca aveati vreo indoiala ca interpreta celebrei Nothing compares to you si-a schimbat catusi de putin din stilu-I caracteristic, e bine sa stiti ca inca din primul track “4th And Vine”, e cat se poate de clar ca urechea e ...

Una din cele mai misto balade din toate timpurile, Easy, are un vers in care Lionel Richie canta „And Im not happy when I try to fake it“. Cam asta e treaba si cu cover-urile bag eu de seama. Atunci cand le faci doar pentru a bifa o activitate n-ai cum sa fii happy. Insa in momentul cand nimic nu e „fake”, dai peste un album misto, cum este si acest crossover country – pop al celebrului muzician aparut la trei ani distanta dupa precedentul Just Go. Revenind la superba Easy - piesa care a fost cantata de multi altii, inclusiv superba varianta a celor de la Faith no More – ea se regaseste si pe acest nou disc al lui Lionel Richie, intr-o varianta cat se poate de reusita cantata alaturi de Willie Nelson. Desi alaturi de el pe cele 13 piese reinterpretate apar o sumedenie de staruri ca Rascal Flatts, Shania Twain sau Kenny Rogers, discul asta e cat se poate de „aerisit”, fiindca variantele country ale pieselor sunt cat se poate de misto realizate. Printre momentele de referinta de aici s...