Pentru orice posesor al unor urechi desfundate care n-a trait in alta Galaxie in ultimele decenii, numele lui Mihai Iordache n-are cum sa fie necunoscut. In cel mai pur spirit de patriotism local e de bun augur sa precizez ca alaturi de binecunoscutul instrumentist - care are la activ colaborari cu Sarmalele Reci. Harry Tavitian, Ada Milea sau Lucian Ban (si cum as putea omite aici Kumm, locul unde isi are „sediul“ actual Iordache?) – se afla Lucian Nagy, Petre Ionutescu, Dan Alex Mitrofan, Toni Kuhn, Utu Pascu si Tavi Scurtu. Pentru netimisoreni, haideti sa mai subliniez ca numele amintite anterior fac parte din garda de instrumentisti care in orasul de pe Bega se presupune ca „rup tot“. Eterna „dusmanie“ Timisoara – Bucuresti e categoric history, cel putin din perspectiva acestui nou material discografic semnat Iordache.
Breaking news, The Times They Are a-Changin', cum ar spune nenea Bob Dylan. Sau daca e sa ramanem in acelasi registru si sa il citam pe Rosario Internullo, „usor, usor lumea s-a schimbat/generatiile s-au schimbat, Eu m-am schimbat / Dar populatia de noapte / Ea nu se schimba niciodata“. Si nici Madonna, care la cei 53 de ani ai sai, vrea sa fie trendy cu orice pret. Dupa ce acum patru ani pentru Hard Candy a colaborat cu Justin Timberlake si Timbaland, de aceasta data Regina Pop – ului a apelat la un nou „lot“ de producatori din categoria hot pentru a-si colora MDNA-ul. Din impresionanta lista fac parte William Orbit (pe care ar trebui sa-l stiti din Ray of lights, de exemplu!), Martin Solveig sau Benny Benassi. Intrebarea legitima care e pe buzele tuturor este daca Madonna Louise Ciccone, cu cele peste 300 de milioane de discuri vandute in intreaga lume, mai are vreun cuvant de spus in industria muzicii pop actuale. Categoric, raspunsul este da. Nu de alta, dar artista a semnat un nou „deal“ cu giganticii de la Live Nation, de vreo 120 de milioane de dolari, ce include discuri si concerte pe viitor.
Titlurile bine alese fac minuni in zilele noastre. Bunaoara, daca in locul Tristesse Contemporaine as fi ales „Trupa care il aduce pe Cioran pe ringurile de dans“, categoric postarea asta avea multi mai mult cititori. Ma vad nevoit sa revin cu un mic amendament: scopul acestui blog nu e acela de a face vizualizari nesabuit de mari, ci de a prezenta muzica in alta formula. Revenind la Cioran, sintagma de mai sus nu-mi apartine: mi-am permis s-o citez dintr-un articol dedicat trupei franceze Tristesse Contemporaine aparut in revista Standard Mag. In cazul in care va intrebati ce relevanta are, dati-mi voie sa va edific eu asupra acestui fapt: niciuna. Sau ma rog, aproape niciuna. Ciudata denumire a grupului vine dupa un eseu scris de francezul Hippolyte Fierens Gevaert care poarta numele complet de „La tristesse contemporaine: essai sur les grands courants moraux et intellectuels du XIXe siècle“.
Avand in vedere ca in ultima vreme o serie de artisti legendari au cam dat chix cu albume mai mult sau mai putin de comeback, am purces cu o oarecare strangere de inima la auditia noului The Stranglers, trupa care pentru urechile subsemnatului a scris o fila de istorie consistenta in arta numita muzica. Din fericire, verdictul e decent. Nu e genul acela de disc care sa mute muntii din loc, dar pentru cei care au fredonat vreodata hiturile englezilor, auditia asta e cat se poate de agreabila si consfinteste faptul ca oamenii astia au fost dintotdeauna „altfel”. Giants este primul album de studio dupa sase ani de pauza al formatiei care actualmente este alcatuita din Baz Warne, Dave Greenfield, Jean-Jacques Burnel si Jet Black. Daca e sa trecem un pic in teritoriul cifrelor, membrii actuali ai The Stranglers au impreuna 242 de ani, numai tobarul lor mandrindu-se cu venerabila varsta de 73 de ani.
Repetitia e mama invataturii. Carevasazica, ma vad nevoit sa revin: am eu impresia asta vaga ca vajnicii astia muzicieni care-si au sediul in tarile nordice ale Europei au un cu totul alt stil de a privi lucrurile. Drept urmare, muzica fabricata pe la ei are ceva aparte, un damf interesant, o mireasma care se deosebeste de majoritatea parfumurilor etalate in general de restu lumii. Cel de-al patrulea album al finlandezilor care-si spun Pepe Deluxe nu e unul din categoria acelora pe care te risti sa le asculti in timp ce faci de mancare prin bucatarie sau care da bine in fundal in timp ce navighezi aiurea pe web. Queen of the Wave merita ascultat doar atunci cand ai la dispozitie 48 de minute exclusiv pentru aceasta activitate, cu urechile ciulite. Fie ca-l asculti la boxe stereo sau la casti, vei avea o experienta uluitoare, caci te imprietenesti cu un disc „altfel“. Daca spun ca e original, terifiant sau devastator, nu surprind nici macar de departe sarmul pe care-l emana compozitiile. Asadar, ma limitez in a-l caracteriza pur si simplu un disc captivant.
Aplicand politica pasilor marunti, cred ca e cazul s-o luam step by step. Tema acestui disc este extrasa dintr-un roman scris de Frederick S. Oliver care se numeste A Dweller on Two Planets, in care se povesteste despre Atlantida, reincarnare, karma, new age si alte chestiuni incadrabile in notiunea de „body and spirit“. Discul e impartit in trei parti si debuteaza cu “Let me sing a song for you / Let me spin a tale that’s true”. Queenswave, track-ul de inceput te duce cu gandul la povestile sonore realizate de King Crimson, iar ceea ce te socheaza inca de la inceput este sound-ul acestui disc. Chiar daca auzi in fundal diverse instrumente care iti par a fi din categoria sample-uri electronice, incet – incet realizezi ca acest sound n-are cum sa fie artificial. Bang! Chiar asa, la folosirea efectelor de pe acest disc, oamenii n-au apelat nici la Pro Tools nici la alte programe de acest gen. Dar asta e doar inceputul, tineti-va bine. “A Night and a Day,” duce spectrul sonor undeva in zona psyhadelic – rock unele portiuni de aici semanand chiar a noise – rock – ul practicat de Sonic Youth. Piesa care inchide prima parte a discului “Go Supersonic” este complet diferita de ceea ce ai auzit pana acum, ducandu-te undeva in zona unui pop – surf cat se poate de vesel cu voci feminine a la B 52s si o exuberanta greu de descris in cuvinte. Partea a doua a discului cuprinde cinci melodii care printre altele iti fac cunostinta cu unul din cele mai ciudate instrumente muzicale din lume. E vorba de Great Stalacpipe Organ, un instrument care se afla in niste pesteri din S.U.A. . alcatuit din 37 stalactite acordate, si o serie de ciocanele de cauciuc actionate electronic. Instalatia astra a fost realizată de Leland W. Sprinkle, un programator al Pentagonului care a lucrat si la prima generatie de computere in anii ’50. Contain Thyself si Hesperus Garden sunt doua compozitii care explica pe deplin termenul de album captivant cu care am inceput aceasta recenzie si trebuie ascultate in tihna pentru a fi degustate asa cum se cuvine. Iar cele aproape doua minute ale piesei In the cave (prima melodie ever dedicata ciudatului instrument muzical aflat in pesterile americane) aduc in ecuatie sound-uri mega + relaxante. Daca tot suntem la ciudatenii, e bine de stiut ca la inregistrarea acestui album s-au mai folosit o sumedenie de „chestii“ pe care unii le-ar putea considera ciudate, dar care „dau“ un sunet aparte intregului concept. E vorba de un amplficator folosit in cursul celui de-al doilea razboi mondial, un microfon electromagnetic folosit de cosmonauti, sintetizatoare Tesla Coil, Mellotron si altele. Partea a treia a discului incepe cu “My Flaming Thirst” o piesa care are similitudini evidente cu Shirley Bassey. Pe parcursul piesei The Storm muzica iti proiecteza un film cu scufundarea Atlantidei, iar cele peste sapte minute ale piesei de incheiere “Riders On The First Ark” reusesc sa intregeasca un album – concept care merita ascultat. Fiecare piesa din acest album este unica in felul ei iar aplicarea unei stampile asupra intregului concept este practic un lucru imposibil de realizat. Pe scurt, e o opera – pop care are ca tema scufundarea Atlantidei. Tot pe scurt, e un album – concept destul de bizar, dar care te captiveaza totalmente dupa ascultari succesive. E pentru melomani, really….
In cazul in care jazz-ul iti zice ceva, Blue Note Records n-ar trebui sa reprezinte o necunoscuta. Simplul fapt ca acest Black Radio a aparut sub umbrela celebrei case de discuri e un indiciu ca ceea ce zace ascuns printre track-urile astea merita auditii succesive. Asa si este, caci Robert Glasper reuseste sa stearga orice granita intre jazz-ul clasic si neo – soul sau hip – hop – ul actual, daca vreti. E drept, omul a incercat aceasta reteta si pe albumul sau anterior numit Double Booked, dar de aceasta data rezultatul este demn de aplaudat, caci se simte de la distanta faptul ca piesele astea au suflet. Fie ca e vorba de compozitii proprii fie ca vorbim de cover-uri, atmosfera e una cat se poate de relaxata si interesanta.
Lucrurile debuteaza cu o piesa in care primele cuvinte sunt „Hello world/Peace and Love/I wish you the best/And now for the nex“, in care urechile sunt tratate cu un soi de gospel peste care Shafiq Husayn executa un rap de milioane. In cazul in care tii cont de sfatul din aceasta piesa „You’ll need only two things to direct your course – Your Ears, and your Soul”, esti gata sa experimentezi un trip care continua cu mirifica voce a celebrei Erykah Badu, care ataca un standard de jazz facut cunoscut de John Coltrane, Afro Blue. Desi Lalah Hathaway are o prestatie interesanta pe melodia Cherish the day, parca originalul interpretat de Sade e de neegalat, dar asta nu schimba cu nimic datele problemei: avem de-a face cu un disc meserias, care curge natural, fara brizbriz-uri. Always shine este un track de nota zece in care apar si Lupe Fiasco si Bilal, iar un moment de referinta al albumuli este mostra de soul care poarta numele de Ah Yeah, in care apar Musiq Soulchild si Chrisette Michele. O alta voce care coloreaza mirific acest produs muzical este Meshell Ndegeocello, care in Consequence Of Jealousy reuseste sa linisteasca lucrurile cel putin in materie de „beat”, iar melodia are parte de niste sample-uri care umplu la fix „golurile“ de pian. E genul acela de balada care te vrajeste din prima si care te subjuga instantaneu, asta evident in cazul in care esti open – minded. Un alt cover interesant este dupa Letter to hermoine-ul lui David Bowie. Finalul este cat se poate de fascinant: avem de-a face cu o piesa care incepe cu “How should we remember Kurt… By playing his music”, care se dovedeste a fi un superb cover al celebrului Smells like teen spirit. Sa va mai spun ca e unul din momentele strong ale discului? Una peste alta, discul asta imi aduce aminte de regretatul rapper american Guru si il recomand cu cea mai mare caldura tuturor urechilor avide de chestii interesante.
Pentru cine nu stie, Bruce Springsteen este adeptul unui mainstream rock “born in the U.S.A.“ lipsit de fantezie dar care prinde bine la mase. Din acest motiv, discurile distinsului muzician care a declarat la un moment dat ca „am incercat sa evit responsabilitatile, de aceea am devenit muzician“ este la fel de previzibil si interesant ca si cotele apelor Dunarii. Desigur, cele peste 120 de milioane de albume vandute in lumea intreaga ii confera un statut de legenda domnului care la cei 62 de ani ai sai este poreclit The Boss, dar sa spui ca Wrecking Ball e unul din cele mai “nervoase” albume ale domnului care a editat printre altele hituri ca Streets of Philadelphia sau Born in the U.S.A. e o mica – mare exagerare. Numerosi critici s-au intrecut in a aduce osanale acestui material: cei de la Rolling Stone au notat ca discul asta e “cel mai turbulent” disc scos vreodata de The Boss, in timp ce Andy Gill de la revista Uncut i-a dat nu mai putin de nota 9 numindu-l “briliant”. Ei bine, nu stiu exact ce au ascultat domnii cu pricina caci cel putin pe plan muzical albumul acesta nu aduce nici macar un gram de ceva nou in compozitii. Totul e batut in cuie: e un talmes – balmes de blues - country – rock peste care sunt adaugate stropi de melodii care iti proiecteaza in fata ochilor o carciumoara irlandeza ( Easy Money sau Death of my hometown). Una din piesele de aici care este dedicata recesiunii, il are ca invitat special pe Tom Morello de la Rage Against the Machine, care dealtfel isi mai da cu chitara si pe Jack of all trades, o alta melodie de aici. Ei bine, in cazul in care nu citesti acest fapt pe tracklist exista mari sanse sa-ti scape aceasta colaborare caci vajnicul chitarist din Rage against the Machine nu exceleaza prin nimic. Trebuie sa marturisesc ca n-am fost niciodata un fan al lui The Boss, chiar daca au existat cateva track-uri care uneori mi-au picat cu tronc. Din pacate, nici acest al 17-lea album de studio al lui The Boss n-o sa schimbe cu nimic acest fapt, caci cele 11 piese incluse pe Wrecking Ball sunt plate si usor de uitat. E drept, Bruce Springsteen n-a excelat niciodata prin genialitate, iar tocmai datorita acestui fapt a fost intotdeauna pe culmile succesului.Se prea poate ca muzica asta sa fie una sincera si care ocoleste falsurile, dar pentru cei care considera ca arta inseamna nitel mai mult decat a fi sincer, Wrecking Ball nu poate fi un disc memorabil. E un album editat de Bruce Springsteen, exact ca celalalte, si care nu-ti va schimba defel opinia despre the Boss, indiferent daca te consideri fan sau in tabara adversa.
Inaintea acestei auditii, habar n-aveam de acest John Talabot. Pentru cei aflati in aceeasi situatie, e bine de stiut ca omul acesta raspunde la numele de Oriol Riverola, isi are sediul undeva in Spania si a scos cateva E.P. – uri si a remixat printre altele melodia Shelter a celor de la The xx. Odata prezentarile facute, nu-mi ramane decat sa va marturisesc din capul locului ca genul acesta de muzica e acel sound care efectiv distruge toate etichetele cu care ne place sa „stampilam“ muzica moderna. Prima tentatie e sa bagi discul asta in oala „house“, numai ca daca iti ciulesti urechile mai bine realizezi cat de aiurea e etichetarea asta. Mai apoi, ai putea zice ca ceea ce rasuna din boxe e undeva in zona chillwave, dream - pop atat de trendy in ultima perioada, dar si aceasta incadrare nu-si are niciun rost fiindca albumul asta suna complet altfel decat creatiile noilor producatori de dormitor care-si duc veacul in acest gen muzical. Incet - incet, ajungi la concluzia ca orice eticheta e deplasata, astfel incat pe final nu-ti ramane decat sa te concolezi cu ideea ca ceea ce asculti e muzica electronica. S-atat! Desigur, datorita faptului ca soft-urile necesare muzicii electronice au devenit la-ndemana oricui fiind aproape gratis a dus la o explozie de discuri carora stampila de electronic le vine ca o manusa, dar acest fapt a adus la suprafata si o sumedenie de junk – uri, fiind tot mai greu sa selectezi ceea ce iti place cu adevarat de „restul lumii“. Ei bine, spaniolul acesta a devenit peste noapte una din figurile cele mai apreciate in randul pasionatilor de electronice, pe buna dreptate. Sincer, cand am facut cunostinta pentru prima oara cu o compozitie de-a sa pe Youtube, n-am fost vrajit. Nu e genul acela de muzica ce iti pica cu tronc din prima, e mai degraba o excursie sonora care iti va oferi in fata ochilor peisaje sonore mirifice numai daca te-ai conectat in trecut la nume de genul The Field sau Nicolas Jaar. Fara sa vreau am ajuns si la „similitudini”, dar daca e sa continui aceasta lista cu siguranta n-am cum sa omit sound-urile matematice ale lui Caribou sau chiar felia Four Tet.
Cu cele peste sapte minute ale ei, “Depak Ine” care deschide aceasta colectie de track-uri nu reuseste sa iti ofere prea multe indicii asupra directiei in care evolueaza ostilitatile pe acest fIn, dar te face sa ciulesti urechile cu mare atentie, caci sound-ul e mega - interesant. Urmeaza “Destiny” o mostra de nu – disco oarecum diferita de restul pieselor de aici, iar primul moment cu adevarat special se deruleaza odata cu El Oeste, care se recomanda a fi un soi de witch – house cu o serie de subtonuri, dar care te cucereste inca din start si te tine conectat pana la ultimele beat-uri ale acesteia. Finalul acesteia este cat se poate de abrupt dar n/ai prea mult timp de gandire, caci din difuzoare pleaca Oro y Sangre, care pare a fi o piesa compusa special pentru coloana sonora a unui film de groaza si care nu duce lipsa de sarm. Journeys si Missing You sunt doua melodii in care beat-urile scad din intensitate si sunt usor incadrabile intr- o eticheta utopica de „melancolie fericita“. Un alt moment de cumpana este piesa Estiu, dar amatorii de nu – disco vor fi mai mult decat fericiti odata cu piesa When the past was present, care duce sound-ul undeva in zona Aeroplane, o trupa despre care n-am avut ocazia sa scriu inca, dar care dati-mi voie sa va marturisesc se afla undeva in lista cu preferate ale subsemnatului. "H.O.R.S.E." ne readuce din nou in zona muzicii ambientale, iar incheierea cu So will be now...este cat se poate de reusita. Fara indoiala Talabot face parte din echipa producatorilor care reconditioneaza diverse sound-uri disco intr-un context modern. Daca tineti neaparat la etichete, am sa declar acest disc undeva in zona ambient – house. Daca tineti neaparat sa ascultati ceva interesant si n-aveti probleme cu muzica electronica, nu mai pierdeti timpul: inchideti-va telefonul, trageti draperiile si purcedeti la o auditie misto. Sa fie asta unul din cele mai interesante albume electronice ale anului 2012? O fi devreme sa ne pronuntam, dar John Talabot merita cu prisosinta patru stele pentru aceasta capodopera sonora.
Traim niste vremuri in care e tot mai greu sa separi calitatea de personalitate si perceptie. Bunaoara avem de-a face cu o femeie care la cei 45 de ani ai sai a fost de nenumarate ori in atentia opiniei publice pentru diverse chestiuni. Fie ca a rupt o fotografie cu Papa Ioan Paul al II-lea in cadrul emisiunii Saturday Night Live sau ca a declarat ca este trei sferturi heterosexuala si restul gay, Sinead O Connor a reusit intotdeauna sa creeze valva. Lasand „neghina“ la o parte, albumul asta s-a nascut exact la un sfert de secol dupa aparitia albumului ei de debut. Tot la date tehnice, How About I Be Me (And You Be You)? Este albumul numarul noua din discografie, cuprinde tot atatea noua compozitii proprii si un cover dupa Queen of Denmark – ul lui Johnny Grant.
Daca aveati vreo indoiala ca interpreta celebrei Nothing compares to you si-a schimbat catusi de putin din stilu-I caracteristic, e bine sa stiti ca inca din primul track “4th And Vine”, e cat se poate de clar ca urechea e pregatita pentru o auditie mai altfel. Nu neaparat extraordinara, dar diferita de majoritatea discurilor scoase de artistele din zilele noastre. Primul moment cu adevarat remarcabil soseste chiar de la piesa cu numarul doi de aici, Reason with me, care are parte de o compozitie cat se poate de aerisita si care ii pune in valoare calitatile vocale. Old Lady schimba total registrul fiind o piesa pop – rock destul de neobisnuita pentru stilul artistei iar in Take Off Your Shoes exista din nou o sumedenie de referiri la biserica catolica lambasts ("I bleed the blood of Jesus over you"). Primul single extras 'The Wolf Is Getting Married' este cat se poate de reprezentativ pentru amalgamul muzical din care e construit acest disc, iar interpretarea ei a hitului lui John Grant – Queen of Denmark – este mega – reusita. 'Very Far From Home' e un cantec cat se poate de trist dar cu o incarcatura emotionala covarsitoare, iar una peste alta, albumul acesta este recomandat tuturor acelora careau nevoie de momente de liniste sufleteasca. Sinead o Connor are aceeasi voce mirifica cu cxare ne-a obisnuit in trecut, iar compozitiile sunt de nota zece. Un disc curat, de ascultat!
Una din cele mai misto balade din toate timpurile, Easy, are un vers in care Lionel Richie canta „And Im not happy when I try to fake it“. Cam asta e treaba si cu cover-urile bag eu de seama. Atunci cand le faci doar pentru a bifa o activitate n-ai cum sa fii happy. Insa in momentul cand nimic nu e „fake”, dai peste un album misto, cum este si acest crossover country – pop al celebrului muzician aparut la trei ani distanta dupa precedentul Just Go. Revenind la superba Easy - piesa care a fost cantata de multi altii, inclusiv superba varianta a celor de la Faith no More – ea se regaseste si pe acest nou disc al lui Lionel Richie, intr-o varianta cat se poate de reusita cantata alaturi de Willie Nelson. Desi alaturi de el pe cele 13 piese reinterpretate apar o sumedenie de staruri ca Rascal Flatts, Shania Twain sau Kenny Rogers, discul asta e cat se poate de „aerisit”, fiindca variantele country ale pieselor sunt cat se poate de misto realizate. Printre momentele de referinta de aici se numara fara indoiala prestatia lui Rasmus Seebach in Say you, say me sau Dancing on the ceiling care are parte de o orchestratie banjo si prestatia celor de la Rascal Flatts. Una peste alta, desi nu ma omor eu dupa reinterpretari si nici country-ul nu se afla pe lista mea de stiluri mega – agreate, discul acesta este unul cat se poate de reusit si ni-l prezinta pe Lionel Richie in forma maxima. Carevasazica, Good job, my brother, dupa cum se aude in finalul variantei de aici la Dancing on the ceiling.
Pentru orice posesor al unor urechi desfundate care n-a trait in alta Galaxie in ultimele decenii, numele lui Mihai Iordache n-are cum sa fie necunoscut. In cel mai pur spirit de patriotism local e de bun augur sa precizez ca alaturi de binecunoscutul instrumentist - care are la activ colaborari cu Sarmalele Reci. Harry Tavitian, Ada Milea sau Lucian Ban (si cum as putea omite aici Kumm, locul unde isi are „sediul“ actual Iordache?) – se afla Lucian Nagy, Petre Ionutescu, Dan Alex Mitrofan, Toni Kuhn, Utu Pascu si Tavi Scurtu. Pentru netimisoreni, haideti sa mai subliniez ca numele amintite anterior fac parte din garda de instrumentisti care in orasul de pe Bega se presupune ca „rup tot“. Eterna „dusmanie“ Timisoara – Bucuresti e categoric history, cel putin din perspectiva acestui nou material discografic semnat Iordache. 
