De ascultat

După 28 de ani de pauză, Gabi Delgado revine pe scena muzicală cu un album solo care are toate şansele să devină unul dintre cele mai interesante albume ale anului 2014, pentru cei care au auzit vreodată de D.A.F. sau de muzica EBM. Deşi după apariţia albumului său solo Mistress în 1986, Gabi a mai cochetat cu proiectele Delkom şi DAF/DOS materialul acesta discografic este „ceea ce trebuie“ (dacă-mi permiteţi o expresie „de stradă“) fiindcă reuşeşte să updateze cât se poate de meseriaş sound-ul minimal al perioadei de aur Deutche Amerikanische Freundschaft (mă refer aici la discurile Alles is gut şi Gold und liebe) cu ritmurile folosite în diversele stiluri ale muzicii din zilele noastre. Deşi trecerea asta a lui Gabi spre beat-uri moderne s-a produs încă din mijlocul anilor 80 (puţini ştiu că vocea proiectului D.A.F. a organizat alături de Westbam prima patrecere house din Germania, în 1986!) şi a continuat şi în proiectul DAF/DOS (cu memrorabila piesă Ich glaub ich fick dich späte...

Mi-e greu să imaginez ce reacţie ar putea provoca noul videoclip al celor de la Laibach în cazul în care eşti unul dintre oamenii care n-au auzit niciodată de celebrii sloveni înfiinţai în 1980. The Whistleblowers a fost filmat de regizorul norvegian Morten Traavik în Lituania cu o cameră de filmat sovietică şi acompaniează o melodioară atipică pentru Laibach. Chiar dacă în zilele noastre folosim cu mult prea mare uşurinţă termenul de „cult“, cei de la Laibach cu siguranţă merită etichetaţi cu această particulă. Slovenii care adeseori au fost în centrul unor acuze mai mult sau mai puţin fondate, fiind inclusiv catalogaţi fascişti (şi care au declarat la un moment dat că „suntem doar atât de nazişti precum a fost Hitler pictor“) revin după opt ani de pauză de la ultimul lor material de studio cu Spectra, un disc interesant, care deşi nu poate fi aşezat alături de capodoperele lor, emană bun gust. După căderea comunismului în Europa de Est, mulţi au prevăzut vremuri grele pentru celeb...

Pentru acei care nu ştiu ce înseamnă EBM, mă văd nevoit din start să fac nişte precizări. Nu e vorba de nicio greşeală de tastatură, e chiar EBM, nu EDM. Spre deosebire de particula care defineşte cât se poate de exact muzica dance electronică din zilele noastre, EBM-ul a devenit popular în anii 80, axându-se pe un melanj de post – industrial, synthpunk şi alte bunătăţuri. Suedezii de la Container 90 î şi descriu stilul muzical drept o combinaţie de old - school EBM şi electropunk. Dincolo de etichete, oamenii aceştia au editat albumele Scandinavian Masters (2006) şi World Champion Shit (2008), noul lor material discografic fiind cel de-al treilea disc din carieră. În cazul în care optaţi pentru versiunea Party – Kit a discului, pe lângă CD primiţi un deschizător de bere, o aspirină şi un prezervativ. Toate inscripţionate cu Container 90, of course. 

Titlurile bine alese fac minuni in zilele noastre. Bunaoara, daca in locul  Tristesse Contemporaine as fi ales „Trupa care il aduce pe Cioran pe ringurile de dans“, categoric postarea asta avea multi mai mult cititori. Ma vad nevoit sa revin cu un mic amendament: scopul acestui blog nu e acela de a face vizualizari nesabuit de mari, ci de a prezenta muzica in alta formula. Revenind la Cioran, sintagma de mai sus nu-mi apartine: mi-am permis s-o citez dintr-un articol dedicat trupei franceze Tristesse Contemporaine aparut in revista Standard Mag. In cazul in care va intrebati ce relevanta are, dati-mi voie sa va edific eu asupra acestui fapt: niciuna. Sau ma rog, aproape niciuna. Ciudata denumire a grupului vine dupa un eseu scris de francezul Hippolyte Fierens Gevaert care poarta numele complet de „La tristesse contemporaine: essai sur les grands courants moraux et intellectuels du XIXe siècle“. 

O mai fi ceva la moda in afara de dubstep, la ora asta? Categoric, post – dubstep-ul. O mai fi en vogue si popcorn-ul exportat in cantitati industriale de romanasii nostri si incet – incet descoperi o paleta destul de larga care sunt trendy in anumite cercuri. Persoanele care au fost infectate cu microbul synthpop stiu ca printre chestiile care prind binisor de tot in ultimii ani se numara si revival-ul de 80s care a readus la suprafata o sumedenie de trupe de mult uitate dar si tone de creatii ale unor artisti care n-au prins acea perioada, dar se inghesuie sa remodeleze cu mijloace actuale tabloul acelor ani. Carevasazica daca te-ai infectat cu microbul Depeche Mode exista mari sanse sa reactionezi pe un anumit soi de compozitii. Si sa iti placa VNV Nation. Daca nu stii cu se mananca asta, Wikipedia te lamureste urgent: electro-industrial, trance, synthpop si electronic body music (EBM).

Deschide bine urechea, vei auzi cel mai crancen bass artificial (synth) din viata ta. Recomand cu cea mai mare placere acest disc tuturor acelora care au intr-un fel sau altul legatura cu muzica sofisticata. Nu e neaparat musai sa-ti placa, dar dupa auditia acestui D.A.F. vei simti ca ai rasfoit o fila din istoria muzicii moderne. Incep printr-o marturisire: fac parte din omuletii care in trecut ascundeam casetele cu D.A.F. atunci cand aveam musafiri. Va vine sa credeti sau nu (asta e valabil pentru cei care n-au prins vremurile) Tanz der Musollini era o piesa care mai "scapa" uneori in discotecile comuniste ale anilor 80 din Timisoara. Ganz klar, e o cronica pe jumatate subiectiva. Exista pesemne doua categorii de oameni: cei care au auzit de Deutche Amerikanische Freundschaft (sau pentru cei cu probleme la limba germana prescurtarea D.A.F.) si ceilalti. Cei multi. Care stiu ca Germania este patria care a adus pe tapet nume ca Rammstein, Kraftwerk sau poate c...