28 feb. 2018

Next Ex - Mistakes



Parafrazând albumul de debut al celor care alcătuiesc formaţia Next Ex, aş putea spune că una din greşelile actuale este că nu am auzit până acum de formaţia asta. O altă greşeală este faptul că genul ăsta de trupe nu se află în atenţia melomanilor români. Sau mai exact, graţie resorturilor industriei autohtone de profil nu au reuşit să se caţere în atenţia omuleţilor care se ocupă cu promovarea talentelor pe la radiouri şi televiziuni. Trecând peste lamentări, e bine de ştiu că Next Ex au reprezentat ţara noastră la festivalul Sziget din vara trecută , la Budapesta. Şi asta în urma unui concurs desfăşurat pe bune. Un alt amănunt interesant este că prima piesă cu care au devenit cunoscuţi în anumite cercuri din ţărişoară, Hey Girl, nu se regăseşte pe acest album de debut.

Mistakes conţine şapte track-uri interesante, unul din atu-urile celor de la Next Ex fiind acela că nu merg pe un film anume. Prima piesă a discului, Blended Thoughts te duce într-o atmosferă de trip hop în care vocea solistei creează un vibe cât se poate de pozitiv iar instrumentaţia pare a fi un amestec de La Roux şi Morcheeba cât se poate de gustos. Următoarea compoziţie numită „Should“ îndreaptă lucrurile spre o zonă aflată undeva la mijlocul între rock şi pop – ul modern etalat de majoritatea artiştilor britanici actuali. Ultimul minut al acestei piese este o explozie de sound-uri moderne şi nu numai, sound-ul Flume fiind îmbunătăţit cu bună ştiinţă cu ceva acorduri electro – pop. Unicul moment mai puţin fericit de pe acest disc de debut este Would You, un pop creat parcă special pentru oamenii cărora li se potriveşte de minune expresia de „common people“. Şi aici nu mă refer deloc la omuleţii care s-au zbenguit vreodată pe celebrul hit al celor de la Pulp. Balada Superhero prinde contur din nou graţie vocii solistei, iar „Wrong Time“ este genul acela de melodie care te prinde din prima, fiind un amestec complex de sound-uri folosite en – gros în producţiile pop din zilele noastre. Penultima piesă Made Of Glass merge pe acelaşi calapod de pop pentru urechi destupate în timp ce finalul „Runaway“ duce sonorităţile albumuli undeva în zona Austra.

Chiar dacă nu este defel un produs extraordinar, debutul celor de la Next Ex este cât se poate de interesant într-o industrie muzicală unde artiştii pop se copiează pe capete şi au lipsuri exorbitante la capitolul originalitate. Reuşind să îmbibe cu succes frânturi de pop modern cu electro – pop izbutit, cei de la Next Ex au toate motivele să fie mândri de acest debut. Trupa se înscrie oarecum în curentul în care se mai află nume ca Golan, Helen sau Otherside. Iar, pentru „influensării“ din industria muzicală românească am un sfat dezinteresat: aplecaţi-vă urechea către noul val de pop românesc care nu îţi insultă IQ-ul....Ah, şi era să uit, albumul Next Ex se poate asculta gratuit pe site-ul trupei..


21 feb. 2018

Marco Mendoza - Viva la Rock







Viva la Rock este un album care nu e greu de anticipat. Şi asta pentru că din start ştii la ce să te aştepţi. Nu e vorba nici de post – dubstep experimental amestecat cu chill – wave şi nici de muzică compusă special pentru a fi ascultată în lifturile clădirilor moderne. E rock în pielea goală, straight in your face, fără multe subtilităţi şi îmbunătăţiri. Noul album al basistului care a făcut un real spectacol cu ocazia a două concerte susţinute în Timişoara în ultima vreme este fără îndoială un unguent care vindecă rănile celor pasionaţi de sound-urile rock. E de-nţeles, dealtfel, căci de-a lungul carierei sale muzicale, Marco Mendoza a colaborat printre alţii cu Whitesnake, Thin Lizzy, Blue Murder, Neal Schon (Journey) sau Ted Nugent. Şi cu The Dead Daisies,  cu care dealtfel pregăteşte un nou album. Viva La Rock vine la şapte ani de pauză de la precedentul material solo.

După cum era de aşteptat unele piese din acest album împrumută pe ici colo sound-uri din trupele cu care Marco Mendoza a colaborat de-a lungul vremurilor. Avem aici şi o piesă din repertoriul Thin Lizzy, „Chinatown“, realizată alături de Mike Tramp şi Richard Fortus (Guns n Roses), sau ‘Hey Baby’, un cover după melodia cu acelaşi titlu scoasă de Ted Nugent pe albumul lui de debut. Chiar dacă majoritatea compoziţiilor oscilează în zona pieselor zgomotoase găsim aici şi balada „Leah“, care ar putea fi inclusă lejer pe orice compilaţie Kuschel Rock. Pe „Let it flow“ artistul reia importanţa de a crede în forţele tale proprii, iar unul din momentele reuşite ale albumului este Love2U, un funky – rock care seamănă pe ici pe colo cu melodiile compuse odinioară de Prince. „Rocketman“ va fi cu siguranţă una din piesele care vor fi fredonate la scenă deschisă de rockerii care preferă să-şi învârtă pletele cu o bere în mână în faţa scenei, iar dacă ar fi să aleg o singură piesă care să redea cât se poate de bine feeling-ul acestui disc aceasta ar fi Viva La Rock. Direct, simplu, eficient, zgomot, chitări, nebunie!

Dincolo de muzică, concertele lui Marco Mendoza au parte de poveşti narate cu dosebit talent de artistul care are un şarm aparte la capitolul interacţiune cu publicul. Pe album, poveştile acestea sunt transpuse pe note. Şi...chiar dacă lipsesc speech-urile de la concerte, discul ăsta te încarcă cu o  energie pozitivă. Şi cu dorinţa de a-l vedea din nou pe Mendoza în carne şi oase. Vestea bună este că omul revine în România pentru lansarea acestui album. Pe 1 martie la Bucureşti (Club Quantic), pe 2 martie la Sibiu (Club Vintage) şi pe 3 martie la Timişoara (The Note Pub). O altă veste bună este că alături de el se vor afla chitaristul Michael McCrystal-(Tygers Of Pan Tang) şi tobarul Kyle Hughes (Bumblefoot). Trăiască rock-ul! 

7 feb. 2018

Moon Museum - From No To Nowhere




Întrebarea shakesperiană care mă macină după audiţia celui de-al doilea material discografic semnat Moon Museum este ...Cum e mai fain să cânţi? Comod sau tumultuos? Indiferent de răspunsul fiecăruia, Oigăn şi muzicienii care alcătuiesc trupa Moon Museum lansează albumul From No To Nowhere, un disc prea puţin zbuciumat pentru gusturile subsemnatului, dar care poate fi o audiţie mega – faină pentru amatorii de muzici mai „aşezate“.

Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu când dau peste o trupă formată din personalităţi care vin din formaţii diverse mă aştept să aud „altceva“. Nu neapărat mai zbuciumat, dar ceva care să mă scoată din zona de confort, ceva care nu puşcă cu aşteptările iniţiale. Din multitudinea de exemple ale unor trupe care reuşesc să ofere acel altceva am să amintesc aici Them Crooked Vultures. Păstrăm proporţiile şi revenim la discul de faţă. Printre muzicienii care se regăsesc în formula Moon Museum se numără oameni din Kumm, Robin and the Backstabbers şi Byron. Nume „mari“, muzicieni profi, aşteptări babane. Desigur, muzica sună diferit în urechile fiecăruia şi sunt absolut sigur că pentru mulţi „From No To Nowhere“ cu cele 14 piese ale sale va reprezenta un album extraordinar. În opinia mea, discul este fain, cu momente mai mult sau mai puţin reuşite şi merită „gustat“. Pe de altă parte, dacă albumul era scos de nişte debutanţi, indubitabil era mai mult decât adorabil. De la oamenii ăştia, m-aş fi aşteptat să aud chestii mai îndepărtate din zona de confort, din orice stil anume.

Dincolo de orchestraţiile previzibile (şi la fel de bine executate precum se aşteaptă oricine de la asemenea muzicieni), dai peste un capitol la care şi cei de la Moon Museum sunt super – meseriaşi. E vorba de texte. Spre fericirea subsemnatului (şi cred că aici sunt în asentimentul multora) printre cele 14 melodii incluse pe acest album se găsesc şi cinci melodii cu texte autohtone. Categoric, atunci când arunci pe piaţă o piesă de dragoste cu un text de genul „Mi- e dor de tine...eşti frumoasă...complicată....visătoare...şi pe deasupra faci cea mai bună cafea din lume/  Mi- e dor de tine...eşti fragilă...schimbătoare...feminină...şi pe deasupra faci cea mai bună dragoste din lume“ se cheamă că ai cucerit din start inimile melomanilor. Iar dacă pe refren ai şi câteva influenţe Phoenix, lucrurile-s clare: bucata este mega – interesantă. Un pic cheesy, dar cu potenţial de hit. „Ultima piesă de pe un album imaginar“ şi „Colac peste pupăză“ sunt alte două exemple de piese care impresionează în primul rând datorită textelor deştepte. La fel stau lucrurile şi cu prima şi ultima piesă de pe acest disc, momente ce  creează o aură de mister.... Cele mai reuşite momente ale discului sunt „The Shadow by your side“, care se vrea a fi un soi de Tears For Fears updatat la zilele noastre şi „Mona Lisa“, cel mai zbuciumat moment al discului. La capitolul aşa şi aşa se numără „Not as the night is young“ şi „Two and two“, aceasta din urmă având o instrumentaţie minimalistă şi un final exploziv. 

Pe pagina de Facebook a trupei Moon Museum formaţia aminteşte la capitolul „artişti care ne plac“ nume ca Beck, Thurston Moore şi Wilco. Dacă pe viitor compoziţiile trupei vor reuşi să meargă mai pregnant în direcţia artiştilor amintiţi, cu siguranţă lucrurile vor prinde un contur mai „zbuciumat“.

Şi pentru că tot am amintit de „grei“, trebuie să menţionez că Moon Museum este o trupă alcătuită din Oigăn – Eugen Nuțescu (Kumm, Robin and The Backstabbers), Ami Crișan, Mihai Grama,  Andrei Robin Proca, Vladimir Proca (ambii membrii RatB) și Dan Georgescu (Byron), iar pe piesele discului mai colaborează Mihai Iordache (sax), Andrei Fântână (clarinet) și Dominic Csergő (vibrafon). Trupa se află într-un turneu naţional de lansare a acestui disc care va poposi printre altele şi la Timişoara, sâmbătă 10 februarie, la Reflektor Venue.


   

5 feb. 2018

Gramofone - Confessions from the belly of the beast



Dacă e să ne luăm după DEX, un motto este un citat luat, de obicei, dintr-o operă consacrată sau semnată de un autor celebru, cu scopul de a releva ideea fundamentală a unei creaţii. Fie ea literară sau muzicală. Nu ştiu cât de celebri sunt membrii trupei Gramofone sau din opera cui s-au inspirat când au „etichetat“ albumul lor de debut cu motto-ul "I'm smart and I'm in control!". Ideea cu pricina poate să fie considerată niţel prea exuberantă pentru o formaţie aflată la debutul discografic, dar redă cât se poate de bine atmosfera care emană din lioniile melodice ale celor zece piese incluse pe disc, astfel încât cele 32 de minuţele şi 14 secunde incluse în „Confessions from the Belly of the Beast” reprezintă o surpriză plăcută în şubreda industrie muzicală autohtonă.


Povestea spune că Gramofone a pornit la drum prin 2013, iar albumul de debut al acestei formaţii, care a apărut inclus în ediţia de iarnă a revistei Sunete ni-i prezintă pe Paul Drăguşin (clape, voce), Vlad Dumitrescu (chitară, voce), Andrei Mardar (voce), Tiberiu Ionescu (bas) şi Cristian Nicoară (tobe).

Unul din atu-urile băieţilor care alcătuiesc Gramofone este că spre deosebire de multe alte nume româneşti, oamenii nu pot fi încadraţi lejer într-o categorie anume. Chiar dacă există şi câteva scăpări, per ansamblu, discul ăsta este unul interesant, mai ales dacă ne raportăm la mirifica industrie autohtonă muzicală care duduie de chestiuni prefacbricate şi uşor încadrabile în anumite „filme“ muzicale.

Intr-ul de aproape un minut în care sound-uri de cabaret parizian se întâlnesc cu alte nebunii ciudate creează un vibe „de aşteptare“ care explodează odată cu primele secunde ale piesei „No distractions“. Desigur, ideea cu „sunt deştept şi ţin totul sub control“ poate părea ca o laudă de sine, dar pe parcurs melodia capătă „cojones“ în special datorită efectelor de clapă. E drept, secţia ritmică e niţel primitivă, dar piesa „prinde“ bine şi se termină surprinzător (sau nu) cu  sample-uri de voci care se întreabă ce fel de ţigări fumează domnul preşedinte. După acest prim duş de rock de tipul „in your face“ lucrurile merg mai departe cu o baladă dedicată copilăriei numită „Wonderland“, după care „Small Talk“ aduce în ecuaţie un rock a la Simple Minds, cu un vibe pozitiv.

„Seduced“ este fără îndoială unul din punctele de referinţă ale albumului. Dacă nu eşti sedus de piesa asta, înseamnă că nu are rost să te chinui să înţelegi filmul Gramofone. Bucata surprinde datorită intro-ului care îţi poate aminti de Depeche Mode, dar mai ales graţie unui refren din categoria funky jazz, efectele de percuţie adăugate aici fiind adorabile. Unde mai pui că piesa are parte de sample-uri care-ţi amintesc de Fun Loving Criminals. Finalul cu  We ll be right back este şi el frumuşel.

Urmează două piese care se înscriu în filonul „alternative“, cu „In Line“ care e o reverie în care se perindă şi diverse momente jazzy şi „Meat“ cu un er de Red Hot Chilli Peppers.

Printre cele mai dubioase piese de aici este „Blackhole“. Mai bine de jumătate de piesă ai impresia că asculţi o compoziţie inclusă pe unul din multele volume ale colecţiei „Rock Ballads“, dar finalul te duce într-un film underground cu chitări ameţitoare şi explozii solare.

Penultima melodie It s in the rain coteşte spre rock – pop, ducându-te la sonorităţile etalate de R.E.M. sau chiar Robbie Williams, vocea solistului părând undeva pe sound-ul omului care a lansat bucăţi ca Angels sau Let me entertain you. Finalul este din nou din categoria „good vibes“, căci „Goodby Mr President“ are o savoare aparte.

Dincolo de micile minusuri sesizabile de la distanţă de către cei avizaţi, „Confessions from the Belly of the Beast” este un album corect, fără aditivi şi coloranţi, realizat din suflet, care oscilează abil între mai multe direcţii stilistice muzicale.