Se afișează postările cu eticheta Joy Division. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Joy Division. Afișați toate postările

29 sept. 2015

New Order - Music Complete


New Order Music Complete
Fac parte din omuleţii care au prins din plin magia celebrei piese Blue Monday. Care între timp a devenit oficial cel mai bine vândut 12 inch single din toate vremurile. Lăsând vremurile de demult deoparte, e clar pentru toată lumea de ce New Order este considerat de specialişti unul din grupurile care au schimbat din plin muzica. Trupa „rock“ formată după sinuciderea lui Ian Curtis (Joy Division) a evoluat mai apoi într-o direcţie post punk amestecată din belşug cu elemente de muzică electronică şi a ajuns la cel de-al zecelea album de studio (aici există câteva controverse, unii fani susţinând că e doar al 9-lea disc!), apărut la nu mai puţin legendara casă de discuri Mute Records. Albumul care vine la doi ani distanţă de precedentul „Lost Sirens“ are toate ingredientele unui disc de neratat al anului 2015, din mai multe motive. În primul rând, gaşca a optat pentru mai multe efecte electronice decât pe precedentele două albume, dar nu a neglijat deloc rădăcinile „dark“. Apoi, spre deosebire de multe albume apărute anul acesta, albumul ăsta are diversitate: nu e o înşiruire de idei muzicale transpuse pe principiul „hai să mai scoatem ceva“. Desigur, mai există multe alte motive pentru care discul ăsta e de colecţie. Inclusiv acela că discul acesta are 65 de minute de madness muzical  cu New Order. Punct.

Încă de la primele acorduri ale single-ului Restless, urechile ascultătorului sunt delectate cu sound-uri simple dar mega – elegante, track-ul fiind unul care aduce aminte de vremurile când oamenii ăştia scoteau capodopere de genul Regret. Din fericire, pe lângă nostalgii, New Order face loc şi sound-urilor fresh. Acest fapt se datorează desigur şi graţie colaboratorilor care au pus umărul la realizarea acestui disc. Cum ar fi Tom Rowland din The Chemical Brothers, care îşi pune amprenta cât se poate de meseriaş în piesa Singularity, o melodie care reuşeşte să îi ancoreze pe veteranii de la New Order în sound-urile moderne ale anului 2015. Lucrurile merg cât se poate de bine mai departe, căci următorul track„Plastic“ e de mare angajament, sau dacă e să ne luăm după refrenul acesteia, e „so iconic“. Iar versurile, de ţinut minte: „Cause you're like plastic, you're artificial/You don't mean nothing, baby, so superficial„ Chitările atât de binecunoscute din piesele trupei sunt ingenios „urcate“ pe câteva beat-uri moderne, iar „Tutti Frutti“ e unul din cele mai reuşite momente ale acestui disc. Şi pentru că pe parcursul piesei avem parte de vocea solistei Elly Jackson (La Roux), care alături de Bernard Sumner face o treabă cât se poate de magnifică. Desigur, magia e desăvârşită de ucigătorul beat italo – disco care pur şi simplu te face să dansezi ca un nebun la auzul sound-urilor, indiferent de locul unde te afli. 

O altă surpriză este apariţia lui Iggy Pop pe piesa Stray Dog, care dincolo de toate are un  sound niţel mai puţin electronic decât restul suratelor sale de pe acest album. Există însă şi momente mai puţin reuşite, dar din fericire butonul fast forward îşi face efectul. Când spun mai puţin reuşite, mă refer la faptul că unele piese din a doua jumătate a discului seamănă destul de tare cu câteva din melodiile care au mai apărut pe precedentele discuri ale englezilor. Adică, suferă niţel de originalitate. 

Chiar şi aşa, piesele astea demonstrează faptul că New Order fac muzică de efect. Finalul discului e şi el surprinzător, căci pe Superheated apare nimeni altul decât Brandon Flowers. Spre deosebire de multe alte piese de aici, bucata asta e mega – orientată spre pop – music şi are un refren cât se poate de previzibil, dar care te acaparează încetul cu încetul. Înainte de final de mai multe ori poţi auzi "Now that it's over...", cântat de Sumner şi Flowers. Fapt care în opinia unora înseamnă practic că excursia New Order e gata pe bune. Ar fi mare păcat, fiindcă New Order merită să meargă mai departe. Dacă au reuşit după 35 de ani de carieră să scoată aşa un album, e clar că oamenii ăştia sunt nişte maeştri, care merită aplauze furtunoase.

17 feb. 2015

Viet Cong - Viet Cong

Cele mai convenabile etichete pentru debutul canadienilor care alcătuiesc formaţia Viet Cong ar fi fără îndoială cele de post punk sau noise. Spre deosebire de multitudinea de alte trupe care activează în aceeaşi branşă formaţia alcătuită din doi foşti membri ai trupei Woman reuşeşte să navigheze elegant între mai multe stiluri, printre care se întrezăresc desigur şi câţiva stropi de industrial.

Printre cele mai adevărate momente ale acestui debut se numără cele trei minuţele ale single-ului Pointless Experience în care atmosfera de Joy Division este îmbogăţită cu riff-uri cât se poate de melodice pentru acest gen. E unul din momentele în care chitările – deşi cât se poate de omniprezente – nu sunt „totul“, iar „ If we’re lucky we’ll get old and die“ – ul din refren reuşeşte să te bântuie până-n măduva oaselor.

„Continental Shelf“, pe de altă parte, este un alt punct de atracţie în care involuntar melomanul avizat este condus spre eventuale asocieri cu Joy Division, iar finalul de 11 minute care poartă titlul de Death, este cât se poate de noisy şi va face deliciul urechilor care gustă acest gen. Pe ici pe colo canadienii merg şi pe drumul creaţiilor de la început ale celor de la Public Image Limited, ca de exemplu în Silhouettes. Piesa aceasta descrie cât se poate de bine feeling-ul pe care ţi-l lasă în general acest album discografic: acela pe care îl ai când te afli într-un tren şi întrezăreşti pe ici pe colo câteva siluete umane în gări prin care treci cu viteză. Cele şapte piese ale acestui debut sunt ciudate şi sălbatice, iar debutul canadienilor e un must have pentru cei care s-au plictisit de tonele de trupe alternative – rock care-şi fac veacul prin muzica modernă.


10 dec. 2013

Factory Floor - Factory Floor

Factory Floor - Factory Floor
Spre deosebire de marea majoritate a albumelor scoase în zilele noastre, atunci când asculţi Factory Floor nu ai cum să zici „hmmm...merge“. Sau să mormăi, „interesant“. Şi asta pentru că are ceva al lui care nu te lasă să rămâi neutru. Cea mai convenabilă etichetă care li se poate aplica celor trei muzicieni britanici care alcătuiesc Factory Floor este fără îndoială aceea de „Joy Division cu ritmuri electronice actuale“. Parţial, etichetarea asta e cât se poate de adevărată. Desigur, pe lângă Joy Division se poate adăuga lejer şi New Order şi multe alte influenţe nu numai din acei ani. Numele trupei este mega – inspirat. Desigur, pentru unii „podea de fabrică“ poate să evoce amintiri de dinainte de 89 şi sunetele emanate de celebrele întreprinderi gen Electromotor sau U.M.T. Nu e cazul, căci Gabriel Gurnsey, Dominic Butler şi Nik Colk fac o trimitere subtilă la celebra casă de discuri din Manchester, Factory Records. E drept, discul a fost înregistrat într-un „warehouse“ iar ca şi mixer s-a folosit o minunăţie de vreo trei decenii care a fost folosită de Dave Stewart. Povestea spune că trupa există din 2005 şi în ciuda unor cronici extrem de favorabile în presa de specialitate, nu s-a grăbit deloc cu albumele, acesta fiind discul oficial de debut. De-a lungul anilor, oamenii ăştia au avut parte de remixeri celebri, piesele lor fiind „rearanjate“ de Stephen Morris (tobarul Joy Division, New Order) sau Chris Carter (Throbbing Gristle, Chris & Cosey), iar casa de discuri care a aruncat acest album pe piaţă este DFA, „leagănul“ lui James Murphy din LCD Soundsystem. Dincolo de istorie, melodiile incluse de aici îşi iau seva din genuri ca post – punk, funk, disco, electro, dub, acid şi minimal de avangardă, „amestecul“ nou creat fiind unul care nu are cum să nu te electrizeze încă de la prima audiţie. Printre lucrurile mişto de aici se numără faptul că deşi e un amestec de avangardă, experimental şi electronica, sound-ul „inventat“ de Factory Floor e unul care se pretează şi acelora care sunt sclavii ritmurilor actuale. Nu, nu e vorba de acele paraşute de melodii care populează cluburile de fiţe din zilele noastre. E mai degrabă un soi de dance – music pentru punkişti şi nu numai, pentru urechile destupate care n-au fost contaminate total de bullshit-urile care ni se servesc astăzi pe post de hituri. „Turn it up“, care deschide acest disc, sintetizează cât se poate de exact „drumul“ pe care merg aceşti britanici. Voci distorsionate acompaniate de percuţii deosebit de armonioase şi loop-uri de synth din categoria „dark“ reuşesc să creeze o veritabilă simfonie electronică a întunericului, care te cucereşte din prima. Deşi pe alocuri sunt excesiv de repetitivi (de exemplu în „Here again“), cei trei muzicieni reuşesc să construiască un fundal sonor inspirat, presărat cu multe „spaţii“ care accentuează la marele fix sound-ul dark emanat de synth-uri. „Fall Back“ e unul din acele momente ale discului care te face să ciuleşti urechea nu numai la ceea ce se întâmplă „în faţă“, căci răsfirate pe ici pe colo „în spate“ urechea are parte de sunete înfricoşătoare chiar, dar care se mulează perfect în scenariu. „How You Say“ e o nebunie „acid“ care nu se poate descrie în cuvinte iar „Two different ways“ continuă în aceeaşi notă, chiar dacă de această dată sound-ul capătăt o consistenţă mai aproape de ceea ce înţelegem azi prin techno. Cel mai slăbuţ moment al discului este „Work Out“, uşor încadrabilă în sertarul „incolor/inodor/insipid“. Din fericire, finalul „Breathe In“ e cât se poate de percutant, având parte de răsturnări spectaculoase de ritm. Una peste alta ceea ce fac oamenii ăştia intră-n categoria „industrial post – punk care se pretează şi pe ringul de dans“. Cârcotaşii ar putea afirma că indivizii aceştia fac un update la nişte sound-uri de mult apuse. Da, însă modul în care amestecă chestiile astea e unul cât se poate de inovativ. De ascultat pentru cei care nu au urechi de tablă şi strict interzis celor care ascultă cu mare plăcere hiturile radiourilor din zilele noastre.

11 oct. 2010

Lonelady - Nerve Up

Inregistrat undeva intr-o moara abandonata langa Manchester, discul de debut al doamnei singuratice, Nerve Up, e agresiv in doze cat se poate de calculate, minimalist prin instrumentatia folosita, socant prin simplitatea lui si extraordinar de "rece". Un debut mai mult decat promitator, o demonstratie a faptului ca pentru a scoate un disc bun nu-ti trebuie nu stiu cati giga de loop-uri si efecte de samplere. Se poate si cu instrumente simple. Si chiar si intr-o moara!
Dincolo de albume pe care le poti caracteriza empiric bune sau proaste, exista un mic amanunt care impresioneaza: sound-ul. Adica felul in care diversele instrumente si voci sunt puse cap la cap astfel incat produsul final sa transmita o experienta unica, indiferent de stil sau originalitate. Inregistrat undeva intr-o moara abandonata langa Manchester, discul Nerve Up are acel "ceva" care il recomanda ca fiind o auditie interesanta prin prisma sound-ului metalic. Desi nu se incadreaza defel in categoria experiment, discul acesta are un minimalism adesea exacerbat pana la limita suportabilului. La prima impresie e  post - punk bine inchegat, de pe vremea cand muzica nu era o afacere accesibila oricarui posesor de laptop. Pentru cei care stiu sa sape mai adanc este  un produs in care compozitiile solide colcaie la tot pasul, generand o muzichie cat se pate de unica. Asta in ciuda faptului ca aparent pe plan sonor asistam la o intoarcere in timp.

Pe numele ei adevarat Julie Campbell, LoneLady a inceput sa cante cu o chitara si un drum - machine acum cinci ani prin zona Manchester-ului dominat de umbra Joy Division. Dupa cateva single-uri cu un succes relativ, anul trecut a fost remarcata de celebra casa de discuri Warp Records. Desi numele de LoneLady poate fi considerat de unii usor insipid, iar coperta discului este una care nu te duce cu gandul la chitari, albumul de debut Nerve Up este unic. Agresiv in doze cat se poate de calculate, minimalist prin instrumentatia folosita, socant prin simplitatea lui si extraordinar de "rece", discul demonstreaza ca aceasta fata singuratica stie sa amestece zgomotele intr-un mod cat se poate de surprinzator si foloseste chitarile, vocea, tobele si synth-urile exact in locurile in care e nevoie de ele. Pe nici o nota in plus. Parca si pauzele dintre note au o semnificatie aparte, rezultatul fiind unul demential.

Piesa de inceput, If not now nu poate fi incadrata in momentele sclipitoare de aici. Cu toate acestea creioneaza intr-o anumita masura "linia" acestui disc. Imediat dupa ea urmeaza unul din diiamantele care fac ca acest disc sa straluceasca. Se prea poate ca melodia Intuition sa te duca cu gandul la vremurile in care Devo era un nume cunoscut. Pentru cei cu intuitie ar putea avea si niscaiva asemanari cu vremurile de inceput ale celor de la U2. Una peste alta este apogeul, un fel de Red Hot Chilli Peppers daca asculti doar chitara cu niste efecte dubioase care fac toti banutii. Influenta Sinead O Connor este omniprezenta pe piesa Immaterial, care dealtfel este si unica melodie care ar putea fi incadrata undeva in vecinatatea termenului de muzica pop. Din alta decada, desigur. Cattletears poate avea conexiuni cu piesele cantate in alte vremuri de Heroes del Silencio si reuseste sa fie la-naltime, in timp ce Have no Past desi navigheaza pe o linie simpla de chitara are un sarm aparte. Dupa cum nu exista nici o nunta fara cearta, asa nu poate exista nici un album fara balast. Fear no more - care inchide albumul - are darul de a plictisi cat se poate de acut. Un „not so happy ending“ dar care poate fi sarit usor.



In multe locuri vocea poarta reminescente cat se poate de variate: de la Patti Smith la Lene Lovich, sau de la Bat for Lashes la Dolores O Riordan de la Cranberries. Cu toate acestea reuseste sa evite orice pastise. Reverbul drum - machine - ului folosit ca ritm creeaza senzatii interesante. Nerve Up este fresh, enigmatic, nostalgic si nou, toate in acelasi timp. Se spune ca moara abandonata in care a fost inregistrat albumul si-a adus din plin aportul la sunetul metalic. Indubitabil,  produsul suna mult mai altfel decat miriada de inregistrari realizate in studiourile moderne. Sa fie mortarul si caramida din moara cele care adauga sonoritati deosebite? Legenda spune ca da. E post - punk de moara, dar nu de ascultat in vreun satuc in care mai exista asa ceva. Daca scopul jocului cu acelasi nume este sa faci linii verticale sau orizontale de cate trei piese, Nerve Up are ca tinta realizarea a zece track-uri abstracte. Iar rezultatul este pe deplin atins.

Felul in care suna chitara pe acest album este si el misterios. Ai impresia ca atunci cand s-a realizat albumul au disparut de pe fata Pamantului toate magazinele care se ocupau cu vanzarea de efecte de chitara. Si percutiile sunt cat se poate de simple, cu efecte clasice. Probabil ca si-n masina de spalat de acasa exista mai multa tehnologie moderna decat cea folosita pe acest album. Cu toate acestea, fiecare constructie muzicala de aici este folosita la maxim. Instrumentatia ei razleata si stilul ei vocal se prea pot sa aibe ecouri in trecut dar influentele ei adunate laolalta creeaza ceva cu adevarat personalizat.

Melomanii cu ceva cunostinte in trecut ar putea gasi aici niscaiva reminescente de The Fall, Joy Division, Talking Heads sau chiar Gang of Four. Lista nu e defel inchisa. Esentialul este ca avem un disc cu mult nerv, minimalist prin excelenta, un debut mai mult decat promitator.  Totodata o demonstratie a faptului ca pentru a scoate un disc bun nu-ti trebuie nu stiu cati giga de loop-uri si efecte de samplere. Se poate si cu instrumente simple. Si chiar si intr-o moara!