RUFUS - Bloom

                                           

Irefutabil, o grămadă din artiştii care se învârt în muzica dance – pop din zilele noastre au un sound deja vu. Se prea poate ca acesastă constatare să fie datorată faptului că mai toţi folosesc aceleaşi VST-uri şi progrămele ajutătoare. Şi totuşi, există şi oameni care reuşesc să prezinte materiale discografice interesante, folosind aceleaşi pattern-uri, dar cu stil. E şi cazul australienilor RUFUS, care ca şi fraţii lor americani care alcătuiesc Capital Cities, au o semnătură aparte. O altă certitudine este că în lipsa unor repere clare şi concise, o sumedenie de etichetări ale unor formaţii din zilele noastre sunt cât se poate de halucinante. Bunăoară, pe Wikipedia stilul australienilor este „alternative dance group“. Adică o corcitură între Red Hot Chilli Peppers şi David Guetta? Categoric nu. Cel de-al doilea album al celor trei muzicieni din Sydney nu are nimic din numele descrise anterior, fiind un pop – dance de calitate superioară, la fel ca şi debutul lor „Atlas“, care în 2013 a ajuns pe prima poziţie a topului din Australia şi a avut un feedback frumuşel şi în alte zone ale lumii.

 Cu excepţia piesei de final „Innerbloom“, celelalte zece compoziţii incluse pe acest disc respectă cu sfinţenie regula unui pop – hit: vers, cor, ritm stabilit undeva la 120 BPM şi alte ingrediente folosite en – gros de către majoritatea celor care-şi petrec timpul cu crearea de piese de top. Ceea ce face ca aceste piese să iasă din „turmă“ este melodicitatea deosebită cu care australienii combină sound/urile. Găseşti aici italo – disco- ul specific anilor 80, garage – house a la Disclosure, balearic – disco, armonii trance şi chiar şi niţel tech- house. Una din piesele care străluceşte de departe este „You were right“, unde amalgamul de stiluri prinde contur încă din primele acorduri. Piesa asta e un soi de Caribou compus special pentru ringul de dans şi are o magie aparte. Sound-urile de synth sunt adesea acompaniate de efecte electronice subtile care crează o atmosferă de cocktail, ca de exemplu în Be with you, care te face să te binedispui instantaneu. „Like an animal“, „Until the sun needs to rise“ sau „Brighter“, completează senzaţia de vară pe care o emană albumul. Da, e drept, piesele sunt uşurele, dar produsul final este delicios fiindcă australienii îmbină influenţele într-un mod aparte. Muzica RUFUS este creată parcă special pentru delfinii care fac spectacole de magie. Finalul albumului, „Innerbloom“ demonstrează că oamenii aceştia pot produce şi chestii mai puţin comerciale. Drept urmare, amatorii de exepriemnte pot asculta aproape zece minute de nebunie australiană cu multe răsturnări de armonii pe parcurs. Un alt fapt interesant este că trupa aceasta are un alt nume în Statele Unite Ale Americii, RUFUS DU SOL. Şi asta pentru că numele de Rufus nu este disponibil în această ţară, din cauze de copywright. Overall, dacă vreţi să ascultaţi o muzică pop – dance decentă în anul 2016, vă recomand să nu ocoliţi această audiţie. 

Disclosure - Caracal

În cazul în care numele de Disclosure nu vă spune nimic, e necesar să facem câteva precizări: avem de-a face cu un duo britanic format din fraţii Howard şi Guy Lawrence, care cu albumul lor de debut „Settle“ apărut în vara anului 2013 au fost nominalizaţi la premiile Grammy. La secţiunea Best Dance-Electronica, dacă v-aţi întrebat. Fiindcă în zilele noastre nu există practic nicio zi fără ca vreun pasionat de muzică să scoată ceva care poartă eticheta „dance“ sau „electronica“, este tot mai greu să filtrezi adevăratele talente de „restul lumii“. Disclosure face parte din prima categorie şi acest al doilea album al britanicilor vine să dovedească acest fapt, fiind unul din discurile actuale din genul „dance – pop“ care merită ascultat. Chiar dacă nu se ridică la înălţimea debutului, un disc care i-a făcut pe critici să-i numească pe Disclosure adevăraţi trendseteri, Caracal are momente interesante şi are un vibe pozitiv.


Spre deosebire de oraşul Caracal (al cărui nume este inspirat după un turn care a fost atribuit de folclor împăratului roman Caracalla), britanicii şi-au ales numele acestui material discografic după o specie de pisici sălbatice. Dincolo de amănunte, discul ăsta e unul „de ascultat“ fiindcă conţine beat-uri dance combinate cu influenţe R&B şi pop cât se poate de lovely. Deşi generic chestia asta e încadrată în „dance“, piesele incluse aici au o aură cât se poate de proeminentă de „pop music“. Sau cel puţin ceea ce înţelege subsemnatul prin pop în anul de graţie 2015. Un alt amănunt care aduce un plus de magie, e faptul că Disclosure au parte de o serie de invitaţi de marcă. Încă de la prima piesă, Nocturnal, care beneficiează de vocea inconfundabilă a canadianului Abel Tesfaye (przenet în topuri sub numele de The Weeknd), seria de colaboratori adaugă sare şi piper pieselor. Alte momente care ies în evidenţă sunt Magnets (în care apare Lorde), Good Intentions (cu Miguel) sau Hourglass (cu Kwabs).

Desigur, cârcotaşii ar putea remarca că graţie lungului şir de colaboratori albumul ăsta ar putea fi numit şi un soi de best of the tops. Dar, sincer, cui îi pasă? Căci atunci când asculţi superbul amestec de dance cu vocea celebrului jazzman Gregory Porter - în piesa Holding on – nu ai cum să nu te înconjori cu sentimente pozitive. Un alt moment de remarcat este apariţia lui Sam Smith pe piesa Omen. Şi pentru ca lista să fie completă trebuie să mai amintim şi apariţiile semnate Nao, Brendan Reilly sau Jordan Rakei. Desigur, dincolo de voci şi aranjamente fără cusur, există şi momente în care sound-ul pare pe alocuri niţel repetitiv. Din fericire, plusurile eclipsează micile momente lipsite de inspiraţie (cum ar fi Echoes sau Molecules), iar rezultatul final este decent. Caracal are acel „ceva“ care separă muzica de duzină de cea care merită ascultată. Desigur, „ceva“-ul ăsta este diferit în funcţie de individ, dar important este că există. Carevasăzică, Caracal merită ascultat, şi-n Timişoara, şi-n Iaşi şi-n Bucureşti.

Disclosure - Settle

Era odată ca niciodată, într-o ţară numită pe vremuri Albion, o căsuţă care adăpostea doi fraţi pe nume Guy şi Howard Lawrence. Pe vremea când aveau 18 şi respectiv 15 ani, băieţii s-au apucat să se joace serios în Logic (n.n. – software pentru produs muzică), iar la vremea când scriu aceste rânduri (după trei ani de „joacă“), cei doi au devenit „cei mai tari în parcare“ atunci când ne referim la dance – music. Discul celor doi fraţi care au crescut într-un orăşel istoric din sudul Londrei are parte de ovaţii şi aplauze din partea melomanilor din întreaga lume şi este de aşteptat să-şi găsească locul în poziţiile fruntaşe ale clasamentelor care ne prezintă „the best albums of 2013“. Dar ia să nu ne depărtăm cu vorba şi să încep a depăna firul poveştii consacrate materialului Settle. Intro-ul discului conţine vorbe de duh, de genul  „As much as you like to control your environment, the reality is: everything changes.” De fapt, toată această introducere e doar un preambul pentru unul din cele mai sănătoase single-uri din Settle, „When a fire starts to burn“. O melodie aparent ciudată, în care băieţii folosesc într-un mod hipnotic un sample extras din creaţiile unui guru motivaţional faimos, Eric Thomas, un individ care s-a autopoclamat „predicatorul hip – hop“. Dincolo de sample, piesa are un sound ameţitor de fain şi te introduce cât se poate de elegant în adevărata lume Disclosure, un univers colorat realizat în Logic cu ajutorul unor invitaţi din categoria „vedete pe val“ din Marea Britanie. Stilistic, ceea ce se dezlănţuie în debutul acesta poate fi încadrat undeva între U.K. garage, house, pop şi R & B, dar dacă e să analizezi cu multă atenţie sound-ul poţi descoperi şi alte influenţe. E o varză completă şi încă un semn al faptului că barierele stilistice au dispărut demult în muzica modernă. Printre cele mai reuşite momente ale acestui disc se numără fără îndoială şi superbul melanj de r&b şi electronica din “White Noise,” în care vocea binecunoscutei AlunaGeorge se mulează perfect peste efectele demenţial de reuşite. Dar şi Latch, care prin schimbările ei de ritm te cucereşte instantaneu. Repetarea excesivă a cuvintelor „infected," "restless" şi "manifested" are un efect benefic asupra piesei „F for you“, iar “Defeated No More” e un soi de Hercules and Love Affair care are cojones cât încape. Veriga slabă a albumului este „Grab Her“, în care urechile sunt asaltate de un sample din repertoriul lui J Dilla, presărate peste o compoziţie fadă şi o instrumentaţie cel puţin plictisitoare. Printre cei care îşi fac treaba foarte bine aici se numără şi Jamie Woon, care pe „January“ oferă o reală desfătare auditivă urechilor destupate. Cea mai atipică piesă din acest album este colaborarea cu London Grammar. „Help me lose my mind“ demonstrează că băieţii ăştia ştiu să compună şi altfel, iar piesa aceasta reuşeşte să fie un alt moment de excepţie al albumului. Una peste alta, Disclosure a aruncat pe piaţă un album definitoriu pentru muzica dance – pop a anului 2013, pe care dacă încă nu l-aţi ascultat e momentul s-o faceţi. Dar atenţie, odată ce vă obişnuiţi cu sound-ul Disclosure există şansa să vă contaminaţi ireversibil cu sound-ul ăsta deştept. Settle e sus de tot în topul dance 2013, asta e clar.