Se afișează postările cu eticheta Pop. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Pop. Afișați toate postările

4 mar. 2024

Maryliss - First

 



Povestea albumului de debut realizat de solista timișoreancă Maryliss și echipa care a pus umărul la creearea acestui material discografic este una captivantă. Deși trăim într-o lume plină de „story“-uri, povestea asta nu se regăsește în varianta digitală a albumului, dar în momentul în care deschizi cărticica ce însoțește CD-ul aferent...dai peste un text mișcător...din care îmi permit să citez doar atât... „Dragă ascultătorule. Când trristețea mi-a inundat la propriu sufletul, din visul de odinioară au înmăgurit sentimente contradictorii...Acum știu că lucrurile făcute cu iubire și din iubire devin cele mai mari și frumoase realizări“. 

Trecând la muzică, albumul acesta fabricat în Timișoara este un soi de pop – rock cu arome diverse, posibil prea pestriț pentru urechile obișnuite cu multe din producțiile plictisitoare din zilele noastre. Primele secunde ale piesei care deschide albumul, „Amăgire“, te duc cu gândul la aranjamentele muzicale ale celor de la Doobie Brothers. Pe parcurs, se adaugă și alte bunătățuri și bucata asta are toate șansele să ți se impregneze în subconștient grație unui hook valabil și unei interpretări așijderea. Lucrurile continuă într-o manieră modernă pe „Cafea Arsă“ care îi prilejuiește solistei să-și etaleze din plin aptitudinile, iar „În urma ta“ este cam pe același calapod, având toate ingredientele unei ciorbe gustoase plină de coborâri și suișuri amețitoare care reșesc să dea savoare unei compoziții șmechere.

Un alt moment izbutit apare la piesa „Mii de șoapte“, iar pentru cei care apreciează baladele de corazon „Bolnavă de iubire“ este o alegere cât se poate de adecvată pentru un moment de tandrețe alături de persoana iubită. Se prea poate ca piesa „Hai vino“ să fie cea mai cunoscută melodie de aici. Și asta pentru că melodia cu pricina s-a calificat în finala națională a concursului Eurovision de anul trecut. Dincolo de acest amănunt, piesa asta cu acorduri de chitară (după cum spune solista la refren) are toate condimentele unui hit care ar putea fi difuzat în regim de power – play la radiourile comerciale. Probabil că dacă piesa ar avea text în engleză, acest fapt ar fi posibil, căci din păcate la radiourile autohtone de profil avem o inflație de melodii insipide, incolore și inodore.

Ultimele două piese din varianta digitală a discului au coordonate diferite. Dacă pe piesa „Mă topesc“ urechea e bombardată cu chitări moderne și sound așijderea, la melodia „Te voi iubi“ ți se arată un sound cinematic cu string-uri din zona clasică. 

În plus, față de varianta digitală a albumului, pe CD există trei bonus – track – uri. Primul dintre acestea este o variantă superbă a piesei „Cafea Arsă“ numită Movie Soundtrack. Evident, e vorba de „altceva“, care îi va încânta cu siguranță pe amatorii de muzici ambientale și arome jazzy. Cea de-a doua piesă bonus este „Amăgire“ cu subtitlul BTS care împinge zona înspre celebra trupă coreeană care domină clasamentele internaționale, iar ultima este „Copil, măcar o zi“, o superbă compoziție dedicată copiilor mici și mari, în care există șansa să ne regăsim cu toții.  

Debutul Maryliss este cât se poate de interesant într-o industrie muzicală unde artiştii pop se copiează pe capete şi au lipsuri exorbitante la capitolul originalitate. Reuşind să îmbibe cu succes frânturi din mai multe genuri muzicale, echipa care a realizat acest First are toate motivele să fie mândră de acest rezultat, care e pe placul urechilor amatoare de pop românesc de calitate. Albumul se poate asculta în variantă digitală aici. 


28 feb. 2018

Next Ex - Mistakes



Parafrazând albumul de debut al celor care alcătuiesc formaţia Next Ex, aş putea spune că una din greşelile actuale este că nu am auzit până acum de formaţia asta. O altă greşeală este faptul că genul ăsta de trupe nu se află în atenţia melomanilor români. Sau mai exact, graţie resorturilor industriei autohtone de profil nu au reuşit să se caţere în atenţia omuleţilor care se ocupă cu promovarea talentelor pe la radiouri şi televiziuni. Trecând peste lamentări, e bine de ştiu că Next Ex au reprezentat ţara noastră la festivalul Sziget din vara trecută , la Budapesta. Şi asta în urma unui concurs desfăşurat pe bune. Un alt amănunt interesant este că prima piesă cu care au devenit cunoscuţi în anumite cercuri din ţărişoară, Hey Girl, nu se regăseşte pe acest album de debut.

Mistakes conţine şapte track-uri interesante, unul din atu-urile celor de la Next Ex fiind acela că nu merg pe un film anume. Prima piesă a discului, Blended Thoughts te duce într-o atmosferă de trip hop în care vocea solistei creează un vibe cât se poate de pozitiv iar instrumentaţia pare a fi un amestec de La Roux şi Morcheeba cât se poate de gustos. Următoarea compoziţie numită „Should“ îndreaptă lucrurile spre o zonă aflată undeva la mijlocul între rock şi pop – ul modern etalat de majoritatea artiştilor britanici actuali. Ultimul minut al acestei piese este o explozie de sound-uri moderne şi nu numai, sound-ul Flume fiind îmbunătăţit cu bună ştiinţă cu ceva acorduri electro – pop. Unicul moment mai puţin fericit de pe acest disc de debut este Would You, un pop creat parcă special pentru oamenii cărora li se potriveşte de minune expresia de „common people“. Şi aici nu mă refer deloc la omuleţii care s-au zbenguit vreodată pe celebrul hit al celor de la Pulp. Balada Superhero prinde contur din nou graţie vocii solistei, iar „Wrong Time“ este genul acela de melodie care te prinde din prima, fiind un amestec complex de sound-uri folosite en – gros în producţiile pop din zilele noastre. Penultima piesă Made Of Glass merge pe acelaşi calapod de pop pentru urechi destupate în timp ce finalul „Runaway“ duce sonorităţile albumuli undeva în zona Austra.

Chiar dacă nu este defel un produs extraordinar, debutul celor de la Next Ex este cât se poate de interesant într-o industrie muzicală unde artiştii pop se copiează pe capete şi au lipsuri exorbitante la capitolul originalitate. Reuşind să îmbibe cu succes frânturi de pop modern cu electro – pop izbutit, cei de la Next Ex au toate motivele să fie mândri de acest debut. Trupa se înscrie oarecum în curentul în care se mai află nume ca Golan, Helen sau Otherside. Iar, pentru „influensării“ din industria muzicală românească am un sfat dezinteresat: aplecaţi-vă urechea către noul val de pop românesc care nu îţi insultă IQ-ul....Ah, şi era să uit, albumul Next Ex se poate asculta gratuit pe site-ul trupei..


10 ian. 2018

Amalia Gaita - Melting Sun



Aşa – numita muzică pop românească suferă de o uniformitate supărătoare pentru urechile avizate. Probabil şi pentru că aşa numitul pop – dance care se difuzează în regim de heavy – rotation pe posturile de radio autohtone este cât se poate de inodor şi insipid. Din fericire, din când în când, „liniştea“ asta e tulburată de apariţii care ies din canoanele „autohtone“. Discul de debut al timişorencei Amalia Gaiţă poate fi inclus lejer în categoria asta de excepţie de la regulă. Sau mai exact, de la regula românească, căci pop – rock-ul „curat“ abordat de ea este omniprezent pe alte meleaguri.


Pasionată deopotrivă de fotografie şi muzică, timişoreanca aduce un strop de culoare în tabloul cât se poate de monocrom în care se zbat marea majoritate a producţiilor care pot fi încadrate în pop românesc. Nu e nimic nou aici, instrumentaţia nu e câtuşi de puţin a la 2017, dar felul în care se îmbină vocea Amaliei cu „spatele“ asigurat de  Adrian Șchiopu ( tobe), Mihai Moldoveanu (bas) şi Vlad Cotruș (chitară) emană stări pozitive.

Amalia Gaiţă a devenit cunoscută pentru colaborările sale alături de Teo Milea şi a lansat acest disc de debut la sfârşitul anului 2017. E un disc ce îţi oferă aproape 60 de minuţele de muzică pop „cu suflet“.

Discul debutează cu  „River. Everlasting,“ în care abilităţile vocale ale solistei îşi spun cuvântul pe deplin. Pe ici pe colo, sound-ul te duce cu gândul la jazzy – pop a la Sade şi acorduri copiate parcă din baladele celor de la Red Hot Chilli Peppers. Starea de bine se perpetuează mai apoi şi pe „Rudy Laughs“, care are parte de clape a la Doors şi care explodează pe final într-un mare fel. „The Morning Light“ aduce câteva arome de trip – hop, iar „Moonstarer“ este clădită pe o instrumentaţie care îţi poate aduce aminte pe ici pe colo de momentele bune ale celor de la R.E.M. Printre cele mai frumoase momente ale acestui debut se numără „Sunman“, piesa cea mai funky de aici, „Soul Inspired“ şi „Bells and Demons“, aceasta din urmă fiind un amestec de  pop, rock şi jazz din seria „lovely“.

Desigur, peste hotare, ceea ce cântă Amalia Gaiţă se încadrează într-un trend cât se poate de solid. Pe de altă parte, prin ţărişoara noastră, pop-ul acesta „curat“ şi nealterat cu clişee dâmboviţene de prost gust este rara avis. Într-un fel sau altul Amalia Gaiţă păşeşte pe o cărare pe care se situează şi Alexandrina, Alexandra Uşurelu, Paula Seling sau Beck Corlan, ca să amintesc doar câteva nume.  Categoric, echipajul care a pus pe roate acest Melting Sun mai are ceva de muncit. Lipseşte acel „hook“ care diferenţează o melodie bunicică de un „şlagăr“ menit să fie pe buzele tuturor. Ar mai fi de umblat şi la sound-ul instrumental, care deşi este „corect“ nu se ridică la pop-ul internaţional al vremurilor noastre.

Cea ce este cert este că Amalia Gaiţă este pe drumul bun. Iar acest Melting Sun ocupă cu siguranţă un loc fruntaş în apariţiile discografice româneşti ale anului 2017 în materie de pop – rock. Made in Romania, desigur....

9 nov. 2017

Ibeyi - Ash

                                             



La doar doi ani după debutul omonim, cele două gemene care l-au avut ca tată pe binecunoscutul Miguel "Angá" Díaz, (din echipa Buena Vista Social Club) au revenit cu un album care are toate atu-urile unei audiţii deosebite, fiind încărcat cu o serie de lucruşoare din categoria „aşa da“. Ca şi în primul disc, şi aici diversitatea influenţelor stilistice este una de admirat.


Şi pentru că orice album „tare“ din zilele noastre e musai să aibe şi nişte featuring-uri „corecte“, printre colaboratorii acestui material discografic se regăsesc nişte figuri aparte. Aş începe cu domnul Kamasi Washington care adaugă un şarm mişto piesei “Deathless”. Dincolo de măiestria lui Kamasi Washington, piesa are şi un mesaj unitar, căci ea se referă la păţania uneia dintre cele două gemene care a fost arestată pe când avea 16 anişori pe motive rasiste. Incidentul a fost amintit de Lisa într-o conversaţie cu Richard Russell (boss-ul casei de discuri XL Recordings şi totodată producătorul acestui disc) care a încurajat-o să scrie o melodie despre această experienţă neplăcută. Şi uite aşa s-a născut o piesă în care ni se spune că  „He said, he said/You’re not clean/You might deal/All the same with that skin”. Încă din prima piesă a discului Ash e clar că avem de-a face cu o chestiune specială: pe parcursul celor 94 de secunde ale intro-ului avem parte de un sample repetitiv din Le Mystère des Voix Bulgares. Un alt moment interesant în care muzica tradiţională cubaneză se împleteşte la fix cu sound-urile moderne se regăseşte în Away, away. Stilistic albumul acesta se învârte undeva în zona downtempo electro-soul, hip-hop, jazz, cu percuţii cajon care amintesc de zonele vest africane. Un alt sample celebru este folosit în "No Man Is Big Enough For My Arms" unde se aude un fragment dintr-un speech susţinut de Michelle Obama, unde mesajul este “The measure of any society is how it treats its women and girls.”. Deosebit de inspirat este şi momentul „Transmission/Michaelion,” unde alături de Meshell Ndegeocello suntem trataţi şi cu o lectură în spaniolă din The Diary of Frida Kahlo. “Me Voy,” este cel mai pop moment alş discului, unde alături de fete apare şi rapperul Mala Rodríguez. Un alt moment care merită toată atenţia este When will I learn, unde apare şi Chilly Gonzales. Ultima piesă de aici, care dă titlul albumului este un amestec de Yoruba şi engleză care subliniază pe deplin mesajul  : "No more heart, no more home / And keep walking alone / We are actionless / Moving around“.

Deşi au doar puţin peste 20 de anişori Lisa-Kaindé şi Naomi Diaz demonstrează cu acest al doilea album că au toate atu-urile unei trupe coerente. Care oferă poveşti muzicale pline de substanţă şi originalitate. În cazul în care nu sunteţi îndrăgostiţi de refrenele facile, „Ash“ este un disc peste care nu aveţi voie să treceţi, căci piesele înglobate aici alcătuiesc unul din albumele mişto „pop“ ale anului în curs.

18 apr. 2017

Little Dragon - Season High


                                        


Spre deosebire de un alt mega – produs muzical care a luat naştere în oraşul suedez Goteborg, Ace Of Base, cei de la Little Dragon au reuşit dintotdeauna să se situeze undeva pe linia de mijloc între „comerţ“ şi „originalitate“. La fel stă treaba şi cu cel de-al 5-lea material discografic al formaţiei al cărei solistă vocală este şarmanta Yukimi Nagano, o voce care oscilează adesea în câteva nuanţe cel puţin surprinzătoare şi care are o expresivitate naturală fără niciun fel de „artificiu“. Desigur, un rol aparte în realizarea acestui electropop de cea mai bună calitate îl are şi producătorul James Ford, „vrăjitorul“ din Simian Mobile Disco, un alt nume care nu mai are nevoie de nicio prezentare pentru urechile care devorează pop de cea mai bună speţă.


Prima piesă a acestui disc „Celebrate“ ne introduce în lumea synth – pop – ului de factură retro cu chitări a la Prince , mai ales spre finalul compoziţiei unde sound-urile reuşesc să fie devastatoare. Unul din single-urile acestui disc „High“ propune o excursie în lumea sound-urilor chill şi o poveste cât se poate de potrivită cu starea etalată de melodie: “There’s nowhere else I’d rather be/ Right there, little bit slower/ Feel free to roll another one for me.” Un alt moment remarcabil soseşte odată cu cea de-a treia piesă „The Pop Life“, care are parte de o serie de schimbări de ritm şi synth-uri memorabile. Dealtfel desele schimbări de „stare“ conferă acestui disc o aură imprevizibilă pe alocuri, dar spre deosebire de muzichiile electro – pop din clasamentele actuale, melodicitatea nu a fost scoasă defel din ecuaţie. „Sweet“ duce mai departe senzaţia de „bine“ a ascultătorului printr-un labirint de sintetizatoare care alcătuiesc un tot unitar plin de răsturnări de efecte electronice cât se poate de interesante. Amatorii de piese experimentale se pot delecta cu „Butterflies“, „Push“  sau „Gravity“, în timp ce Dont Cry îi va mulţumi pe deplin pe amatorii de balade a la Everything But The Girls sau The XX. Unul din puţinele momente neinspirate ale acestui disc este „Strobe Light“, dar superba voce a solistei face ca track-ul cu pricina să fie mai uşor de digerat.


Unul din atu-urile pentru care Little Dragon merită să intre-n atenţia oricărui meloman amator de electro – pop de calitate este acela că muzica lor „atinge“ diverse substiluri, dar nu se cantonează în niciunul dintre ele. Dincolo de vocea solistei Yukimi Nagano, ceilalţi trei membri ai trupei asigură un „fundal“ greu de „etichetat“, astfel încât livrează un produs deştept şi fierbinte. Din această cauză, aşteptăm şi pe viitor alte răbufniri sonore ale dragonului mic suedez.

11 apr. 2017

Jamiroquai - Automaton

                                            




A fost o vreme când giumbuşlucurile solistului Jay Kay - dublate de pălăriile sale care parcă încercau să transmită un mesaj uşor desuet – au reuşit să creeze un soi de „iritare“. Deşi unele single-uri ca „Space Cowboy“ sau „Virtual Insanity“ m-au uns la suflet, „atitudinea“ degajată per ansamblu de Jamiroquai nu a reuşit defel să mă impresioneze. Percepţia s-a schimbat, ca în atâtea alte cazuri, după ce am avut ocazia să asist la un concert Jamiroquai, inclus în cadrul festivalului EXIT de la Novi Sad. Brusc, toate giumbuşlucurile personajului principal al acestui grup au trecut pe plan secundar, căci muzica a reuşit să atingă coarde sensibile. După şapte ani de pauză de la precedentul Rock Dust Light Star, era cât se poate de clar că „revenirea“ va crea vâlvă.
"Automaton" şi "Cloud 9", cele două single-uri apărute în preambulul acestei apariţii au reuşit să capteze atenţia fanilor, din motive diferite. Piesa „Automaton“ este un hibrid cât se poate de interesant între vechiul Jamiroquai şi arome de Daft Punk, cu o serie de „ruperi“ de ritm şi porţiuni neprevăzute care nu au cum să nu te ungă la suflet. Pe de altă parte, „Cloud 9“ pedalează pe felia funk-ului good old school demonstrând – dacă mai era nevoie – că trupa asta nu s-a îndepărtat defel de la rădăcinile acid – jazz, ci doar le-a updatat. „Shake it on“ dă un start viguros acestui album cu un soi de electro – future - funk din care nu lipsesc referirile sonore la inegalabilul Giorgio Moroder dar are şi un soi de „four to the floor“ atât de omniprezent în muzica dance din zilele noastre, fiind fără îndoială un alt highlight al discului. În ciuda titlului, „Superfresh“ nu face parte din cele mai reuţite momente ale acestui material discografic fiind un disco – pop destul de previzibil, dar următorul track „Hot Property“ reuşeşte să reîncline balanţa, fiind un happy – song care-ţi rămânne întipărit din prima în urechi. „Something about you“ are un interesant amestec de melancolie şi „hapiness“, care se propagă mai departe şi-n „Summer girl“. Un alt moment remarcabil este Dr Buzz, o piesă în care rădăcinile acid jazz se întrepătrund la marele fix cu vocea lui Jay Kay. Vorba cântecului „Vitamin“, pentru a degusta aşa cum trebuie acest track nu ai nevoie de absolut nicio vitamină, piesa fiind pur şi simplu adorabilă, iar finalul „Carla“ (un tribut pentru fiica de doi ani a solistului Jay Kay) este o excursie cât se poate de reuşită în snth – pop – ul de calitate: „Carla / Look what you’ve done to me /  You’ve made my life complete“.

Una peste alta, comeback-ul Jamiroquai este cât se poate de adorabil, fiind un amestec de jazzy funk condimentat cu beat-uri actuale, aromele disco a la Daft Punk fiind de nota zece. Se prea poate ca pentru amatorii de funk clasic, „tuşele“ moderne care se regăsesc în cele 12 piese ar putea fi considerate niţel deplasate, dar  „ghiveciul“ ăsta conferă cu adevărat savoare acestui disc. Care merită cu prisosinţă patru stele şi jumătate, fiind unul din cele mai interesante albume din felia „pop – funk“ din 2017.


31 mai 2016

Zucchero- Black Cat


Zucchero - Black Cat




Chiar dacă blogul de faţă nu este concentrat în mod uzual pe apariţiile din zona muzicală botezată „pop“, din când în când semnatarul acestor cronici mai „apleacă“ câte o ureche şi prin apariţiile din acest gen. Iar atunci când vine vorba de Zucchero, e musai să încep cu cuvinte de laudă. La şase ani distanţă faţă de ultimul său album Zucchero a revenit în lumina reflectoarelor cu un material discografic căruia cu greu poţi să îi găseşti vreun cusur. Şi asta, în mare parte fiindcă absolut toate piesele incluse pe Black Cat au substanţă. Fiindcă albumul acesta e o întoarcere la rădăcinile blues – rock ale italianului. Printre multele motive pentru care discul ăsta merită să îşi găsească locul în colecţiile melomanilor din lumea întreagă ar mai fi de adăugat faptul că albumul are trei producători muzicali din categoria „giants“: T Bone Burnett (care a mai colaborat cu Elvis Costello, Elton John, Tony Bennett) , Brendan O’Brien (răspunzător pentru Bruce Springsteen, Pearl Jam sau Bob Dylan) şi Don Was (cunoscut din opera unor The Rolling Stones, Iggy Pop sau Bob Dylan). Dacă peste toate acestea mai punem şi faptul că unul din oamenii care apar aici se numeşte Mark Knopfler (pe piesele “Streets of Surrender (SOS)” şi “Ci Si Arrende”, cred că alte explicaţii nu-şi mai au rostul. Şi ca un plus la toate acestea ar mai fi interesant de adăugat şi faptul că printre colaboratorii acestui disc este şi Măria Sa Bono, care a scris împreună cu Zucchero textul piesei Streets of Surrender, după tragedia din luna noiembrie a anului trecut din Bataclan Paris.



Prima piesă a albumului "Partigiano Regiano", are un debut cât se poate de surprinzător, cu un sound electronic izvorât parcă din visteria muzicii EDM. Din fericire e un start fals, căci în următoarele secunde un pian puternic se instalează la conducere. Şi fiindcă absolut toate compoziţiile incluse aici sună fără cusur, e clar ca lumina zilei că fiecare ascultător de pop – rock music va găsi ceva pe placul său pe Black Cat. Inevitabil, atunci când asculţi Zucchero, nu ai cum să nu te întrebi care e faza cu pop – ul imbecil care se promovează în neştire pe la noi. De ce la alţii se poate şi la noi nu? Şi dacă aveţi impresia că cei care ascultă aşa ceva nu mai ţin „pasul“ cu topurile actuale, vă înşelaţi oleacă. Şi asta pentru că albumul acesta a staţionat mai multe săptămâni pe poziţia întâi a clasamentului italian de vânzări de albume. Da, în 2016. E dovada că există muzică pop decentă şi acum.

3 mai 2016

Otherside - Neverending


                                          


Într-o piaţă muzicală atipică, aşa cum este cea românească, e destul de greu să fii obiectiv atunci când cineva iese din tipare şi reuşeşte să ofere publicului un produs bine gândit, realizat la standarde „normale“ şi care poate fi comparat cu orice produs din aceeaşi gamă din ţările unde muzica e altfel decât la noi. Deşi nu se ştiu prea multe lucruri despre proiectul numit Otherside, din start trebuie să precizez un fapt indubitabil: sound-ul acestor bucureşteni este unul cât se poate de „british“. Sau, ca să fiu mai exact, albumul Neverending, nu sună deloc a muzică românească. Cel puţin nu sună deloc asemănător cu ceea ce se difuzează ziulica întreagă la posturile comerciale  de tip „kitchefem“ din România. E mai degrabă un sound asemănător cu ceea ce poţi auzi pe BBC Radio One şi suratele de acest gen. Şi aşa, ajung din nou la constatarea, că - din păcate - la un sfert de veac după Revoluţia din 1989, o bună parte a albumelor produse în ţărişoara noastră au un sound aparte. Şi nu în sensul bun al cuvântului. Chiar şi piesele produse în România cu texte în limba engleză sună într-un anumit fel. Există desigur excepţii, iar cele zece piese incluse pe debutul bucureştenilor se numără cu siguranţă printre momentele alea în care eşti nevoit să exclami „aşa da“. Desigur, nu trebuie să uităm că sound-ul Otherside e unul fresh pentru piaţa românească de muzică pop. În momentul când e să compari materialul acesta cu ceea ce se face afară în acest domeniu, desigur lucrurile sunt un pic mai nuanţate. Dar hai să revenim la oile noastre şi la Otherside, fără îndoială una din cele mai plăcute surprize din zona muzicii „pop“ din ultima vreme. 

E foarte facil să afirmi că succesul se datorează vocii inconfundabile a la Weeknd a solistului Viky (cunoscut unora datorită fostului său proiect Viky Red). E un amestec de factori pentru care chestia asta sună bine. E mişto graţie felului în care se amestecă influenţele. Fie ele nu soul, funk, bass music sau altele. Compoziţiile au acel vino-ncoa necesar pentru ca piesele astea să îţi gîdîle plăcut urechile. Mai trebuie amintit şi masteringul. Aici, trupa stă din nou foarte bine, căci Neverending sună într-un mare fel, fără cusur. Dincolo de piesele care au fost promovate ca single-uri, printre surprizele acestui disc se numără „December“, o melodie unde apare şi Helen, un alt proiect autohton care promite cât se poate de mult pentru viitorul apropiat sau „No diggity“, unica compoziţie din repertoriul „evergreen“ de aici, care este o reorchestrare ingenioasă a celebrului hit cântat odinioară de Blackstreet, în special datorită acelei linii de bass care pur şi simplu te cucereşte din prima. Există şi momente mai „electronice“ unde băieţii folosesc sound-uri făcute celebre de Flume (de exemplu) şi per total acest „ghiveci“ cât se poate de trendy afară este cât se poate de gustos. Nu mai e un secret pentru nimeni că în vremurile noastre un remix bun la o piesă îţi poate aduce o bază de fani nebănuită. Ca o constatare, în timp ce video-urile de tip live session postate de cei de la Otherside pe Youtube au parte de câteva mii de vizualizări, remixul lui Pascal Junior la „Neverending“ are parte de aproape o sută de mii de vizualizări. Semn că piesele lor prind bine şi la segmentul de populaţie care consumă în cantităţi mari aşa numitul „deep house“ de pe la noi. Într-o ţară mai normală, Otherside ar avea parte de un exposure mult mai mare în mass – media. Binemeritat, dealtfel. La noi, treaba e alta, din varii motive. Ceea ce este important este că Otherside merg pe drumul lor. Şi o fac foarte bine. Chiar zilele acestea, vor scoate o piesă nouă, care nu e inclusă pe album. Albumul poate fi descărcat pe gratis, aici. Dar, dacă e să ascultaţi un sfat, mergeţi să îi vedeţi şi live. Concertul lor de zilele trecute din La Căpiţe,(în Timişoara) a demonstrat că Otherside poate fi un nume big pentru România. Poate cu niscaiva noroc şi pentru afară, unde băieţii îşi doresc să se lanseze cu adevărat. 

27 apr. 2016

Ceu - Tropix

                                             
Cel de-al patrulea material discografic al cântăreţei braziliene Ceu face parte din discurile acelea „nebunatice“, în care influenţele tradiţionale se împletesc cât se poate de fericit cu armoniile unor stiluri muzicale cât se poate de moderne din gama trip – hop, reggae sau chiar „electronice“. Fără îndoială,  „ghiveciul“ acesta între tradiţional şi modern se regăseşte în destul de multe cazuri în zilele noastre, dar şarmul combinaţiei de faţă este asigurat de echipa de producători (printre care se numără şi clăparul Hervé Salters, cunoscut ca şi General Elektriks) şi de vocea inconfundabilă a artistei. 

Timbrul vocal al solistei prezintă unele inflexiuni care te duc cu gândul la Astrud Gilberto. Şi la o serfie de alte nume din bogata cultură muzicală a Braziliei. Melodia care deschide albumul „Perfume do Invisível“ este o excursie în lumea bossanova peste care sunt strecurate momente şmechere de electro şi arome de reggae. Alături de momente mai mult sau mai puţin previzibile, discul acesta oferă şi o surpriză de proporţii. E vorba de singura piesă care nu a fost compusă de Ceu şi care este o prelucrare izbutită după "Chico Barque Song.", o piesă din repertoriul trupei braziliene de post – rock Fellini. Un track care iese din zona „comercială“, care va fi savurat pe deplin de cei care caută cu tot dinadinsul sound-urile underground. “Etilica / Interludio“ se învârte în jurul unui pattern reuşit de funk, iar „Sangria“ îţi oferă un moment de relaxare cu ritmuri lente de bossa cum numai cineva din Brazilia poate să inventeze. “Rapsódia Brasilis,” are un iz puternic de muzică electronică şi încheie într-un mare fel compoziţiile acestui disc, care cuprinde şi momente din categoria de toate pentru toţi, ca de exemplu, "Amor Pixelado".

Pe alocuri „filmul“ care se derulează în faţa ascultătorului e un soi de Cocteau Twins îmbibat cu groove-uri latino. Tropix e albumul care te duce cu gândul la Copacabana şi vacanţă. Cockteil cu umbreluţe şi savoir vivre. Bucăţi muzicale din zona tradiţională braziliană şi undeva în fundal porţiuni de hip hop, pop, reggae, Afrobeat şi sound-uri electronice. O voce distinctă şi relaxare. 


16 mar. 2016

Club Cheval - Discipline

                                                
Prima audiţie a albumului de debut al francezilor care-şi spun Club Cheval te lasă cu oarecare nelămuriri. Şi asta, pentru că, aparent, amestecul de voci folosite preponederent în R & B-ul tipic american cu ritmurile „merveilleux“ ale house-ului tipic franţuzesc creează un talmeş – balmeş. La prima audiţie, căci pentru cei care au răbdarea să deguste întreg meniul, se aleg cu o  „ciorbă“ cât se poate de gustoasă. Poate din cauza că majoritatea compoziţiilor incluse pe acest disc sunt adevărate explozii de energie. Sau poate că îmbinarea asta de stiluri muzicale „trendy“ este făcută cu mare băgare de seamă. Diversitatea stilistică nu ar trebui să mire pe nimeni, căci cei patru componenţi ai acestui echipaj care s-au cunoscut în oraşul lor natal Lille, au preferinţe muzicale „culese“ din genuri cât se poate de diferite. Sam Tiba, MYD, Canblaster şi Pantero666 contribuie fiecare în egală măsură la acest conglomerat muzical. Dincolo de piese, fiecare dintre ei are câte un interludiu care subliniază pe deplin personalitatea celor patru artişti. Un alt fapt demn de remarcat este acela că oamenii aceştia „respiră“ şi prin proiecte proprii şi de-a lungul ultimilor patru ani au colaborat printre altele şi cu Brodinsky. Şi nu în ultimul rând, un alt amănunt interesant este că vocea care se aude pe majoritatea pieselor îi aparţine unui muzician de studio pe numele lui Rudy, care a colaborat printre altele cu nume ca The Weeknd sau Jason Derulo.

Discul porneşte cu piesa intitulată „Debut“, care creionează misteriosul Univers sonor inventat de Club Cheval. Young Rich and Radical e primul moment de excepţie al albumului, în care sound-urile moderne se întrepătrund cât se poate de inspirat cu un cor de copii şi o voce trecută prin multe efecte, care conferă o autenticitate deosebită compoziţiei. Următoarea piesă, From The Basement To The Roof te duce în sfera adevăratului deep – house, unde beat-urile de sorginte britanică sunt amestecate ingenios cu influenţele franceze ale muzicii electronice.  Nothing Can Stop Us Now şi Legends sunt alte momente cât se poate de reuşite ale acestui material discografic, iar interludiile dintre piese conferă un aer cât se poate de „fresh“. Desigur, cireaşa de pe tort este „Discipline“, una din piesele care descrie pe deplin „ghiveciul“ stilistic. Chiar dacă conţine şi unele elemente mai puţin gustate de semnatarul acestor cronici – în speţă efectele de voce a la The Weknd – per ansamblu, muzica celor de la Club Cheval e ingenioasă. Spre deosebire de alte albume din zona electronică care încearcă să îmbine diverse subgenuri ale muzicii actuale, „Discipline“ reuşeşte să-ţi dea această impresie fără a se folosi de trucurile folosite din plin de producătorii din zona asta. „Discipline“ e muncă de echipă din start până la final şi emană un aer de originalitate demn de remarcat. Cu influenţe variate din zonele Daft Punk, Laurent Garnier, The Weeknd, Timbaland sau Justice, oamenii aceştia au pus la cale un album interesant. Dincolo de concepte sau experimente, Club Cheval are „acel ceva“ al lui care diferenţiază adevăratele talente de restul lumii. Sunt sigur că dacă se vor păstra în aceeaşi zonă, Club Cheval au şansa să devină un nume de referinţă pentru muzica electronică.  


14 mar. 2016

Junior Boys - Big Black Coat

                                        

Având în vedere faptul că în zilele noastre trendurile în materie de electronic – pop se schimbă cu o rapiditate alarmantă, cinci ani de pauză în acest domeniu pot fi fatali. Canadienii de la Junior Boys nu ar trebui să fie o noutate pentru cei care digeră sound-urile electronice, căci începând din 1999 au reuşit să creeze oareşce „valuri“ în acest domeniu, iar cele patru materiale discografice editate până în 2011 le-au conferit o aură „specială“ printre fani. Chiar dacă „Big Black Coat“ vine după cinci ani de pauză de la precedentul It's All True, piesele astea „prind“ foarte bine încă de la prima audiţie şi reuşesc să surprindă cât se poate de veridic noile tendinţe în materie de electronic – pop. Jeremy Greenspan şi Matt Didemus oferă un synth – pop cât se poate de solid, îmbibat din belşug cu influenţe din Detroit Teechno, Kraftwerk, arome de Pet Shop Boys dar şi „nebunii“ din gama Caribou, acesta din urmă remixând dealtfel şi una din piesele lor de la începuturi..

Aromele de 90s electronica se fac prezente din plin în prima piesă a discului „You say that“, după care ascultătorul e tratat cu unul din cele mai reuşite momente pop de aici, „Over it“, cu un ritm care pur şi simplu te face să te zbenguieşti. E genul acela de electronic – pop cu suflet care nu prea se mai practică în zilele noastre, dar care e de-a dreptul euforic. C'mon Baby e un alt exemplu în care influenţele „tradiţionale“ se împletesc cu sound-urile moderne. "Baby Give Up On It"' are serioase accente de electro – funk fiind parcă un remix după hiturile anilor 90 editate de Prince. Unicul moment mai neinspirat de aici este "No One's Business" , un midtempo care nu reuşeşte să transmită eenergia celorlalte piese incluse aici. Una din cele mai mari surprize ale acestui disc este „What You Won't Do For Love“ un remake de mare clasă după hitul lui Bobby Caldwell apărut în 1978. Varianta canadienilor păstrează cât se poate de exact vibe-ul original dar adaugă sound-uri cât se poate de actuale. Sunetele devin cât se poate de techno pe "Love Is A Fire," o piesă care s-ar potrivi de minune celor de la Pet Shop Boys în zilele noastre. Discul se încheie cu cele şapte minute ale piesei care dă titlul acestui material, piesa aceasta redând din plin şarmul de experiment versus pop cu care canadienii jonglează din plin pe parcursul celor 50 de minute cât însumează acest disc. Chiar dacă Junior Boys înoată în etichtetele electronic şi pop – music, Big Black Coat e cu totul altceva faţă de tonele de muzici made in 2016 care apar cu aceste particule. Carevasăzică, avem de-a face cu muzică compusă atât pentru creier cât şi pentru trup. E de ascultat cu atenţiune sporită. 



8 mar. 2016

Christine and the Queens - Chaleur Humaine

                                          
„Chaleur Humain este antidotul perfect împotriva conservatorismului muzicii pop“, remarca cât se poate de corect Alexis Petridis în cronica dedicată acestui album care a apărut zilele trecute în ziarul britanic The Guardian. În spatele numelui Christinne And The Queens se află  o singură persoană, Héloïse Letissier, cea care în ţara ei natală a devenit în ultimii doi ani o adevărată vedetă mainstream. A ocupat poziţii fruntaşe în topuri şi a cucerit o serie de premii (inclusiv două distincţii la Victoires de la musique 2015) cu acest material de debut care a apărut în Franţa în 2014. Între timp albumul a fost lansat şi în America în toamna anului trecut şi a fost scos şi pe cea mai importantă piaţă de discuri din lume, cea britanică, zilele trecute. Desigur, genul acesta de synth – pop care se amestecă invariabil şi cu componenta „queer“ a artistei franceze, nu e pentru toată lumea. Probabil că fredonatorii de servici ai hiturilor semnate Adele sau rockerii care se delectează cu „Its my life“-ul celor de la Bon Jovi nu vor găsi prea multe ingrediente gustoase printre compoziţiile care alcătuiesc acest debut. Dar pentru urechile care vibrează pe sound-uri ieşite din „turma“ pop – ului creat pe acelaşi calapod, piesele Christine And The Queens au o rezonanţă aparte.

Încă din primele armonii ale piesei de deschidere „iT“, ascultătorul e avertizat că lucrurile nu-s deloc „ordinare“, atât datorită construcţiei sonore cât şi graţie versurilor care ies din traiectoria pop- ului care ne inundă în clasamentele din zilele noastre: „She is a man now, and there’s nothing you can do to make her change her mind,”. Spre deosebire de artiştii care se chinuie să „provoace“ cu orice preţ, artista nu încearcă să demonstreze nimic, textele fiind de un hedonism pur, cât se poate de „lovely“. Varianta franceză a discului cuprinde excelenta piesă „Christine“, iar momentele mai „slow“ ale albumului – cum ar fi de exemplu Paradis Perdus – au un rafinament aparte fiind un amestec genial între muzica chanson din Franţa şi acordurile unor artiste din zilele noastre cum ar fi Lorde. Dealtfel „Paradis perdus“ este o îmbinare genială între un hit din 1973 cântat de Christophe şi un sample scos din unul din hiturile lui Kanye West. Un 70s meets zilele noastre – dacă vreţi - cu topping de creativitatea aceea specifică perioadei muzicale din anii 80. „Science Fiction“ posedă arome de Depeche Mode, iar „Half Ladies“ îţi poate aminti pe alocuri de începuturile Madonnei. Şi chiar niţel de Laura Pausini, în caz că asculţi exclusiv vocea. Versiunea originală (din 2014) a discului nu cuprinde excelenta „Jonathan“, adusă la lumină alături de Perfume Genius. Printre momentele de reală graţie se numără şi Saint Claude, iar lista momentelor reuşite poate fi extinsă practic la fiecare track al discului. Puţine discuri apărute în ultima vreme în muzica pop internaţională oferă atâtea motive de satisfacţie melomanilor care nu caută banalitatea. Din acest motiv, Chaleur Humaine merită toată atenţia, fiindcă e un pop colorat cu multă fantezie. E un disc care merită patru stele şi jumătate. Şi audiţii multiple.

29 ian. 2016

RUFUS - Bloom

RUFUS Bloom
                                           
cronica disc rufus

Irefutabil, o grămadă din artiştii care se învârt în muzica dance – pop din zilele noastre au un sound deja vu. Se prea poate ca acesastă constatare să fie datorată faptului că mai toţi folosesc aceleaşi VST-uri şi progrămele ajutătoare. Şi totuşi, există şi oameni care reuşesc să prezinte materiale discografice interesante, folosind aceleaşi pattern-uri, dar cu stil. E şi cazul australienilor RUFUS, care ca şi fraţii lor americani care alcătuiesc Capital Cities, au o semnătură aparte. O altă certitudine este că în lipsa unor repere clare şi concise, o sumedenie de etichetări ale unor formaţii din zilele noastre sunt cât se poate de halucinante. Bunăoară, pe Wikipedia stilul australienilor este „alternative dance group“. Adică o corcitură între Red Hot Chilli Peppers şi David Guetta? Categoric nu. Cel de-al doilea album al celor trei muzicieni din Sydney nu are nimic din numele descrise anterior, fiind un pop – dance de calitate superioară, la fel ca şi debutul lor „Atlas“, care în 2013 a ajuns pe prima poziţie a topului din Australia şi a avut un feedback frumuşel şi în alte zone ale lumii.


 Cu excepţia piesei de final „Innerbloom“, celelalte zece compoziţii incluse pe acest disc respectă cu sfinţenie regula unui pop – hit: vers, cor, ritm stabilit undeva la 120 BPM şi alte ingrediente folosite en – gros de către majoritatea celor care-şi petrec timpul cu crearea de piese de top. Ceea ce face ca aceste piese să iasă din „turmă“ este melodicitatea deosebită cu care australienii combină sound/urile. Găseşti aici italo – disco- ul specific anilor 80, garage – house a la Disclosure, balearic – disco, armonii trance şi chiar şi niţel tech- house. Una din piesele care străluceşte de departe este „You were right“, unde amalgamul de stiluri prinde contur încă din primele acorduri. Piesa asta e un soi de Caribou compus special pentru ringul de dans şi are o magie aparte. Sound-urile de synth sunt adesea acompaniate de efecte electronice subtile care crează o atmosferă de cocktail, ca de exemplu în Be with you, care te face să te binedispui instantaneu. „Like an animal“, „Until the sun needs to rise“ sau „Brighter“, completează senzaţia de vară pe care o emană albumul. Da, e drept, piesele sunt uşurele, dar produsul final este delicios fiindcă australienii îmbină influenţele într-un mod aparte. Muzica RUFUS este creată parcă special pentru delfinii care fac spectacole de magie. Finalul albumului, „Innerbloom“ demonstrează că oamenii aceştia pot produce şi chestii mai puţin comerciale. Drept urmare, amatorii de exepriemnte pot asculta aproape zece minute de nebunie australiană cu multe răsturnări de armonii pe parcurs. Un alt fapt interesant este că trupa aceasta are un alt nume în Statele Unite Ale Americii, RUFUS DU SOL. Şi asta pentru că numele de Rufus nu este disponibil în această ţară, din cauze de copywright. Overall, dacă vreţi să ascultaţi o muzică pop – dance decentă în anul 2016, vă recomand să nu ocoliţi această audiţie. 


25 ian. 2016

Jain - Zanaka

Jain Zanaka
                                        
cronica disc Jain Zanaka
Chiar dacă are numai 23 de anişori, solista franceză Jain a avut nevoie de nu mai puţin de şapte ani pentru a pune laolaltă cele zece piese care se regăsesc pe albumul ei de debut. Acest amănunt este unul primordial, căci varietatea de stiluri care se regăsesc în compoziţiile franţuzoaicei este una de invidiat, spectrul sonor evoluând de la pop la world music, bineînţeles cu o serie de arome dintr-o serie de alte etichete cum ar fi reaggae, hip hop sau chiar electronic music. Criticii muzicali din Franţa au primit cât se poate de pozitiv acest debut, albumul fiind nominalizat dealtfel şi la categoria Album révélation  în cadrul Victoires De La Musique, eveniment care va avea loc în data de 12 februarie în capitala Franţei. Un alt amănunt care face ca melodiile de aici să conţină nişte arome cât se poate de speciale este faptul că în copilăria ei solista a trăit în mai multe ţări africane printre care se numără Dubai sau Congo.

Fiind influenţată şi de hip – hop – ul american din zilele noastre, solista nu se sfieşte să introducă şi bucăţele din acest gen. Desigur, din aşa un pedigree nu are cum să lipsească şi idei de reggae (Lil Mama sau You can blame on me) iar atunci când e vorba de piese mai acustice (All my days) solista poate fi comparată cu Lilly Allen .Dar, ni'el mai fresh. De mare efect e şi piesa Makeba, care are un aer de Fela Kuti updated in 2016.  Din acest ghiveci nu lipsesc nici acorduri de indie – rock mai ales în So Paceful. Una peste alta, Jain reuşeşte să surpindă cu un disc care deşi are câte puţin din de toate, e surprinzător de bine închegat şi oferă o audiţie cât se poate de plăcută. Desigur, nu am menţionat nimic de Come şi Heads Up, două cântece care ar putea să-şi găsească locul în fruntea multor topuri de muzică pop din zilele noastre. Pe scurt, Jain e o surpriză mega – plăcută şi recomand audiţia acestui disc pentru toţi aceia care vor să asculte un pop de calitate, cum destul de rar ţi-e dat să auzi în zilele noastre. Zanaka e un ghiveci pop cu multe ingrediente care are o personalitate aparte.


8 dec. 2015

The Foreign Exchange - Tales from the land of milk and honey

The Foreign Exchange
Cel de-al 5-lea album de studio al proiectului care poartă numele de Foreign Exchange este o îmbinare reuşită între muzica americană plină de farmec (cu accente R & B soul şi funky) şi sound-urile „mai europene“ care se regăsesc oarecum în muzica numită generic electronică. Combinaţia asta gustoasă ar putea fi încadrată în muzică creată cu precădere adulţilor. Este important de subliniat acest aspect, căci compoziţiile acestei trupe sunt adresate cu precădere celor care nu gustă textele stupide dedicate stripperilor sau senzaţiilor pe care le are o fată atunci când sărută altă reprezentantă a sexului frumos. Chiar dacă la capitolul „experimente“, piesele incluse pe „Tales from the Land of Milk and Honey“ nu reuşesc să aducă nimic nou, motivul pentru care melodiile astea te cuceresc pe deplin este altul. Dincolo de textele subtile şi pline de graţie, felul în care oamenii aceştia amestecă armoniile soul, funk şi r & b cu beat-uri cât se poate de actuale este unul de admirat şi acest fapt denotă o maturitate artistică incontestabilă.  Cei doi piloni principali ai acestui proiect sunt Phonte şi  Nicolay. Pe numele său adevărat Phonte Lyshod Coleman, „jumătatea americană“ a acestei trupe este un rapper care a devenit cunoscut graţie formaţiei Little Brother care iese oarecum din clişeele unui muzician încadrat în hip hop. Piesele lui au adesea tematici care evocă clasa muncitoare iar aromele de R & B pe care le emană la tot pasul sunt pur şi simplu delicioase. De cealaltă parte, Nicolay este un producător muzical olandez a cărui specialitate este îmbinarea muzicii electronice cu hip – hop – ul. Dealtfel, cei doi au fost nominalizaţi şi la premiile Grammy în 2009 pentru o piesă inclusă în cel de-al doilea material discografic la interesanta categorie care poartă numele de „Best Urban/Alternative Performance“. Alături de ei, pentru acest album se află un keyboardist pe nume ," Lorenzo "Zo!" Ferguson şi solistele Carmen Rodgers şi Tamisha Waden.

Printre piesele remarcabile care se regăsesc pe acest material discografic se numără „Asking for a friend“, un amestec genial între sound-urile house americane şi funk-ul specific din aceeaşi zonă. La o primă vedere, piesa pare a fi o parodie, mai ales datorită accentului britanic al rapperului Phonte, dar pe parcurs devine o compoziţie notabilă graţie alternanţei dintre corul feminin extrem de interesant şi a flow-ului solistului. "Work It to the Top" pe de altă parte prezintă nişte ritmuri boogie care amintesc de KC & The Sunshine Band pe alocuri, iar piesa care deschide acest disc şI care totodată dă numele lui este un fusion între ritmurile braziliene şi armonii funky. Printre motivele care fac ca această audiţie să fie una classy este faptul că formaţia asta are parte de compoziţii cât se poate de solide. 

Piesele astea emană prin fiecare por sentimente pozitive, cu referiri stricte la magia iubirii şi complexitatea problemelor cu care se confruntă adulţii în zilele noastre. După cum spuneam e un disc pentru melomanii maturi care iubesc ritmurile R and B şi funk made in America „ambalate“ în straie moderne, dar care nu includ tâmpenii din aşa numita muzică EDM din zilele noastre. Piesele astea fac o legătură subtilă între trecut şi prezent şi fie că sunt încadrate în contemporaray soul music sau modern funk, au substanţă. Pe lângă momentele uptempo, albumul are parte şi de porţiuni „liniştite“ menite a pune ascultătorul într-o stare de melancolie. Cum e de exemplu "Face In The Reflection,": „Do you ever wonder why/ you can never unify/ the person that you are/ with every person that you think you should be,". Chiar dacă nu o să-l găsiţi printre clasamentele cu cele mai bune discuri ale anului 2015, vă asigur că „poveştile din ţara cu lapte şi miere“ sunt absolut adorabile şi merită a fi ascultate cu mare băgare de seamă de toţi melomanii adulţi care vor să experimenteze un album care uneşte trecutul şi prezentul într-un mod admirabil. 

7 dec. 2015

Lucia - Silence

Cronica disc Lucia
Există muzică pop românească care să nu jignească IQ-ul ascultătorului? Nu, nu e o întrebare de Radio Erevan. Desigur, rămâne la latitudinea fiecărui meloman chestia cu „jignitul“, dar marea majoritate a producţiilor româneşti din zona pop sunt atât de inodore, incolore şi insipide încât nu au cum să trezească interesul unui meloman cu urechile bine spălate. Şi ca să răspund la întrebarea enunţată anterior, da, există. Mai rar, ce-i drept şi nu la „vedere“, dar tocmai aici stă unul din farmecele muzicii: acela că diamantele nu strălucesc la vedere, trebuiesc descoperite, ele sunt adesea pitite în cotloane bine ascunse. Se prea poate ca nu mulţi dintre voi să fi auzit de Lucia, până acuma. Deşi a debutat de vreo trei anişori cu un cover după formaţia The MoooD, Lucia nu a invadat mass media românească. Albumul ei de debut poartă numele de Silence şi merită atenţie sporită.

Primul fapt care îţi sare în ochi la acest debut este coperta. Care seamănă izbitor de mult cu coperta noului byron, Eternal Return. Dealtfel Lucia şi-a lansat acest album de debut în cadrul unui concert susţinut în Berăria H alături de trupa lui dan byron. Asemănările cu byron nu se opresc însă aici, căci din loc în loc aranjamentele muzicale aduc niţel a ceea ce prestează byron. Cu arome mai pop desigur. Ceea ce ne oferă Lucia pe cele 12 piese care alcătuiesc acest album de debut este ceea ce poartă denumirea generică de pop „afară“. Există of course şi influenţe din alte zone, dar cam aceasta e ideea. Din fericire, pop-ul făcut de Lucia nu seamănă cu ceea ce e împachetat în această etichetă şi care se lăfăie pe canalele mass media românească. Avem de-a face cu un debut interesant din toate punctele de vedere. Dacă ar fi să judec acest album după ceea ce se scoate prin ţărişoara noastră în domeniul pop, aş fi tentat să spun că discul ăsta e revoluţionar. Dacă e să-l judeci după pop – ul care se produce „afară“, muzica asta e de bun augur. Cu armonii şi orchetraţii interesante, cu o voce promiţătoare şi cu „oameni“ în spate care au cizelat piesele pentru a suna modern. 
Judecând după pianul care se revarsă în primele secunde ale piesei care dă titlul acestui album, ai crede că Lucia şi-a propus să meargă în direcţia celebrei Adele. Ceea ce nu e un lucru rău, la urma urmei. Doar că, lucrurile nu stau aşa. Din fericire, căci pe lângă asemănările cu Adele, există multe chestii mai faine. Poate ar mai fi de adăugat că Silence are deja peste 19 milioane de vizualizări pe Youtube. Mult mai interesantă din punctul de vedere al subsemnatului este piesa To Gold. Are beat modern, aranjamente mişto şi sună de parcă nu ar fi fost produsă în România. Piesa a fost produsă de Bazooka (de la Moonlight Breakfast) iar mixajul şi masterul de Dan Georgescu (byron). Iar cvartetul de coarde e din filmul Muse Quartet. Yours este un alt exemplu de pop din categoria „mega – decent“, iar printre momentele care merită remarcate se mai numără Making me go (a la Lorde) sau Dont let me down. Există aici de toate pentru toţi: şi piese romantice de ascultat la gura sobei (Still, Book of life sau Show Up . toate trei pe calapodul Adele), dar şi un moment mai puţin reuşit, „Sunny Day“, care nu se ridică defel la înlţimea celorlalte producţii de pe Silence. Interesant este că nu toate piesele prezente pe canalul ei de Youtube au fost incluse pe albumul de debut. Una peste alta, Lucia pare a fi o încrucişare între Alexandrina şi Moonlight Breakfast cu topping de Adele. Esenţialul este că dincolo de alte etichete, avem de-a face cu unul din cele mai interesante albume pop ale anului 2015 made in Romania. Poate cel mai. Merită toată atenţia şi sunt sigur că vom mai auzi pe viitor de Lucia. Avem nevoie de nume din astea pentru a schimba lucrurile în atât-de- prăfuita lume pop a industriei muzicale autohtone. 

2 dec. 2015

Odezenne - Dolziger Str. 2

Odezenne
Cred că sunt în asentimentul mutora atunci când subliniez – pentru a nu ştiu câta oară – faptul că muzica fabricată în Franţa are un iz aparte, pe care cu greu îl găseşti în culturile altor ţări de pe continentul nostru. Un nou exemplu care vine să confirme afirmaţia enunţată anterior este trio-ul francez Odezenne. Formaţia alcătuită din Alix, Jaco şi Mattia a scos recent cel de-al treilea material discografic numit Dolziger Str. 2, un album care merită să intre în atenţia tuturor melomanilor indiferent de „orientare“ stilistică, din mai multe motive. Presa franceză i-a numit pe cei trei muzicieni „exponenţii unui nou curent rap“ al Franţei. Alţii s-au aventurat să îi descrie drept exponenţii unui nou stil muzical francez. Ca de multe ori şi de această dată etichetele nu-şi prea găsesc rostul atunci când vine vorba să caracterizezi produsul Odezenne. 

La prima vedere, compoziţiile lor ar putea fi încadrate în rap. Lucrurile nu-s chiar aşa simple, căci dincolo de „flow“-ul caracteristic hip hop – ului oamenii aceştia se folosesc de câtevas negative complet diferite faţă ceea ce se petrece deobicei în această zonă muzicală. Muzica celor de la Odezenne e caracterizată de un eclectism notabil, fiind o combinaţie de electro, rock alternativ, jazz dar şi chanson francaise. Peste care sunt turnate picături de rap parizian, aşa doar cât să dea un gust deosebit acestui ghiveci extrem de gustos.

Un corps à prendre este piesa care deschide într-un mare fel acest disc, cu un negatic care pare a fi un amestec de electronică cu accente cât se poate de dubioase. Unul din cele mai reuşite momente este Bouche à lèvres, un single care exprimă pe deplin magia aparte a artiştilor francezi care repetă obsesiv „Souvent la tête dans la cantine, je dessine, je dessine / Le gout amer de ta cuisine, mes babines, mes babines“. Cu unele chitări care amintesc pe alocuri de conaţionalii lor de la Ratat şi un „pam pam“ cât se poate de bine structurat, piesa asta merită ascultată „encore, encore“. E pur şi simplu una din acele piese „vraiment incroyables“ şi lucrurile continuă în aceeaşi notă pozitivă, căci track-ul numărul trei de aici e un alt „boom“ cât se poate de reuşit. Dincolo de cuvintele reuşite (Vi-vilaine comme une chienne dans une bouche dégueu
Vo-vodka dans la tête, y'a d'la house de goût Va-vas-y dans la fête, cet étrange négo Doudou se dégoûte, doudou doute), ascultătorul are parte din nou de un negativ cât se poate de inspirat. 

„Cabriolet“ are parte de o orchetraţie care pare a fi o combinaţie reuşită între Pink Floyd şi Radiohead, iar „Vodka“ e un alt moment în care chitările psihadelice îşi fac simţită prezenţa cât se poate de evident. Dacă e să asculţi Boubouche ai impresia că tocmai ai dat peste un experiment electro în care synth-urile sunt scoase parcă dintr-o navă extraterestră. Asta până undeva până spre mijlocul melodiei, căci mai apoi în ecuaţie intervin din nou efecte de Twin Peaks. Satana e un alt punct de atracţie al acestui disc, iar pentru final artiştii au apelat la o altă piesă ...enigmatică. On nait on vit on meurt are de toate: percuţie din categoria „de ascultat cu urechile ciulite“, efecte electronice „împrumutate“ parcă din visteria unor artişti experimentali şi bineînţeles mesaj.

Indiferent cum categoriseşti acest album, cei trei francezi care alcătuiesc formaţia Odezzene reuşesc să surprindă cu ceva fresh. „Nu ştim ce cântăm. Nu pentru că nu avem influenţe, ci pentru că nici noi nu știm ce să facem. Pur şi simplu, iese aşa. Facem muzică, fără a încerca să definim lucrurile“, spuneau membrii formaţiei într-un interviu. Şi dacă tot am amintit de influenţe, oamenii aceştia citează nume ca Radiohead, Bjork,  Rage against the machine, Dead Prez , Pearl Jam,  Korn,  Grandaddy,  Smashing Pumpkins, Akhenaton, The Pharcyde Serge Gainsbourg, Gonjasufi, Death Grips,  Grauzone,  David Bowie,  The Clash sau  Lee Scratch Perry. Adică un talmeş balmeş. Interesant este faptul că discul acesta s-a născut după o perioadă în care membrii trupei s-au autoexilat în capitala Germaniei. Poate de aici vine şi diversitatea care se regăseşte din plin în cele zece piese. Şi pentru final, merită să mai citez din vorbele francezilor. „Discul ăsta e Berlin. Văzut de la fereastră, cu un Currywurst în mână şi cu ochii concentraţi pe păsări“. Dolziger Str. 2 e de ascultat cu atenţie, căci conţine bunătăţuri cum numai „les francais“ ştiu să creeze.

26 oct. 2015

C Duncan - Architect

C Duncan Architect
Chiar dacă pe zi ce trece creşte periculos de mult numărul artiştilor care îşi etichetează muzica drept „eclectică“, tot mai rar găsesc lucruri surprinzătoare prin avalanşa de apariţii discografice care se revarsă constant peste noi. Adevărul e că prin această mare infinită de discuri care apar zi de zi, e tot mai greu să ai un „filtru“. Să asculţi ceea ce merită, să cerni grâul de neghină. Compozitorul scoţian Chris Duncan reuşeşte pe deplin să fie surprinzător cu debutul său discografic. Spre surprinderea multora, a fost remarcat de juriul care alcătuieşte anual lista de nominalizări pentru premiile Mercury din Marea Britanie. Albumul Arhitecture are serioase doze de originalitate în primul rând pentru că amestecă aromele muzicii clasice cu „cărligele“ muzicii denumite „pop“. Şi mai interesant este că această nebunie sonoră care prezintă ascultătorului inclusiv inflenţe psihadelice, generează un soi de dream – pop care e greu încadrabilă  în standarde.

Muzica scoţianului poate fi numită oricum: folktronica (o frumoasă găselniţă a criticilor muzicali care descrie amestecul de folk şi efecte electronice) sau chiar melancolic – pop. Ceea ce este cert, este că indiferent de ce particulă ai vrea să lipeşti de piesele astea, e greu să nu fii iremediabil îndrăgostit de compoziţiile tânărului artist. Nu din prima, căci nu e un disc easy listening. La ascultări succesive descoperi noi şi noi nuanţe, care te captivează. Dacă ar fi să fac o paralelă în cinema, acest disc mi-a readus aminte de superba peliculă Tystnaden („Tăcerea“) de Ingmar Bergman.  O operă cu rădăcini metafizice, care este o meditaţie asupra căutării unui scop într-un univers lipsit de sens şi de Dumnezeu, în care alienarea a redus comunicarea dintre oameni la relatii pur carnale. Tânărul artist reuşeşte cu ajutorul unor „dialoguri“ cât se poate de minimaliste (exact ca-n filmul de care mi-am amintit) să zugrăvească cât se poate de ingenios o lume muzicală aparte, în care fiecare meloman poate regăsi diverse valenţe stilistice. 

Se prea poate ca unii să găsească în aceste piese influenţe Grizzly Bears, Fleet Foxes, Wild Beasts sau Bon Iver. Pe listă ar putea fi inclusă şi Enya – cu voia dumneavoastră. Chiar dacă stilul ei nu e defel pe acest calapod. Idea e că rezultatul combinaţiilor realizate de C Duncan este unic. Şi îţi creează o stare de bine. Melodiile abundă în sunete scoase de orgă de biserică, percuţii misterioase şi efecte electronice subtile. Încă de la primele armonii ale piesei „Say“ e clar pentru oricine că muzica aceasta face parte din categoria „premium“. Dacă asculţi doar câteva secunde din piesa For, e clar că imaginaţia te duce undeva pe malul unei mări uitate de lume, iar în „Miracles“ îşi fac apariţia o sumedenie de influenţe „vintage“, la fel ca în „Garden“. S-ar putea să nu aibe nicio relevanţă, dar acest tânăr scoţian este pasionat de pictură. Şi provine dintr-o familie de muzicieni clasici. Desigur, aceste amănunte sunt valabile atunci când te scufunzi în audiţia acestui album de debut. O audiţie pe care o recomand din toată inima, căci vorbim aici de unul din cele mai surprinzătoare albume ale anului 2015. Atenţie! Architect nu e pentru oricine. Recomand a se consuma doar de melomanii care au „filtrele“ curate şi mintea deschisă.

20 oct. 2015

John Grant - Grey Tickles, Black Pressure

Cronica disc John Grant
Se prea poate ca mulţi dintre voi să nu fi auzit până acum de John Grant. E cazul să vă adăugaţi în lista de preferinţe pe domnul acesta în vârstă de 47 de ani. Fiindcă Grey Tickles, Black Pressure e prea şmecher pentru a nu concura la unul din cele mai bune albume ale anului 2015. În materie de muzică pop, desigur. Aşa după cum menţionam şi în cronica dedicată precedentului său album, dincolo de aranjamentele sonore, piesele fostului solist al trupei Czars, abundă în texte care mai de care mai iscusite. Totul porneşte de la titlul albumului, care este o traducere „britanică“ a expresiilor „mid-life crisis“ şi „nightmare“ din limbile islandeză şi turcă. Neobişnuită este şi coperta albumului, care îi are ca şi colaboratori pe Tracey Thorn (EX Everything But The Girl), Amanda Palmer (Dresden Dolls) şi  Budgie (fostul tobar al trupei Siouxsie and the Banshees).


Nu ştiu alţii cum sunt, dar încă de la prima audiţie a celor 96 de secunde ale piesei care e intro-ul acestui disc, mi-am adus aminte de sound-urile unei dintre formaţiile cu care am crescut în casa mea natală, Yazoo. Intro-ul lui John Grant seamănă ca două picături de apă cu începutul piesei „I Before E Except After C“ din visteria celebrului grup alcătuit din Alison Moyet şi Vince Clark. Doar că de această dată,  artistul ne serveşte câteva citate despre iubire, doar pentru a intra în forţă cu piesa care dă titlul acestui album şi care ni.l prezintă pe John Grant cât se poate de sigur pe sine şi cu un speech care face referire la lumea plină de boli în care trăim: “I can’t believe I missed New York during the ’70s, I could’ve got a head start in the world of disease”. Snug Slacks merge şi mai departe pe o construcţie electro – pop care pur şi simplu te învăluie cu farmece aparte din primele versuri: „Is it is difficult for you to be so beautiful/Or do you find the advantages tend to outweigh the disadvantages?/Am I rude?/I'm sorry, I've never had the appropriate attitude“. După această excursie în lumea funk-ului cxucerită de roboţi, albumul ia o turnură neaşteptată, căci Guess How I Know navighează în apele rock-ului alternativ în care distorsul chitărilor e pe alocuri enervant de reuşit.

Piesa realizată în colaborare cu Amanda Palmer numită You And Him păstrează oarecum drumul acesta „zgomotos“, dar varietatea e la ea acasă pe aici, căci în Voodoo Doll, de exemplu, ascultătorul e aşteptat cu un sound de synth din zona muzicii minimal peste care artistul îţi aruncă vocea de crooner. E un soi de alternanţă între pop a la Scissors Sisters şi goth a la Zola Jesus, cu arome de Prince, o melodie cât se poate de impresionantă care te cucereşte din prima. Pe lângă ritmurile adesea experimentale şi dark de aici, se găsesc şi destule momente de pop în cel mai curat sens al cuvântului. De exemplu în balada Global Warming, care dincolo de sound-ul ei comun oferă din nou delicii lingvistice pentru cunoscătorii de limba engleză: „I'm so sick of hearing people talk about the sun/They sound like a bunch of Aztec Indians/And all they do is hang out clogging up the streets/Congratulating each other on their pedicured feet“. O altă baladă care te face să visezi cu ochii deschişi este Magma Arrives, care dincolo de sunetele ei dream – pop are câteva întorsături cât se poate de neaşteptate. Sound-ul se schimbă radical din nou în „Black Blizzard“, un soi de Yazoo combinat cu Kraftwerk ca şi sound, dar în care John Grant aruncă exact în locurile esenţiale voci de-a dreptul hipnotice.

Chiar dacă single-ul Dissapointing nu reuşeşte să redea pe deplin frumuseţea albumului, colaborarea este una reuşită şi este urmată de No More Tangles, care în primele ei 35 de secunde oscilează între Alphaville şi o operă simfonică şi pe parcurs se transformă într-o baladă extrasă parcă din coloana sonoră a vreunui film Science Ficition. Exact ca şi la intro, şi la outro, artistul ne serveşte cu un citat din Biblie despre dragoste. De această dată, o voce de fetiţă ne anunţă că  „Dragostea este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate; dragostea nu pizmuieşte; dragostea nu se laudă, nu se umflă de mândrie“. Şi cel mai important e finalul: Love Never Fails. Ca şi o scurtă concluzie: John Grant never fails. Iar discul acesta e prea şmecher pentru a nu fi băgat în seamă de urechile care caută dimensiuni noi în muzica pop actuală.

15 oct. 2015

Duran Duran - Paper Gods

Duran Duran
A fost o vreme în care ştirea conform căreia Duran Duran scoate un album nou, ar fi făcut o reală senzaţie. Ei bine, în anul de graţie 2015, vestea asta nu mai e defel un „boom“ media, chiar dacă cel de-al 14-lea studio de album al formaţiei din Birmingham care a luat naştere în 1978 merită toată atenţia. Desigur, muzica pop s-a schimbat enorm de mult în perioada de când Duran Duran făceau legea în topuri, dar cele 12 piese incluse în Paper Gods reuşesc să fie o audiţie cel puţin plăcută pentru toate urechile care rezonează cu muzica actuala.  Unul din principalele atu-uri ale discului este faptul că în timp ce majoritatea trupelor care au avut succes în anii 80 se repetă involuntar, băieţii de la Duran Duran reuşesc să evite clişeele optzeciste şi oferă ascultătorilor noi dimensiuni sonore. E drept, nu  întotdeauna foarte reuşite, dar despre asta voi aminti mai târziu.

Dacă e să ne raportăm la hit-uri e clar că la loc de cinste se află Pressure Off, o piesă ce îi are ca şi colaboratori pe Janelle Monae şi Nile Rodgers. Desigur, melodia are un  iz de Daft Punk pe alocuri, dar dincolo de asta, e o mostră de pop de calitate. Dealtfel Nile Rodgers are un background cât se poate de interesant cu băieţii din Duran Duran fiindcă le-a realizat un excelent remix la superba „The Reflex“, a compus „Wild Boys“ şi şi-a lăsat amprenta pe albumul lor Notorious. Evident, succesele pop ale anului 2015 sună oarecum diferit, dar acest amănunt nu ştirbeşte cu nimic din frumuseţea acestei compoziţii, care poate fi considerată diamantul cel mai preţios din Paper Gods. Din fericire, printre cele 12 piese se mai găsesc şi alte pietre preţioase. De exemplu You Kill Me With Silence,” în care apare Mr. Hudson sau „What are the chances?“ unde apare şi chitaristul John Frusciante, ex-Red Hot Chili Peppers.  Alte momente plăcute sunt „Sunset Garage“, „Face for today“ (un new wave updatat la 2015)  şi „Butterfly Girl“, un electro – pop care îmbină într-un mod armonios sound-uri optzeciste cu beat-uri moderne. 

După cum spuneam, există şi părţi mai puţin cizelate pe acest disc. „Last night in the city“ este genul acela de piesă care încearcă să mulţumească amatorii de EDM cu muzica de pop. Chiar dacă pe piesă apare Kiesza, rezultatul nu e tocmai fericit. O altă compoziţie care scârţâie este "Danceophobia", pe care apare Lindsey Lohan. Probabil că raţiunea pentru care băieţii au introdus aceste două piese ţine undeva de motivaţia de a cuceri publicul actual care consumă „pop“. Probabil că acest fapt nu se mai poate realiza în 2015. Minusurile sunt însă minore, căci la fel ca şi precedentul album al băieţilor, All you need is now, şi acest material este unul de colecţie. Din fericire, cei patru muşchetari care alcătuiesc azi trupa Duran Duran (Simon Le Bon, Nick Rhodes, John Taylor şi Roger Taylor) au izbutit şi de această dată ofere melomanilor un album de audiat în multiple rânduri, plin de rezonanţe pop din categoria „aşa da“.