29 oct. 2019

OCS - Fabrica de Păpuși


Chiar dacă aparent industria muzicală autohtonă are parte de „ceva mișcare“, la capitolul apariții discografice lucrurile nu-s defel roz. Din multe motive, pe care orice om cu capul pe umeri le cunoaște. Dacă vorbim de ceea ce unii se încăpățânează să eticheteze drept rock alternativ, lucrurile-s și mai „în ceață“. Carevasăzică, băieții care-și spun cât se poate de „wise“, Omul cu Șobolani, tocmai au lansat cel de-al 8-lea album discografic de studio din carieră, numit „Fabrica de Păpuși“. E nevoie din start să punctez faptul că în sărăcăcioasa branșă autohtonă nu e de ici de colo să scoți atâtea discuri. E nevoie de perseverență, curaj, determinare, o doză de nebunie și multe altele pentru a răzbate într-o asemenea „junglă“. Încă de la început, formația alcătuită pe imaginea solistului Dan Amariei a mers pe texte autohtone așezate pe o combinație de riff-uri aflate unde între Alice in Chains, Blur și Nirvana. Din fericire, spectrul sonor nu se schimbă nici pe parcursul noului disc, chiar dacă pe ici pe colo băieții au mai adăugat câteva arome stilistice. În mare parte, discul ăsta este unul „safe“, în care multe lucruri sună exact așa cum te-ai fi așteptat să fie de la trupa care a devenit cunosctă și datorită versurilor „Stai și asculți plictisit/Ce te-nvață la școală/De parcă-ar mai fi ceva nou de invățat“…. 

Prima surpriză a albumului vine odată cu cea de-a treia piesă, „Băieții în Alb“, în care trupa introduce un fundal sonor „liniștitor“ care îți poate aduce aminte de superbele piese ale lui Johnny Cash, pentru ca mai apoi, la refren…bang! …să schimbe complet registrul cu „supărăciuni“ reușite în care aflăm că așteptăm să fim salvați de băieții în alb. Nu știu dacă ideea piesei are vreo legătură cu „Men in Black“-ul lui Will Smith, dar melodia reușește să ți se întipărească în creier. Indiferent dacă ești rocker sau mielușel, căci în versurile acesteia aflăm că  „Fetele sunt triste/Băieții obosiți/Rockerii s-au transformat în mielușei cuminți“. Armoniile specifice brit – rock – ului practicat odinioară de Blur sau Oasis se resimt din plin în „Iepurele ateu și proasta țestoasă “, iar „Singur împotriva nimănui“ completează tabloul pieselor pe care te aștepți să le auzi din tabăra oamenilor cu șobolani. Instrumentala „Doi Alpi Frumoși“ pare a fi compusă special pentru coloana sonoră a unui serial de suspans, iar cea mai „zgomotoasă“ melodie de aici este fără îndoială „Ne mulțumim cu puțin“. Probabil că dacă și alte melodii de aici ar fi fost creionate pe același calapod ca asta, aveam parte de un disc mult mai cu cojones. Dincolo de riff-uri și arome de Pearl Jam sau Radiohead, albumul are câteva texte menite să te pună pe gânduri  (Fabrica de păpuși / Unde toți suntem cam duși / Locul unde nu există uși/ Tu crezi că ai scăpat / Viața te-a amanetat / Ai fost exmatriculat!), iar acest fapt este un punct bun pentru OCS.  

Una peste alta, noul OCS a fost croit special pentru urechile celor care au gustat și până acum melanjul oferit de membrii trupei. Ar mai fi de menționat și sound-ul „corect“ al albumului (pentru care a fost răspunzător  și Adam Whittaker) și faptul că spre deosebire de multe alte trupe care-și spun „alternative“ de pe la noi în țară  care compun melodii special pentru corporatiști plictisiți de mainstream, cei de la OCS merg pe un drum bine creionat și lovesc cu atitudine. Chestie care se regăsește tot mai puțin prin spațiul nostru geografic. Albumul are parte de un turneu de lansare, iar dacă vreți să fiți la curent cu noutățile șobolanilor ar fi bine să aruncați un ochi pe pagina lor de facebook. 


17 oct. 2019

Țapinarii - Săgeată spre cer




Unele lucruri nu se schimbă niciodată. De exemplu faptul că adesea nu e ușor să ai cuvintele potrivite la tine. Chestia asta au observat-o mulți, inclusiv F.R. David care prin 1982 a cucerit lumea printr-un cântecel care a avut refrenul „words/don t come easy to me“. De-a lungul vremurilor, creatorii de melodii au tratat această problemă în fel și chip. Unii au preferat să sugereze cuvintele prin „la la“-uri sau „na na“-uri. Chiar și Sting a preferat această abordare într-o superbă melodioară de pe vremea The Police care purta ineditul titlu „De do do do de da da da“. Alții s-au dedat la diverse poante. Adevărata poantă este că însuși semantica acestui cuvânt are un strop de umor. Și asta pentru că „poantă“ poate fi extremitatea anterioară a piciorului unei balerine sau punctul culminant al unei glume. Cei doi băieți care colindă țara-n lung și-n lat sub titulatura de Țapinarii pun un mare accent accent pe „lyrics“. Care conțin adesea poante. E și normal să fie așa, căci orchestrațiile compozițiilor lor au rolul de a sublinia mesajul care răzbate din spectacolele băieților care au împlinit frumoasa vârstă de 18 ani de carieră. Spre deosebire de vremurile în care Cosmin Covei și Adrian Tănase făceau furori cu teme precum „Un ungur mic și supărat a interzis Ardealul/ Un ungur mic, chiar foarte mic, și-a schimbat arealul“, albumul „Săgeată spre cer“ migrează spre„ rețeta eternă a fericirii“ din care nu lipsesc chestiuni ca parentingul, amantele, divorțul și acel „midlife crisis“ de care nu scăpăm niciunul dintre noi. 

În debutul acestui material discografic băieții încearcă să deseneze un auto – portet în stilul lor șod, în care își anunță fanii că pe lângă vocile grave și suave pe care le posedă, „mai și cântă“:  „Am fost timid / Din cărți îmi conturam o lume /Eram băiat serios / Dar mă țineam de glume/ Și am cântat apoi cu voce gravă/ Voce de suflet, voce suavă / Uneori am șoptit, alteori am țipat / Și câteodată chiar am cântat“. Melodia „Marea și rock-ul“ are însă și un îndemn spre atingerea unei mentalități poztive: „Lumea e gri dar priviți în voi / Să descoperiți mai multe culori“. Dacă e să ne referim strict la capitolul instrumentații muzicale, albumul acesta are două momente ieșite din „cotidianul“ cu care ne-au obișnuit Țapinarii. E vorba de piesa cea mai lungă de pe disc, „Pui de dac“, în care urechile sunt bombardate cu câteva riff-uri de chitară care amintesc de Manic Street Preachers și „Criza de 40“ în care textul este construit pe un soi de regaae. 

Uneori mesajele celor de la Țapinarii nu sunt deloc subtile, de exemplu în „Iubire adevărată“ unde sfatul băieților pentru „ele“ este cât se poate de direct: „Pune-ți dragă țâțe/ Pune-ți unde vrei / Pune/ți chiar și-n frunte / Pune-ți câte trei“.  Alteori, băieții reiterează ideea genialului seria de comedie Seinfeld: „Și totuși cu tine să stau / Să stau și să fac nimic / Să nu vreau să mă ridic / Să alerg printre stele cântând / E bine uneori pe Pâmânt“ (Săgeată spre cer). Deși are parte de o instrumentație „subțirică“, colaborarea cu cei de la Fără Zahăr în piesa „Născut liber“ este acceptabilă. Se putea însă mult mai bine....,  

Veriga slabă a acestui album este aceea că din punct de vedere al instrumentațiilor, materialul beneficiează de o previzibilitate sâcâitoare. Dar, la acest capitol băieții nu au excelat niciodată, deci fanii trupei știu la ce să se aștepte. Dincolo de analiza textelor mai mult sau mai puțin reușite care se regăsesc în cele 11 compoziții incluse pe acest album, Țapinarii reușesc și în zilele noastre să transmită idei într-un mod natural, fără zorzoane și tertipuri trendy. E la latitudinea fiecăruia dacă se regăsește în acest fel de exprimare muzicală și artistică, însă un lucru e cert: chiar dacă Țapinarii activează într-un gen în care „la la la“-urile  și „na, na, na“-urile sunt omniprezente (folk, desigur!), băieții au întotdeauna cuvintele la ei.    
P.S. Lansarea oficială a acestui disc în Timișoara, va avea loc în data de 21 noiembrie, la The 80' Pub. 

15 oct. 2019

byron - Nouă



Nu trebuie să fii un critic muzical ca să simți că melodiile celor de la byron au o sonoritate aparte. E exact ca și acel „signature“ pe care vreun muzician celebru îl aplică unui instrument care mai apoi este adulat de marea masă. Sound-ul distinct al formației care se pregătește să lanseze cel de-al șaptelea album de studio se revarsă în valuri spumoase și e clar ca lumina zilei că „Nouă“ va avea parte de un succes răsunător în rândul celor care prețuiesc construcțiile muzicale ale artiștilor care au devenit cunoscuți cu debutul „Forbidden Drama“. 

De această dată, „drama“ muzicală a celor de la byron nu mai este interzisă melomanilor care nu se descurcă prea bine în limba lui Shakespeare. Carevasăzică, , enfin, byron chante en roumain. Și prin acest fapt, sunt sigur că formația va reuși să cucerească și alte felii de public pe viitor. Măiestria textelor „meșterite“ abil de către „boss“-ul Dan Byron răzbate din fiecare colțișor al celor 12 melodii incluse pe „Nouă“. Într-un mare fel , căci nu e la îndemâna oricui să compună versuri ca „Afară-i atât de frig /Norii se bat cu perne zburând peste case-n orașu-adormit/Mă plimb pe străzi pustii/ Văd oameni cu ochi de cărbune și nasuri din morcovi portocalii...“ (Continuum). Și asta nu e tot, căci din loc în loc, liderul formației plusează cu „ziceri“ care au ca target omuleții din țărișoara noastră care nu și-au completat cultura generală din programele TV autohtone. De genul „Printr-o crevasă din subconștient/Evadează mereu în prezent/(În fiecare altă zi)/Fantome-ascunse într-un veșnic trecut/Când lumea toată era la-nceput./ (Și părinții erau copii). (în piesa „Anima“). Dincolo de cuvintele frumos ambalate, albumul e pe alocuri trist și întunecat, grație faptului că zugrăvește spațiul carpato –danubiano - pontic în care ne ducem traiul într-un mod cât se poate de corect. De aceea, melodiile astea scot la iveală multe lucruri socotite nepotrivite într-o societate sănătoasă, dar care pe la noi au devenit cutume. 

Din prima melodie numită „Acasă“, aflăm că „oamenii au învățat să urască...zâmbind“ , iar unul din cele mai reușite momente ale discului vine direct de la track-ul doi și poartă numele de „Consumatori de vise“.  Piesa trece prin lupă felul în care concetățenii noștri privesc problemele legate de refugiați („Azi noapte am visat / Că eram refugiat / Iar oamenii îmi zâmbeau / Politicos și apoi mă acuzau / Că pregătesc un atentat / Într-un oraș de prin Banat / Ș-am să provoc un razboi / Nu mai bine mă duc eu înapoi?“) și aduce în discuție într-un mod cât se poate de drăgălaș și asaltul permanent asupra justiției executat de unii politicieni de pe meleagurile noastre („Azi noapte am visat / Că devenisem împărat / Și mă-mbrăcam în legi / Inventate / De cei mai buni strategi / Am abrogat ziua de luni / Berea cu căpșuni / Sfânta mahmureală / Și parcarea laterală“). Finețurile nu se opresc aici căci piesa pune punctul și pe discipolii lui Klaas Dijkstra care încă mai cred că Pământul e plat și induce ideea conform căreia trecem prin viață ca niște simpli spectatori („Suntem doar spectatori/ Scenariul e gândit de alții / Consumatori / De vise-n culori“). Chiar dacă multe piese au parte de structuri muzicale previzibile, discul „curge“ fără deraieri. „Azi“ și „Apă și cer“ sunt doar două exemple în care crescendo-urile sunt „altoite“ cu porțiuni mega – liniștite, iar „Fără cuvinte“ și „Continuum“ se califică din plin la eticheta de girlie – rock cu care formația ne-a obișnuit și-n precedentele apariții discografice. Dincolo de blocurile gri și realitățile cenușii, versurile pieselor exprimă și arome de speranță, un exemplu edificator la acest capitol fiind „ Aș vrea să mai pot să uit din cuvinte / Pe cele moștenite fără să vrem din străbuni / Ce bine ar fi să nu-mi aduc aminte / Cum se spune la foame sau la minciuni / Să pot folosi formulări pozitive / În orice context,  oriunde aș fi“), din piesa „Șobolani și ciocoi“. 

Dincolo de cuvinte meseriașe, byron navighează în zona acordurilor muzicale situate undeva între „no mans land“-ul dintre „introspecție melancolică“ și „exuberanță drăgălașă“. Tipic trupei, și aici avem o atenție sporită la detalii, care generează o poveste mișto și  un sound „corect“. În plus, versurile „catchy“ în limba română, adaugă kilograme de șarm acestui produs, care poate fi un deliciu pentru urechile obișnuite cu rock-ul „cumințel“. Consider că un „update“ stilistic la scena rock a anului 2019 „de afară“ ar aduce și mai mult farmec  celor de la byron. Dincolo de asta, băieții merg pe un drum bine pavat și continuă să reprezinte un reper în eșichierul muzical autohton. 


14 oct. 2019

The Dead South - Sugar and Joy



Nu trebuie să fii neapărat fan de muzică buegrass/folk/americana pentru a petrece clipe drăguțele alături de muzica celor de la The Death South. Ca și mulți alții, primul contact cu formația care își are sediul în Canada s-a produs odată cu melodia „In Hell I'll Be In Good Company“, o compoziție prea șmecheră pentru vremurile noastre care a apărut acum cinci ani pe discul numit Good Company . Tehnic, ceea ce abordează domnii aceștia canadieni nu se poate reduce la etcihete de bluegrass și folk, căci „feeling“-ul care se revarsă din cele 13 piese incluse pe noul album include multe alte bunătățuri printre care la repezeală aș aminti arome de punk. Nu e nici o exagerare în statement-ul anterior, fiindcă chiar și cei patru artiști care-și spun The Dead South au subliniat acest fapt. 

După succesul single-ului care i-a făcut cunoscuți în lumea întreagă (melodie care are peste 153 de milioane de vizualizări pe Youtube), canadienii au reușit să impresioneze și prin show-urile live, acestea find descrise de către norocoșii care au avut ocazia să asiste la ele, adevărate explozii de energie. Piesele incluse pe Sugar and Joy au fost înregistrate undeva în Alabama au o magie aparte din mai multe cauze. Una dintre ele este amestecul ciudat de mandolină, banjo și chitară. Mai apoi, lipsa bass-ului sau a violei. Motivele pot curge mai departe, dar esențialul este că „ghiveciul“ artiștilor ăștia este delicios pentru oricine, nu doar pentru urechile obișnuite cu asemenea sonorități. 

Single-ul Diamond Ring include clasica poveste a fetei care își dorește un inel iar pentru aceasta eroul filmului îi face o vizită lui „Old William“ care este în posesia unei „stâne de aur“, iar „Alabama People“ surprinde printr-un cello de neuitat. Alte momente memorabile ale discului include superba „Black Lung“ (care aduce pe ici pe colo cu binecunoscutul hit semnat The Dead South) sau „Spaghetti“, aceasta din urmă find un amestec izbutit de Ennio Morricone și oricare mlodie inclusă pe coloana sonoră a filmului „O Brother, Where Art Thou?“. "Blue Trash" și  "Crawdaddy Served Cold" reușesc și ele să ți se întipărească în minte încă de la prima ascultare, iar overall albumul ăsta îți provoacă o stare de bine neexplicabilă prin cuvinte. 

Nu e neapărat bluegrass și nici punk, dar cu siguranță zahăr și plăcere. E happy music. Poate chiar cel mai vesel album „clasic“ al anului din care am parcurs mai bine de nou luni de zile…


11 oct. 2019

Kim Wilde - Aliens Live



Dacă nu ați auzit de Kim Wilde, e bine să știți că e vorba de o solistă care a cunoscut topurile în 1981 cu „Kids in America“. Deși este considerată pe bună dreptate un sex simbol al muzicii pop, Kim Wilde a abordat o muzică mult mai „șmecheră“ decât suratele sale gen Kylie Minogue sau Madonna, fiind un soi de variantă feminină a lui Billy Idol. Da, e greu de crezut, dar în anii 80 nu toată muzica de la radio suna la fel. Cu ochi albaștri, păr blond și coafura tipică acelor ani, Kim Wilde a devenit rapid un nume pe buzele tuturor. După o perioadă în care s-a concentrat mai mult pe grădinărit (a publicat și câteva cărți în domeniu), Kim Wilde a revenit în lumina reflectoarelor cu câteva albume bine primite de public, printre care s-a numărat și “Here Come The Aliens“, apărut în luna martie a anului trecut. De această dată, solista britanică a scos primul ei album live din carieră, un dublu CD cu înregistrări din mai multe concerte, care captează pe deplin magia care se declanșează la recitalurile solistei. 

Periplul prin succesele Kim Wilde începe cu Stereo Shot, melodie care face parte din seria „proaspătă“ a șlagărelor artistei, după care ascultătorul este „bombardat“ cu „Water on Glass“, una din compozițiile care se regăsesc pe albumul de debut Kim Wilde. Orchestrațiile izbutite și vocea inconfundabilă reies și din „Never trust a stranger“ piesa de pe albumul „Closer“ din 1988, dar și din actuala „Kandy Krush“. Prima cireașă de pe tort sosește odată cu „Cambodgia“ – o melodie care de-a lungul anilor a fost reluată printre alții și de Apoptygma Berzerk sau Scooter – care spre final are parte de un public entuziast, bătăi de picioare în podea și un adorabil „encore“ în care Kim Wilde mulțumește publicului din Paris într-o manieră cât se poate de...acustică și drăgălașă. Printre momentele „lente“ care îi permit solistei să își etaleze pe deplin calitățile vocale se numără „Rosetta“, o melodie care are toate atu-urile să te cucerească din primele ei acorduri. „View from a bridge“ și „Chequered Love“ sunt alte momente în care e musai să ai pielea de găină dacă știi versurile. La fel ca și în momentul în care asculți varianta ei a binecunoscutului hit "You Keep Me Hangin' On" (The Supremes).  Pe final, Kim Wilde ne spune good bye și „ tchuss“  cu o variantă demențială a celebrului „Kids in America“,cu un final exploziv care nu are cum să te lase indiferent. . 


Când asculți discul ăsta nu ai cum să nu îți reamintești de vremurile când publicul cânta alături de artiști la concerte. Când fețele celor prezenți radiau fericire și când nimeni nu era preocupat să transmită live pe facebook evenimentul. Când lumea trăia pentru muzică, ca într-o famile fericită. Recunosc, Kim Wilde face parte din categoria guilty pleasure. Dar e de ascultat și pentru cei care n-au avut postere în cameră cu sexoasa blondă care făcea ravagii în anii 80. Pentru cei care vor să guste un strop din muzica pop de calitate a anilor 80...