31 dec. 2021

Cele mai mișto albume ale anului 2021

 


Mocky – Overtones For The Omniverse

Ce poate ieși atunci când un producător canadian adună o orchestră de 16 persoane și înregistrează un album în numai 36 de ore? Ceva mișto, care merită ascultări succesive…




Nils Frahm - Old Friends New Friends

Un an nebun merită să fie încheiat într-un calm desăvârșit. Asta promite dubul album al maestrului Nils, care e de mare finețe. Un unguent de suflet pentru niște vremuri bizare…


Jana Rush – Painful enlightment

Dacă știți ce e footwork, atunci v-ați prins că albumul ăsta apărut la Planet MU vine din Chicago. Dincolo de etichete, p-aici sălășluiesc în pace un amalgam de genuri care par a nu avea nimic în comun. 




Jazzbois - Jazzbois Goes Blunt II

Un disc din țara vecină, unde niște băieți maghiari navighează în apele instrumentale ale jazz-ului din care nu lipsesc evident nici alte stiluri mai mult mai mai puțin trendy.


Floating Points, Pharoah Sanders & The London Symphony Orchestra – Promises

Categoric intră la categoria ciudățeniile anului. Nu e un album ușor de digerat, la prima ascultare nu m-a surprins nimic. Dar, dacă ai tăria de a-l asculta ș-a doua oară...descoperi niște comori. 




Viagra Boys – Wellfare Jazz

Cel de-al doilea album al trupei suedeze de post punk are toate ingredientele pentru o audiție cu urechile ciulite...



Pauline Anna Strom - Angel Tears in Sunlight

Pentru că discul ăsta e altceva. Autoarea albumului a murit la sfârșitul anului trecut, la vârsta de 74 de ani și a cochetat cu chestii electronice de pe vremea Kraftwerk-ului. Un soi de Vangelis, Enya și Aphex Twin amestecat în doze optime. 


Torres – Thirstier


Dacă cineva te pune să descrii ce înseamnă alternativ rock în 2021, discul ăsta e definiția perfectă. 




Vitalic- Dissidaence Ep. 1

Pascal Arbez-Nicolas are toate motivele să fie în oricare clasament de final de an cu al său album. Pentru că francezii sună întotdeauna într-un mare fel, în aproape orice stil muzical. 


Sons of Kemet - Black To The Future

Nu e coloana sonoră a filmelor Back to future, dar e un material discografic care-ți încântă urechile într-un mod cât se poate de lovely...




Thy Catafalque: Vadak

Ce se întâmplă când amesteci trash, progressive rock, muzică populară maghiară, sintetizatoare și fusion jazz? Albumul ăsta e the answer....


Sophia Kennedy – Monsters

Din nou un album din categoria acelora în care genurile muzicale se topesc pe măsură ce asculți piesele. Un talmeș - balmeș de bun simț între electronica experimentală și balade acapella.  




Makthaverskan - För Allting

E clar după nume că piesele astea vin din zona rece. Un soi de shoegaze,  cu tentă nordică. Post – punk cu iz de The Cure plus alternative rock de anii 90, și alte bunătățuri frumos ambalate. 


Illuminati Hottie - Let Me Do One More

Indie – punk și tot ce există mai bun pe felia asta alături de Sarah Tudzin, o fată care vine tocmai din Los Angeles. Și totuși nu sună deloc made in US....




TEKE::TEKE: Shirushi

Trupa asta a luat naștere ca un tribut band pentru Takeshi Terauchi (o legendă a muzicii surf și garage din Japonia), iar discul ăsta are toate motivele să te facă să bei bere de unul singur în fața oglinzii. În timp ce cânți niște chestii psihadelice, normal! 


Nubia Garcia - Source ⧺ We Move


Niște jazz așezat cu bun gust pe niște beat-uri electronice din categoria celor cu bun gust, n-are cum să strice urechilor, nu-i așa?




Sleaford Mods – Spare Ribs


Fiindcă băieții ăștia n-au cum să te lase indiferent. Love it or hate it, dar muzichia lor e valabilă. Și cover-ul lor după Yazoo, e mai mult decât valabil...


Badbadnotgood – Talk Memory

Cu cinci ani în urmă băieții ăștia canadieni au concertat la Timișoara la festivalul Jazz TM. Între timp au scos cel de-al 5-lea material discografic care e jazz fusion psychedelic și multe alte ingrediente de bun augur. 




L'Rain - Fatigue

Oare există experiemntal pop? Dap, ăsta e. Sunete americane încătușate într-o energie greu de descris. 




Mouse on Mars - AAI


Definiția exactă a noțiunii de futuristic. Via Berlin….



Polo & Pan – Cyclorama

Tropical house de calitate, nu ceea ce ni se servește sub această etichetă de radiourile comerciale din întreaga lume. 


Robert Plant and Alison Krauss - Raise The Roof

O posibilă continuare a albumului „Raising Sand” , cu americana care dă pe afară, captivant prin delicatețea pieselor.



Idles - Crawler

Hardcore și psycho – punk într-o realizare care n-are cum să lipsească din discografiile amatorilor de asemenea chestii. 



Loraine James – Reflection

Oricât aș reflecta, nu-mi vine nicio etichetă cu care să descriu acest album. Deci…e IDM. Gustos. 






Mdou Moctar - Afrique Victime

După cum îi spune și titlul albumul ăsta e din continentul care ne surprinde adeseori cu niște bunătățuri de neegalat. 



Nala Sinephro - Space 1.8

Cosmic jazz de 45 de minute musai de ascultat cu perdelele trase și telefonul mobil oprit. La boxe vintage, dacă se poate…..


Dave Gahan &  Soulsavers –Imposter

Nu mă omor eu după albumele cu cover-uri și nici Depeche Mode nu mai e atât de fantastic cum era odată. Și totuși felul în care sună albumul acesta e….de bun augur.  




Koreless – Agor

În 2021 e desuet să spui despre un album că e electronic. Carevasăzică aș îndrăzni să-l cataloghez progressive electronic. Dincolo de asta, e ca o limonadă de mentă în miez de vară, refreshing….





Feu! Chatterton - Palais d'argile

Mais oui, Franța are o bogată istorie atunci când vine vorba de combinația între rock și electronic. Tres bien!




Parquet Courts - Sympathy for Life

Post – punk în straie de  old school . Egal calitate!



Gaspard Augé - Escapades

Din sertarul Justice chestia asta e un electro disco din anii 70 retușat cu niște armonii moderne. 




Altin Gün - Yol

 

Fiindcă o porție de psycho turcesc prinde bine în orice vremuri. Oamenii ăștia vin din Amsterdam și amestecă într-un soi de nota zece crâmpeue de folk rock cu bucăți de disco de anii 80 într-un talmeș balmeș pur și simplu delicios. 


ACTORS Acts of Worship


Cel de-al doilea album al trupei candiene care reușește să aducă sound-ul celor de la The Cure în zilele noastre are toate motivele pentru o audiție propice...




Nuovo Testamento - New Earth


O ciorbă interesantă de dark disco....Pentru că Los Angeles și Italia întotdeauna fac casă bună atunci câd vine vorba de muzică



29 dec. 2021

JazzyBIT - Drive

 






Habar n-am de unde au inventat băieții timișoreni care-și spun JazzyBIT epitetul de „loud jazz“ cu care își descriu muzica. Nu m-am prins nici de unde vine acel trendy „y“  adăugat particulei jazz din titulatură. Ceea ce este cert e că acest al treilea album al formației timișorene care anul viitor împlinește zece ani de existență este unul cât se poate de solid. As a rock, cum ar spune englezii. Și poate fi ascultat și savurat și de către oamenii care nu sunt neapărat împătimiți în ceea ce numim în zilele noastre jazz.....

Încă de la prima compoziție a acestui disc, Star Picker, urechile oricărui meloman sunt impregnate cu o plaja sonoră cool, căci după un start molcom piesa câștigă ruperi de ritmuri care te fac să devii curios cu ce mai pot să te surprindă băieții ăștia pe următoarele track-uri. Aventrura conrinuă cu „Run“ care pe lângă ingredientele obișnuite aduce în prim plan și sound-uri Hammond, iar „Gravity“ este indubitabil una din comorile de neratat de aici. Gravitația începe cun un soi de downtempo care se metamorfzează mai apoi într-un melanj de percuție specific drum and bass-ului care este colorat pe alocuri cu sound-uri ce-ți amintesc de ska și reggae, toate acestea fiind presărate peste un schelet de jazz clasic, care împreună reușesc să configureze probably cea mai bună piesă din acest Drive. 

Desigur, din acest talmeș - balmeș de bun augur n-are cum să lipsească nici latin jazz-ul omniprezent pe „Sirius“ (care conține și mici influențe a la Santana)  și „Fiesta“, iar unul din motivele  pentru care acest album merită să fie ascultat cu mare atenție este faptul că piesele nu-s previzibile, iar diversele influențe presărate de cei trei muzicieni se succed cu repeziciune. Dacă asculți „Clap“ poți descoperi pe undeva spre mijloc – final o bucățică sonoră care mie mi-a amintit de tema de bass din Owner of a lonely heart-ul celor de la Yes, iar pe „Chill Trip“ ai impresia că te-ai teleportat la un jam session undeva în munți, într-o cabană cu lemne care trosnesc în sobă în timp de un grup de prieteni  creionează cât se poate de corect noțiunea de „good time“. Fiecare dintre cei trei artiști care propun melomanilor acest „Drive“ are „spațiul“ său pe compoziții, iar rezultatul este unul admirabil. Personal, mi-aș fi dorit ca incursiunile băieților în stiluri muzicale „altele decât jazz“ să fi fost mai multe la număr, dar cu siguranță acest mic minus n-are cum să șteargă ideea că avem de-a face cu un album de pus pe repeat pentru melomanii autohtoni și nu numai. 

Teodor Pop , Mihai Moldoveanu -și Szabó Csongor-Zsolt  sunt cei trei timișoreni care în ultimii ani au avut peste  250 de concerte în 16 țări de pe trei continente și care se pot mândri și cu două recitaluri în legendarul Blue Note din New York City. Băieții mai au o serie de alte motive de mândrie.  Ar mai fi de spus că Drive a fost înregistrat la Budapesta, mixat de John Davis în The Bunker Studio din Brooklyn, New York și are o copertă făurită de Ovidiu Hrin în Timișoara. Din păcate, Drive nu e disponibil decât online, deocamdată. Din fericire, e un disc ce merită cu prisosință atenția tuturor melomanilor. Așteptăm evident și o apariție pe vinil.......




16 nov. 2021

Elena Mîndru - Hope

 



Deși locuiește de o bună bucată de vreme în Finlanda, Elena Mîndru este o figură cât se poate de activă și în scena jazz-ului românesc. Aături de aparițiile sale în locuri în care te aștepți să savuurezi sound-urile de jazz, Elena a reușit să-și facă apariția și în cadrul unor evenimente considerate „mai mainstream“, de exemplu la festivalul Electric Castle de la Cluj, unde a cântat în vara acestui an. Discul de față – al 5-lea din carieră - îl are ca invitat special pe polonezul Adam Baldych și poartă numele de Hope. Cei doi artiști s-au cunoscut în 2014 în cadrul festivalului internațional de jazz de la Gărâna, iar pe acest disc mai sunt prezenți și finlandezii Tuomas J. Turunen (  pian), Oskari Siirtola (contrabas) și Anssi Tirkkonen (tobe). 

Dincolo de speranța unor vremuri post – pandemice în care arta va reveni în sufletul cât mai multor oameni, cele zece compoziții de aici oscilează și pe o tematică cât se poate de trendy la vest de țărișoara noastră. Pe scurt, e vorba de eco-criza globală și mesajul „că trebuie să ne unim forțele și speranțele în încercarea de a ne salva lumea în care trăim“.

Înainte de a trece la discul propriu- zis cred că ar fi de bun augur să reamintesc faptul că Elena Mîndru este actualmente doctorandă în cadrul Departamentului de Jazz al Sibelius Academy din Helsinki, pe tema spectrografiei și esteticii sunetului vocii de jazz. În plus, urmează un MBA în management cultural la Kajaani University of Applied Sciences. Artista a câștigat numeroase premii, inclusiv Montreux Jazz Voice Competition, iar la casa ei de discuri numită EM Records au apărut albumele trupelor timișorene JazzyBIT și Bega Blues Band.

Pe plan muzical, superba voce a Elenei Mîndru conferă un șarm aparte tuturor melodiilor, iar prestația violonistului Adam Bałdych este deasemenea fără cusur. Printre momentele deosebit de interesante ar fi de remarcat pasajele susținute de invitații finlandezi în piesa „Luca“ (dar nu numai) și „Foliage“, cea mai lungă piesă de aici, care are niște sound-uri care traversează zona jazz-ului spre tărâmuri magice. Un alt moment remarcabil este finalul , „Walking on the moon“, care oferă o abordare șmecheră după piesa cu același titlu al celor de la The Police. Single-ul Hay Moon excelează și printr-un text cât se poate de inspirat în timp ce „Blueberry“ te teleportează pe malul unui lac în care apa este inuman de albastră. Dealtfel sentimentul de „pace și liniște“ respiră prin porii fiecărei clipe din acest disc, iar după audiția acestui „Hope“, chiar ți se impregnează ideea că lumea în care trăim merită mai multe din partea noastră, a tuturor. 

Una peste alta, „Hope“ este un disc care mustește de bun gust și profesionalism. Nimic nu e lăsat la voia întâmplării, fiecare element folosit în construcția acestuia e bine dozat, iar „gașca“ care a pus la cale acest material discografic merită atenția tuturor urechilor iubitoare de sound-uri frumoase. 


9 nov. 2021

Lucia - Immersia

 



Clișeele spun că Lucia este probabil primul star Youtube din România, grație cover-ului ei la piesa „Silence“ a celor de la The Mood. În cei nouă ani scurși de atunci, piesa cu pricina a adunat peste 28 de milioane de vizualizări, iar „fata de la pian“ a lansat două albume și un E.P., acesta din urmă fiind lansat la mijlocul lunii octombrie, taman la Budapesta, în cadrul unei conferințe muzicale. Imediat după succesul primului ei single, Lucia a fost cooptată de cei de la Global Records, care nu s-au sfiit s-o eticheteze drept un amestec de Regina Spektor și Adele. După cele două albume lansate la casa de discuri care e răspunzătoare pentru tonele de Inna (de exemplu), artista a devenit independentă și...bine a făcut.  

Promovată pe bună dreptate drept un „produs de export muzical al României“, Lucia reușește să se ridice la înălțimea așteptărilor cu acest Immersia. Chiar dacă conține numai cinci piese, acest E.P. creionează cât se poate de fidel multitudinea de stări cu care ne confruntăm zi de zi. Imaginea de „fata cu pianul“ extrasă parcă din tabloul omonim al lui Paul Cezzane cu care s-a ales Lucia datorită debutului ei te poate duce cu gândul la Tori Amos, Demi Lovato sau chiar Alicia Keys. Exemplele pot curge la nesfârșit, dar ideea este că compozițiile de aici au personalitate. Din această cauză acest „bebeluș pandemic“ (cum a fost descris acest E.P. de Lucia) este unul de remarcat. Pe plan instrumental, lucruriles cât se poate de diverse.  Prima piesă, „Simple“ te duce cu gândul la compozițiile nemuritoare ale celor de la Massive Atack, iar în „Who“ ai impresia că tocmai asiști la un featuring de Mount Kimbie și Austra. „Hitul“ acestui E.P. este „Rogue“ care are un iz de Birdy meets Jamie XX, iar finalul din„ All of the world“ poate să-ți creioneze o posibilă colaborare Radiohead cu Alexandrina. 

Și dacă toate astea nu v-au convins să ascultați acest E.P., mai există ș-un bonus. E vorba de concertul acesta, filmat în pădure care merită ascultat la căști. Tot la capitolul chestii interesante ar mai fi de menționat și faptul că acest E.P. nu a fost lansat ca CD ci sub formă de art work. „Cine vrea să ne susțină ‘cumpărând albumul’ poate să cumpere un poster cu un artwork minunat” spune Lucia.

Și fiindcă trăim într-o lume imperfectă am descoperit și două minusuri. Unul este legat de lungimea acestui E.P. Deși nu am pretenția să ascult un triplu album de concepție în 2021, parcă cinci piese e prea puțin. Iar, celălalt minus....mi-aș fi dorit ca măcar o cincime din acest E.P. să beneficieze totuși de text în limba română. Sau măcar în maghiară, dacă tot e „produs de export.“. Una peste alta, sincere felicitări pentru una din cele mai interesante apariții discografice „pop/indie“ din țărișoara noastră din ultima vreme. 


3 nov. 2021

Om la Lună - În caz de om la lună, strigați "Om la Lună stânga/dreapta", după caz

 


E clar pentru toată lumea că o trupă care are versuri de genul „Ce surpriză să te-ntâlnesc/Chiar aici pe fundul fântânii din neomenesc/Din întuneric venim, Încă putem să ne-oprim“ nu se adresează melomanilor care se topesc după declarații de dragoste etalate de Direcția 5 sau Holograf...de exemplu. 

Om La Lună e un fel de Robin and the Byrons. Un amestec neaoș între Robin and the Backstabbers și Byron,. Figura centrală a formației, Doru Pușcașu are doze serioase din melodicitatea instrumentațiilor și textelor prestate de Dan Byron și Andrei Proca , iar pe ici pe colo melodiile au și câte un strop de Alternosfera, rezultatul final fiind unul agreabil. 

Fiindcă în ultimele decenii artiștii din întreaga lume au cam epuizat toate titulaturile cu rezonanță, e tot mai greu să apari din neant cu un nume șmecher și provocator. Chiar dacă pe partea de aranjamente muzicale Om La Lună nu iese în evidență cu nimic care să te facă să exclami celebrul „waw“, titlul acestui disc merită cu prisosință un loc în „Cartea Celor Mai Ciudate Denumiri de Discuri Românești“. 

Nu știu dacă există cineva în țărișoara asta care și-ar fi imaginat că temele abordate de formația Om La Lună se învârt în jurul corpului astronomic pe care a pus prima oară piciorul Neil Armstrong în 1969. Perfect predictibil, melodiile lor oscilează în jurul sentimentelor colorate pe care le experimentează oamenii obișnuiți în viața de zi cu zi. Carevasăzică, nu e nimic spectaculos, dar e frumos ambalat. Drept urmare, lejer putem concluziona că avem de-a face cu o poezie rock cu versuri șmechere, neobișnuit de lungă pentru vremurile actuale (68 de minute). 

Volens – nolens, ambalajul albumelor scoase în zilele noastre includ indubitabil și videoclipurile. Ideea distrugerii unui pian nu e câtuși de puțin nouă. Băieții de la Om La Lună fac acest lucru în clipul melodiei  „Distanță de Siguranță“. Inspirați poate din celebra comedie muzicală a anului 1937, „O Zi La Curse“, unde Harpo Marx cântă o piesă din repertoriul lui Serghei Rahmaninov.  Sau din „Epic“  al celor de la Faith No More. Sau poate după vizionarea superbei Close (to the edit) din repertoriul Art Of Noise. Nici nu mai contează, căci băieții reușesc printr-o idee simplă să aplice o „semnătură“. Și indiferent în ce context auzi această piesă îți imaginezi barosul care distruge un pian cu bună știință. 

O altă certitudine este aceea că de-a lungul vremurilor, o sumedenie de marinari au căzut în apă. Din această cauză a apărut și strigătul de „om la apă“, care e omniprezent în cele aproape patru minute ale piesei „Valurile“, fără îndoială cea mai antrenantă melodie de pe acest album, care prin alternanța ei de larmă și tăcere ilustrează perfect momentele de flux și reflux omniprezente în viețile noastre. Printre momentele de un deosebit impact de aici se numără și cele două compoziții botezate „postumul stâng și drept, cea din urmă beneficiind și de acel „whistle“ care-ți amintește într- oarecare măsură de Peter Bjorn And John - Young Folks. Și pentru ca lucrurile să fie bine stabilite, Aripi de Liliac beneficiează de aceeași  „semnătură sonoră“. Desigur, melomanii îndrăgostiți de piesele în care dragostea plutește în aer vor fi mai mult decât încântați de „Timp pentru noi“, „Pace“ (cu al ei superb lyric „Pace ție, cititorule, Pace ție, tuditorule, Pace ție, iubitorule,  Împiedicatule. Și de inimi negustorule, De iubiri făuritorule, De greșeli greșitorule, Descoperitorule.“) sau mai sus amintita piesă în al cărei videoclip se distruge un pian cu barosul. Lemnele aruncate pe foc din melodia „Războiul cu lumea“ pot fi adăugate la capitolul momente interesante. 

Fără îndoială, mi-ar fi plăcut ca piesele incluse aici să se plieze nițel și de varianta mai „updatată“ a programului de calculator numit „rock.exe“. Cea pe care am sesizat-o în „După război“ și „Noapte Bună“, două melodii extrase din E.P.-ul „Dans“ lansat de acești băieți. Până una alta, discul ăsta care reprezintă albumul de debut Om La Lună e o surpriză. Chiar dacă are și momente mai puțin inspirate, e un pretendent în capitolul dedicat  celor mai agreabile 10 albume rock ale anului 2021 în România. 





27 oct. 2021

VanDerCris - amazing Trace

 

În mare parte, discul de debut al proiectului VanDerCris se poate încadra în categoria „predictibil“, cu multe lucruri care „sună“ exact așa cum te-ai fi așteptat să fie, doar prin consultarea echipajului care a realizat această excursie sonoră. Constatarea aceasta nu știrbește cu nimic însă faptul că discul ăsta emană o serioasă doză de optimism, iar cele 59 de minute din playlist-ul discului îți reamintesc de vremurile bune. Cele în care publicul era atent la creațiile artiștilor cocoțați pe scene și-n care fețele spectatorilor sau ascultătorilor radiau crâmpeie de fericire doar din cauza artei. Timpurile în care muzica era savurată pentru magia ei proprie, cele în care nimeni nu era preocupat să epateze și-n care nu s-a inventat „live“-ul pe rețelele de socializare. 


Revenind la albumul proiectului VanDerCris e de bun augur să amintim că acest echipaj sonor s-a născut undeva prin primăvara anului trecut,  ca un manifest personal al lui Horea Crișovan. E vorba de artistul timișorean care de-a lungul anilor a colorat scena muzicală autohtonă cu o serie de tablouri sonore pictate într-o multitudine de straie stilistice și care pentru acest episod a adunat o „gașcă“ de amici într-un studio personal  din Timișoara, „plin de ciocolată la discreție, apă plată, lămâie, un aspirator bun de praf și bureți pe pereți“, după cum spune Horea. Chiar dacă lansarea oficială a discului a avut loc în cadrul festivalului de la Gărâna, albumul nu  face parte din seria celor care se pot așeza liniștit în raftul dedicat jazz-ului. Sau cel care cuprinde apariții rock..... 

Cele fix șase minute ale piesei care deschide discul, May Bee, reprezintă o cât se poate de reușită „acomodare“ cu paleta sonoră a ceea ce se găsește p-aici. Vagi arome de Vangelis combinate cu sound-ul complex etalat de compozitorii tipic americani de genul Bruce Hornsby se întrepătrund cu miresmele jazzy stil Kenny G într-un conglomerat interesant, care nu are cum să nu-ți aducă aminte totuși și de valențe autohtone de genul Pro Musica sau Post Scriptum. 

Nu mai e un secret pentru nimeni faptul că în ultimele decenii muzica și-a câștigat un loc de cinste în diverse proiecte, de la clasicele „jingle“-uri la compoziții de sine stătătoare. Având în vedere faptul că majoritatea pieselor de aici sunt instrumentale, există destule momente în care ascultând albumul acesta cu ochii închiși ai impresia că tocmai ai descoperit viitoarea coloană sonoră a unui serial.  Cam așa stau lucrurile și-n piesa Bassic Dance, unde impactul de bun augur este asigurat și de faptul că fiecare membru al trupei are „partea sa“, compoziția fiind una extrem de „aerisită“.Primele acorduri ale piesei „Sad song“ te duc cu gândul la un amestec de Jethro Tull și Led Zeppelin, iar grija deosebită pentru detalii ale lui Horea Crișovan se „vede“ pregnant și pe cele două variante ale piesei amazing Trace, unde pe lângă duduk apare și Maria Hojda. Printre cele mai remarcabile momente ale discului se numără și cele mai „nebune“ compoziții de aici„War Seeds“ și „SinCreatEst“. Prima oferă un melanj zgomotos de acorduri rock și o alternanță sănătoasă între liniște și vacarm. 

Și-n SinCreatEst există acest raport special, iar pe lânga surprinzătoare apariție a invitatului special Stevie Biondi, la final ai parte de o adevărată „demență“, un exercițiu de demolare a difuzoarelor din boxele de acasă. În „Silence After P-mix“ , bass-ul lui Victor Miclăuș și clapa lui Doru Apreotesei se „pupă“ de minune, iar începutul care seamănă cu „Show me heaven“, piesa scrisă de Maria McKee este unul admirabil. Succesiunea de calm și nebunie caracterizează pe deplin acest disc și îi asigură un plus de atractivitate pentru melomani. 


Și pentru că detaliile fac diferența, haideți să vedem și chestiile pe care subsemnatul le-ar fi imaginat altfel. Primul aspect pe care nu l-aș încadra neapărat la categoria puncte tari ale acestui album este lungimea pieselor. Cu excepția celor două interludii, compozițiile se învârt în jurul a 5- 6 minute și din această cauză, chiar dacă sună „corect“ tind să devină previzibile. Un alt aspect pe care mi l-aș fi dorit altfel este raportarea la muzica anului 2021. Nu, nu mă aștept ca echipa formată din Horea Crișovan, Dănuț Blaga, Marcelle Pouaty Souami, Florin Cvașa și Lucian Nagy să cânte un amestec de drum and bass cu post dubstep, dar există și-n jazz și-n rock destui oameni care amestecă cu success nebunii noi și vechi într-un aluat cât se poate de apetisant, de genul The Comet is Coming....de exemplu. 


Dincolo de astea, discul apărut sub egida Fundației Culturale Jazz Banat este fără îndoială unul din cele mai remarcabile albume din recolta discografică românească din ultima vreme. Drept pentru care merită pe deplin eticheta tipic bănățenească de „chapeau bas“......



17 oct. 2021

Pragu de Sus - Să nu urăști nimic

 



Nu știu alții cum sunt, dar, când mă gândesc la magia muzicii primul lucru care-mi vine în cap pentru o explicație pertinentă a pieselor cu adevărat memorabile este ........un gram de impredictibilitate. Bucățile muzicale și albumele care au o „nebunie“, care reușesc să te surprindă prin diverse metode, fie că au texte șugubețe fie că armoniile muzicale-s surprinzătoare....cam asta numesc eu „cireașa de pe tort“. Personal, nu mă dau în vânt după chestiile „clasice“, cele care corespund „așteptărilor“. Din acest punct de vedere la prima ascultare, „Să nu urăști nimic“, noul album al celor de la Pragu De Sus, nu m-a dat pe spate. Aparent, ceea ce prestează băieții ăștia aici intră-n categoria sunetelor și pieselor „cuminți“, cu aranjamente muzicale corect executate, dar care nu au acea scânteie care separă lucrurile extraordinare de celelalte. La o audiție mai atentă a discului însă, există șansa să descoperi elemente mai puțin predictibile. 

În ultimii 17 ani, de când există Pragu de Sus, trupa a trecut prin multe schimbări. Atât de componență, cât și la capitolul „modalitatea de exprimare a trăirilor artistice“, dacă vreți. Șase albume lansate „oficial“ în țărișoara noastră este o chestie mai mult decât remarcabilă, fapt pentru care nu pot decât să exclam....chapeau bas! Dincolo de determinarea liderului trupei, Călin Bârcean de a rezista în branșă, se cuvine să remarc și faptul că trupa și-a creat o bază de fani cât se poate de sănătoasă, mai ales datorită evoluțiilor lor live, desfășurate în cluburi sau în cadrul unor evenimente private. 

La prima vedere/ascultare, discul cu numărul șase din discografia Pragu de Sus este un amestec de Mircea Baniciu și Compact. Un amalgam de folk tradițional și rock „old school“, peste care se adaugă  ambițiile de „ultim poet“ (unul din albumele celor de la Pragu de Sus) ale liderului formației. După un start cât se poate de folk în care aflăm că „Poate că de mâine/Vei schimba ceva în tine/Și va fi lumină-n viața ta“ , ascultătorul este întâmpinat cu „Ieși de după perdea“ compoziția care în refrenul ei cuprinde și titlul acestui album, dar cele mai bune momente ale albumului urmează în următoarele două piese: „Măcar o clipă“ și „N-ai nevoie de foarte multe“. Ambele compoziții fac parte din categoria „șlagăre folk inspirate din rețete de succes“, iar cea din urmă este creația lui Dinu Olărașu. „Actul 4“ poartă o amprentă distinctă semnată de Gabriel Cindea, iar cea mai surprinzătoare piesă de pe acest album,este fără îndoială  „Moara“ . Remake-ul piesei înregistrate în toamna anului 1977 de către Semnal M (muzica Iuliu Merca și versurile de Puiu Cristea) duce discul într-o zonă rock de bun augur. Dealtfel sound-ul de chitară a lui Florin Demea (care aduce aminte melomanilor de Stevie Ray Vaughan sau mai autohton...Riff) completează frumușel alura de folkist a lui Călin Bârcean, iar basistul Costel Răsuceanu contribuie și el din plin la definirea unui sound „specific“ Pragu de Sus, completat desigur de „bețele“ tobarului Cosmin Herac. Un alt punct demn de remarcat din acest disc este „Dintr-o cafea“, piesă în care Mircea Vintilă este pregnant. Printre ceilalți colaboratori ai acestui disc se numără Horea Crișovan și Victor Miclăuș, iar ultimul track de aici, „Stop pe cadrul vieții“ este.......un speech poetic al lui Călin Bârcean, care oglindește cât se poate de corect vremurile complicate pe care le trăim. Era să uit! Mai există aici un plus: mirosul acela de tipografie care te lovește când frunzărești cărticica CD-ului ce cuprinde texte și imagini. Yep, old school, dar cui nu-i place?

Pe scurt, Pragu de Sus navighează undeva între apele delimitate cu titulatura de „muzică pentru toată lumea“ și cele botezate „muzică pentru inițiați“. Piesele lor prind bine de tot în rândul oamenilor care folosesc muzica pe post de relaxare după o zi extenuantă la servici și care caută să fredoneze „la li la li lu li“ alăuri de gașca lor, dar pot fi consumate lejer și de „ceilalți“.  


13 oct. 2021

Puba Jazz Connection - Puba Jazz Connection 2020

 


Fără a face parte din gașca inițiaților în ale jazz-ului, fiind mai degrabă un simplu meloman care devorează aproape toate genurile muzicale prezente pe piață, pot afirma cu tărie că primul album de autor al lui Puba Hromadka merită să fie băgat în seamă de fiecare omuleț de pe această planetă care rezonează în vreun fel sau altul cu ceea ce ne place să numim „vraja muzicii“. Cele nouă compoziții proprii care se găsesc pe acest disc editat sub titulatura de Puba Jazz Connection curg cât se poate de natural și se încadrează lejer în categoria mainstream jazz. Piesele sunt „aerisite“ și se pretează a fi ascultate pe-ndelete atât într-o drumeție cu peisaje mirifice în fundal cât și la foșnetul lemnelor care trosnesc într-o sobă în toiul unei toamne răcoroase la o cabană din Gărâna sau elsewhere.  

Comparația cu peisajele mirifice nu e deloc întâmplătoare, căci prima și ultima melodie de aici fac referire la două așezări ale patriei noastre care ar trebui să fie cunoscute amatorilor de jazz. E vorba de Gărâna și Brebu (Nou), separate de o distanță de șapte kilometric și unite prin faptul că în prima dintre ele se desfășoară cel mai celebru festival de jazz din România iar a doua este sediul central al multor artiști de prin Timișoara și nu numai. „From Brebu to Gărâna“ deschide acest album cu un sound jucăuș în care saxofonul lui Nicolas Simion face minuni. E genul acela de piesă care ar utea fi folosită și în coloana sonoră a vreunui serial de desene animate din anii 70 – 80, care-ți creează bună dispoziție. Grație liniei de bass a lui Decebal Bădilă, , Lonely Lady, te teleportează undeva la granița dintre rock și jazz, iar percuția lui Puba adaugă și ea un strop de magie. Un alt moment savuros este „Alongside the devil“, care ar fi putut face parte din soundtrack-ul unui film de genul Pantera Roz, iar „In Vain“ prezintă un adorabil mix de bass și saxofon care nu are cum să nu te ungă la suflet.  Pianul lui Paul Weiner merge deasemenea cât se poate de bine, în special în „Going good“ sau „Without a trace“. Ingredientele care fac ca acest album să fie unul adorabil nu doar pentru cei inițiați în ale jazz-ului sunt destule, motiv pentru care albumul Puba Jazz Connection n-are cum să lipsească din discografia oricărui meloman din patrie. 

Dacă ați ajuns aici și nu știți cine este Puba Hromadka, poate e cazul pentru mici lămuriri. Domnul face parte din gașca artiștilor autohtoni care nu sunt cunoscuți la adevărata lor valoare în patria natală. Pe numele său adevărat Georg Hromadka, artistul a făcut parte din formațiile Clasic XX și Gramophon și a părăsit România în 1977 în Germania. După 1989 a deschis la Timișoara unul din primele cluburi de jazz din țară, Pod 16 și este unul din întemeiatorii festivalului internațional de jazz de la Gărâna. Puba Hromadka a înregistrat primul său album de autor alături de Nicolas Simion (sax), Paul Weiner (pian) și Decebal Bădilă (bass) în luna noiembrie a anului 2020. Designul grafic al discului este realizat de Valeriu Sepi. Fotografiile care însoțesc CD-ul au fost realizate de regretatul Liviu Tulbure și Dan Stănescu, iar aranjamentele au fost realizate de Puba Hormadka și Paul Weiner. Audiție plăcută!


2 oct. 2021

Zoli Toth - Better Together

 


Titlul primului album de autor semnat Zoli Toth te poate duce cu gândul la un slogan publicitar. Sau chiar la o filozofie cât se poate de adecvată vremurilor pandemice pe care le trăim. Poate fi și un soi de „pipa păcii“. Adică o strângere de mână între amatorii de muzică așa numit clasică și cei îndrăgostiți de sound-urile înglobate în ceea ce ne place să numim în zilele noastre „electronică“. 

Grație tehnicii actuale, la prima vedere, combinația asta de stiluri este la îndemâna oricui. La a doua vedere, „ciorba“ asta nu e așa simplă. Căci, dincolo de înțelegerea celor două zone muzicale distincte ai nevoie și de o oarecare „nebunie“ pentru a te aventura într-o direcție care necesită atenția completă a ascultătorului în niște vremuri în care lumea numai are răbdarea de a descoperi lucruri cu adevărat interesante. În afara țărișorii noastre, genul acesta de combinație a avut parte de câteva exemple reușite. În patria noastră, sufocată de muzici de tip „gumă de mestecat“, genul acesta de „ciorbă“ e rara avis iar Zoli Toth e un bucătar cu mult curaj, căci nu e tocmai ușor să vii în fața națiunii cu un asemenea disc. 


Pentru a elimina orice fel de dubii, Better Together nu este recomandat celor care fredonează la semafoarele patriei hiturile difuzate la greu de posturile de radio comerciale din România. Chiar dacă nu are contraindicații, muzica lui Zoli Toth – în general și cu atât mai mult în acest caz - nu este destinată persoanelor pentru care muzica este un fundal plăcut pe care se realizează alte activități. Cele zece piese incluse pe Better Together reprezintă în linii mari muzică electronică cântată pe sintetizatoare analogice, intrumente de percuție și timbre muzicale produse de o sumedenie de obiecte industriale. Încă din prima piesă a discului, Pulse V3 e clar pentru toată lumea că autorul nu oferă ceva „pe tavă“, compoziția fiind o provocare pentru cel ce o ascultă. Pe un soi de Jean Michelle Jarre amestecat cu percuții drăgălașe și artificii sonore cât se poate de inedite, melodia te introduce într-un film. Cu crescendo-uri bine dozate, cu sound-uri în a doua jumătate care mie mi-au amintit de Bonobo, piesa te captivează din start. Fie că e vorba de „Story from Banat“, „Exodus“ sau „Iubește și lasă“, fiecare compoziție de aici îți poate „suna“ cu influențe Aphex Twin sau Portico Quartet, în funcție de cee ace a ascultat în trecut fiecare ascultător. Un alt nume care îți rămâne în cap după audiția acestui disc este fără îndoială Nils Frahm. Fără a o lungi prea mult, viziunea lui Zoli Toth asupta muzicii este surprinzătoare. Fiecare piesă te introduce într-un alt „film“ și senzația pe care o ai după ce ai ascultat albumul cap – coadă de mai multe ori este aceea că omul ăsta care a inventat melodiile de aici ți-a transmis o stare de bine. Un soi de „feel good“, cât se poate de necesar vremurilor tulburi în care ne scăldăm cu toții. 

În încheiere îmi permit să-I dau cuvântul domnului răspunzător pentru acest disc. „Așa cum scriitorii propun să citim câte un capitol pe zi, așa propun și eu publicului cinci minute de ascultat muzică. Indiferent de gen. Cinci minute în care nu faci altceva, nu mănânci, nu te uiți la TV, nu vorbești cu nimeni, doar asculți. Trăim vremuri în care toată lumea vorbește deodată și consumă de toate, dar cred că muzica trebuie ascultată“, spune  Zoli Toth. Acordați măcar cinci minute audiției acestui album și veți descoperi că a meritat. 


17 sept. 2021

Raul Dudnic - Afrodisimona

 


Pentru acei dintre voi care nu știți cine este Raul Dudnic, pe scurt avem de-a face cu un om care a devenit cunoscut pe plan muzical prin anii 80 în duetul de folk Dinu – Dudnic, care a dus mai apoi la nașterea formației Abra. Cireașa de pe tort rămâne însă prezența sa în componența formației Cargo. Prin 1995 Raul Dudnic a plecat definitiv în Canada, unde realizează diverse emisiuni dedicate comunității românești. Și chiar dacă în coperta interioară a acestui album Raul remarcă faptul că „mi-a luat ceva vreme să realizez că muzician nu mai sunt“, magia sunetelor n-a rămas neexplorată, astfel încât Raul Dudnic a lansat un disc. Primul. Poate nu ultimul.....

Mă văd nevoit să remark încă din prima clipă că cele 11 piese incluse aici au un iz aparte. Și asta nu doar pentru faptul că melodiile cu pricina au fost compuse în ultimele trei decenii. Ci pentru faptul că au o naturalețe aparte, cum rar ți-e dat să auzi/vezi în zilele noastre. E un disc fără prea multe artificii, fără „îmbunătățiri“ moderne la capitolul efecte sonore. E un album gen „carte de vizită“ în care Raul Dudnic se destăinuie ascultătorului. Un disc în care simți pe deplin sentimentele pe care le încearcă oamenii plecați peste mări și țări, în căutarea unui trai mai bun. 

Prima piesă a albumului, „Poveste de dincolo“ oferă o mostră cât se poate de convingătoare a vremurilor folk care s-au materializat în compozițiile celor de la Abra, unde dincolo de structura sonoră se regăsesc texte pline de șarm, construite pentru oamenii care vibrează la frumos („dincolo de ochii tăi/ nu mai e nimic de spus/ dincolo de ochii tăi / timpul stă și cerul curge spre Apus / Iar ochii tăi, nimeni nu îi știe/ așa cum îi știu eu“). Lucrurile merg mai departe în „Povestea albastră“ în care e vorba de o „ea cu sufletul albastru, care mișcă strada cum vrea ea“ și de o percuție pregnantă, iar „Povestea licornei“ este o traducere în românește a versurilor din volumul The Last Unicorn de Peter Beagle. Tot folk de bună calitate răzbate și din Poveste somnoroasă, pe versurile lui Tudor Arghezi, o melodie în care mesajul se mulează perfect pe construcția stilistică.  

Una din cele mai vechi compoziții semnate Raul Dudnic este «Povestea de Paști», care conform mărturisirilor propria a fost scrisă în 1986 pentru a fi cântată la un festival studențesc. Dincolo de mesajul pascal, ascultătorul atent poate simți acel „dor de casă“ cu care sunt îmbibați artiștii plecați în străinătățuri, iar la o ascultare mai atentă a temei melodice, piesa asta ar putea fi încadrată undeva între rock-ul celor de la Phoenix și folkul celor de la Abra. 

Grație textului șugubăț dar și a altor elemente muicale,  piesa care dă titlul acestui album, Afrodisimona, îți poate aminti de Timpuri Noi sau Sarmalele Reci. „Se mișcă încet și sigur și dă din funduleț / și de te întorci din cale s-o vezi / no să regreți / O cheamă Afrodisimona și are doar 17 ani/ e blondă și înaltă și are peste 90 de....fani.“. „Poveste de ieri și azi“ este o piesă pe care Raul Dudnic  a compus-o în altă formă pentru formația Cargo și are toate elementele distinctive ale laturii „mai rock“ a artistului. 

O interesantă combinație de Alexandru Andrieș, Nicu Alifantis și Ioan Gyuri Pascu răzbate din aerul piesei „Povestea optimistului“, iar în primele secunde din „Povestea abundenței 1“ ai impresia că asculți groove-ul de început din „Another Day in Paradise“-ul lui Phil Collins Dealtfel, cele două „povești ale abundenței“ cu care se încheie acest disc (notate 1 și 2) sunt o radiografie exactă a celor care au ales să-și trăiască viața peste mări și țări, departe de casă. Cu o anumită abundență materială dar cu veșnice amintiri despre „acasă“, care în ultima piesă de pe disc are traducerea de „la tine în suflet“. 

Fără îndoială, discul lui Raul Dudnic va intra în atenția melomanilor care știu pe de rost mai mult de două compoziții din repertoriul ABRA și Cargo. Discul poate intra și-n atenția mai tinerilor melomani care sunt interesați de compoziții „from the heart“ și muzică sinceră. Iar pentru patrioții locali timișoreni, ar mai fi de adăugat și faptul că printre colaboratorii acestui material se numără Cristi Giorgievici, Florin Buciu, Sași Vușcan și Mircea Bunea. 


14 sept. 2021

Ana Kui - Gânduri țesute

 


Ne place să spunem adesea că aparențele înșeală. Nu și-n acest caz. Căci, dacă e să arunci o privire pe coperta albumului semnat Ana Kui, un lucru e clar ca lumina zilei: ceea ce se află înglobat în piesele discului ăsta de debut nu are cum să nu fie o muzică ce izvorește din adâncul sufletului. Ca și pe copertă, și-n cele zece piese lipsește „sclipiciul“ omniprezent în produsele „de consum“ din zona muzicii moderne. Ceea ce se găsește aici este emoție nefiltrată, cugetări exprimate fără prohibiție și muzică în stare nealterată.  

Într-o lume în care naturalețea și bunul simț riscă să devină niște amintiri, albumul timișorencei Ana Kui este o apariție interesantă. În principal, cee ace se regăsește aici se poate îngloba în balade pop, iar contrastul dintre „oldschool“ și „modern“ e adorabil, pe alocuri. 

Carevasăzică, melodiile compuse special parcă pentru sexul frumos ies la iveală încă din prima piesă, „Gânduri mici“ , care este un amalgam neobișnuit între piesele incluse în muzica ușoară românească din vremurile de dinainte de Revoluție și pop – ul care răsună în zilele noastre la posturile de radio. Lucrurile se schimbă brusc în cea de-a doua melodie, „Dacă am fi copii“, bucata asta reușind să spulbere aerul de nostalgie și să inducă sound-uri oarecum fresh, mai ales în „explozia“ din a doua jumătate a compoziției. Urmează alte două momente în care urechile sensibile la frumos vor fi încântate: Tu mă înveți și Scrisoare. 

O declarație de dragoste a la Direcția 5 dar cu beat-uri moderne își face apariția în „Nevoie de tine“, iar piesa „Criză“ aduce pentru prima oară în prim plan riffurile specific rock-ului. Balanța se înclină din nou pre latura mai sensibilă a muzicii în Oprește-te și Nu-l lăsa , aceasta din urmă cu al ei obsesiv „realitatea doare“ fiind un alt moment interesant. 

Pentru amatorii de rock există aici un punct  memorabil. Nu am idee dacă urechile obișnuite cu balade pop din categroia „de ascultat la focul din cabană cu iubita/iubitul“ vor gusta explozia de energie din „Lumi paralele“ (realizată alături de Dincolo de Ziduri), dar melodia asta are o alternanță cât se poate de sănătoasă între sound-uri agresive și pașnice și emană un aer fresh. În caz că asculți doar această piesă și ești fan de Rammstein (de exemplu), cu siguranță vei avea o surpriză ascultând restul melodiilor de aici. În mod normal, oamenii deschiși la diversitate stilistică muzicală pot aprecia „ghiveciul“ de genuri așezate pe același album, dar grație faptului că trăim vremuri „noi“, s-ar putea ca unii să nu guste așa ceva. Albumul se încheie într-o notă de sensibilitate maximă cu piesa Zi de toamnă,. 

Dincolo de vocea Anei Kui (care s-a făcut remarcată alături de Beck Corlan și Marta Cotuna prin celebrul viral cu „Istoria muzicii românești“), orchestrațiile celor zece piese sunt corecte, iar ideile țesute aici au toate șansele să fie înțelese pe deplin doar dacă beneficiează de atenția completă a ascultătorului. 

Cârcotașii ar putea remarca pe bună dreptate că în comparație cu ceea ce se produce în materie de pop music pe tărâmuri internaționale, orchestrațiile de aici nu se ridică la categoria „waw“. Dacă privim în ograda muzicii pop românești, unde majoritatea produselor din această categorie  suferă de lipsă de naturalețe și originalitate, lucrurile stau altfel și conferă acestui album mențiunea de „start promițător“. Se simte de la distanță că autoarea acestor gânduri muzicale nu vrea să demonstreze ceva anume, ci doar să exprime niște sentimente care ne preocupă pe toți. Drept urmare debutul discografic semnat Ana Kui este genuin, curat și pur.