De ascultat

  Chiar dacă nu e nici pe departe un făuritor al vreunui curent muzical original, Jurjak se poate mândri cu faptul că și-a găsit o cărare binedefinită în complicata lume muzicală a vremurilor noastre. Cel de-al treilea album al său, „Hoții de vise“ se înscrie pe aceeași linie de blues/rock/pop cu care George Petroșel și-a tratat audiența și pe discurile anterioare, iar principalul său atu este acela că reușește să „pescuiască“ elemente specifice din toate cele trei stiluri muzicale menționate anterior și să le amestece într-un amalgam decent.  După un start cât se poate de energic  în care artistul ne asigură că „sunt doar e cu tine / la un început de drum“ , „Alba Neagra“ conține o sumedenie de cârlige specifice melodiilor din muzica pop dar nu omite nici riffurile de chitară specifice multor trupe din britpop-ul de odinioară și plusează și cu acorduri de blues, iar „Inimă de piatră“ rămâne oarecum în aceeași zonă dar adaugă și câteva acorduri a la Depeche Mode. Prima s...

Patriot local fiind, trebuie să-mi încep scurta „monitorizare“a noului album semnat Marcian Petrescu cu faptul că ascultând primele piese ale discului mi-am adus aminte de prestaţiile superbe ale timişorenilor Bogy Nagy sau Laci Farkas. Desigur, lista poate continua şi cu memorabilul concert susţinut de Sugar Blue în oraşul de pe Bega unde a cântat în deschidere chiar Marcian Petrescu şi lista poate fi îmbogăţită cu mii şi mii de oameni care s-au dedicat trup şi suflet acestui gen muzical. Revenind la Marcian Petrescu, s-ar putea ca unii să îl cunoască doar datorită faptului că a fost eliminat pe nedrept în cadrul concursului Vocea României. Desigur, cei din categoria connaisseurs ştiu că artistul a mai fost în trecut „dependent de blues“ (ca să citez unul din albumele sale anterioare) şi actualul material vine la şase ani distanţă după „deCÂNTECE DE BLUES“. Conform prezentării pe site-ul casei de discuri Soft Records, „Drifting Blues este un album “solo“, lansat sub nume prop...

                                            În cazul în care cuvântul „blues“ îţi zice ceva, nu ar trebui să ratezi materialul discografic „Hold on!“, primul disc apărut sub umbrela Adi Bărar Band, din mai multe motive. Primul ar fi acela că „echipa“ este condusă de liderul trupei Cargo, Adi Bărar. E un indiciu că albumul merită audiţii succesive. Nu numai pentru cei cărora le curge blues-ul prin vene, ci şi pentru „curioşi“, fiindcă feeling-ul creat de Adi Bărar “Barezze”, la chitară și voce, Kombell Cramba la bas și Cristi Rațiu „Acidutu” la tobe este cât se poate de inspirat.  Hold on! este un disc demn de aplaudat pentru orice meloman cu urechile desfundate, căci oricine simte de la distanţă faptul că track-urile au fost înregistrate cu suflet. Desigur, toate cele 11 piese fac parte din „marea carte a blues“-ului şi au fost cântate de-a lungul timpului de ...

The Different Class- Drop Of Rock                                                    Albumul de debut al celor de la The Different Class demonstrează că muzica românească are toate şansele să-şi revină din letargia în care se zbate de mai mult timp. Mai exact, vorbim de rock-ul autohton. Ceea ce cântă omuleţii aceştia poartă numele de groove – rock, în accepţiunea lor. Simplificând, e rock cu cojones. În bucătăria internă a celor de la The Different Class se regăsesc o serie de arome interesante: niţel stoner, oleacă grunge, niscaiva punk şi iz de power – rock. Judecând strict după spectrul muzical timişorean, băieţii sunt o combinaţie reuşită între The Egocentrics şi Burning Table . Iar dacă e să privim mai departe, influenţele l...

Să tot fie câţiva ani de când amatorii de rock din întreaga lume au fost cuceriţi de aşa numitul desert blues. Poate cei mai cunoscuţi reprezentanţi ai acestui curent care a reuşit să „prindă“ bine de tot în rândul posesorilor de urechi bine spălate sunt cei de la Tinariwen. Songhoy Blues demonstrează că lucrurile nu se concentrează doar pe tărâmul oamenilor din Tuareg, căci trupa asta vine din Mali. Cvartetul a devenit cunoscut acum doi ani când una din piesele lor a apărut pe compilaţia Africa Express, realizată de liderul trupei Blur, Damon Alburn.  Înainte de a compune piese proprii, oamenii ăştia au executat la greu cover-uri după Ali Farka Toure, lucru care se mai simte pe aici pe colo. Dincolo de toate, africanii ăştia care n-au împlinit încă 30 de ani amestecă într-un fel unic tradiţiile locului cu sonorităţile pline de culoare ale diverselor curente de rock „actuale“, printre sonorităţile care-şi găsesc locul pe aceste 11 piese care alcătuiesc albumul de debu...

Deşi în zilele noastre mai toţi muzicienii se orientează spre sunetele digitale, există şi excepţii. Kitty, Daisy şi Lewis au editat de curând cel de-al treilea material discografic numit simplu The Third, care a fost înregistrat într-un studio analogic din Camden. Desigur, pentru mulţi amănuntele acestea de ordin tehnic nu au niciun fel de importanţă, dar pentru toţi posesorii de urechi spălate piesele astea vor suna altcumva. Mai cald, mai natural, mai interesant. Cei trei tineri care jonglează cu mare succes între diverse genuri muzicale din categoria retro au la activ o serie de „şmecherii“. Una din ele este aceea că cel de-al doilea single editat de ei, "Mean Son of a Gun", care a apărut pe albumul lor de debut a fost scos pe CD şi într-o ediţie limitată de vinil pe 78 de rotaţii pe minut.  Producătorul acestui disc este Mick Jones din The Clash iar rezultatul este unul cât se poate de meseriaş. Un alt amănunt cât se poate de interesant este că cei trei fraţi sunt...

Dacă e să te iei după spusele criticilor, Valerie June îşi „trage“ rădăcinile muzicale din bluegrass, muzica munţilor Apalaşi, soul, gospel şi blues. Dacă e să te iei după piesele pe care le asculţi pe primul ei album scos la o casă de discuri „serioasă“, categorisirea e una cât se poate de simplă: fata asta cântă muzică naturală. Nealterată de vremurile moderne, fără brizbriz-uri instrumentale şi fără pic de adaos comercial. Compoziţiile ei sunt dezarmant de simple şi directe, iar vocea solistei e cireaşa de pe tort. Care face ca Pushin' Against A Stone să curgă cât se poate de bine.  Discul începe într-un mare fel, căci Workin' Woman Blues – trackul numărul unu de aici – este unul din cele mai izbutite momente. Pe lângă vocea genială a artistei, ascultătorul are parte de ritmuri africane amestecate la marele fix cu chitări de blues. Nici textul nu e de lepădat, căci „muncitoarea“ cu pricina trage la sapă exact ca şi sexul tare, iar acest fapt o împiedică să devină o mamă s...

Dincolo de etichete stilistice, muzicienii se împart în trei mari categorii. Cea mai consistentă parte a acestora s-au înrolat în termenul definit odinioară prin bubble – gum music (muzică de mestecat), care în zilele noastre ar putea fi definit prin „comercial“. Cei din acest sertar, deşi îşi spun artişti nu prea au nici în clin nici în mânecă cu ceea ce înseamnă arta, fiind nişte indivizi care ar face orice pentru faimă, bani şi recunoaştere. Sunt lipsiţi de viziune şi sunt în reală încurcătură dacă cineva îi întreabă ce e un arpegiu. Cealaltă tabără, încadrată în „necomercial“ e împărţită la rândul ei în două. Pe de o parte sunt artiştii care studiază ani de zile un instrument, devin maeştri, cântă închegat şi fără gherle, dar nu posedă „scânteia“. Sunt profi, dar niciodată nu vor reuşi să scoată ceva care să te facă să exclami „waw“. De cealaltă parte, sunt „diamantele“. Care pe lângă faptul că reuşesc să cânte profi, au fost înzestraţi de natură cu acel ceva care face ca munca ...

Deşi nu mă omor eu după ceea ce se înţelege prin ţărişoara noastră în curentul „etno“ şi nici după cover-uri, e musai să recunosc din capul locului că acest disc mi-a picat cu tronc. Da, oi fi eu un soi de patriot local, dar Cinste lor...e un disc fain nu fiindcă solistul celor de la Nightlosers, Hanno Hoffer e născut în Timişoara. Ci pentru că te binedispune. Şi volens – nolens, arta asta a muzicii ar trebui să aibe şi acest rol, chiar şi-n anul de graţie 2013. Discul ăsta vine să sublinieze şi mai pregnant aura de legendă pe care băieţii ăştia au căpătat-o graţie show-urilor lor live. Şi asta fiindcă ascultând cele 11 piese ai impresia că tocmai te-ai paraşutat la un concert semnat Nightlosers.

Respectul si politetea sunt doua chestii care nu costa nimic. Ca sa inteleaga si cititorii din generatia „zuisiu“, sunt moka! Atunci cand esti pus in situatia de a analiza noul material discografic al unui domn care in 24 mai a.c. a implinit varsta de 71 de ani si care se poate lauda cu 50 de ani in breasla, cele doua insusiri amintite in debutul acestei cronici sunt musai de bifat. Din start. Indiferent de rezultat, carevasazica. Din fericire, mult – asteptatul album al celui care s-a nascut ca Robert Allen Zimmerman nu e nici pe departe de neglijat. E drept, daca e sa-l compari cu cele 34 de albume anterioare ale cantaretului, acesta nu iese prea tare in evidenta, fiind undeva in plutonul de mijloc.

The Bravest Man in the Universe este primul disc cu piese noi editat de Bobby Womack in ultimii 14 ani. Iar faptul ca unul dintre cei care au slefuit aceste melodii este nimeni altul decat Damon Alborn, n-ar trebui sa fie o surpriza caci daca ati ascultat discurile semnate Gorillaz, ati auzit cu siguranta Stylo. Alaturi de binecunoscutul frontman al celor de la Blur, un alt producator legendar si-a bagat “mana” in aceste compozitii, Richard Russell. Raspunzator printre altele pentru discul de comeback al lui Gil Scott-Heron. Categoric, doar din aceste amanunte e clar pentru toata lumea ca discul se arata a fi interesant. Iar in momentul cand purcezi la auditia lui, lucrurile devin crystal clear: discul asta e un diamant. Bine slefuit, ce-I drept, dar care e de mare efect.

Ce se mai poate face in zilele noastre cu o chitara, un bass si niste tobe? De-a lungul anilor au existat 12.345 de trupe de acest tip care au incercat cam aproape toate combinatiile de corzi, tempo-uri si stiluri. Mai poate aparea ceva nou in acest domeniu? Britanicii de la Band of Skulls cred cu tarie ca raspunsul este DA. Cel de-al doilea album al acestui trio format dintr-o basista, un chitarist si un tobar, Sweet Sour, demonstreaza ca si-n aceasta combinatie mai exista lucruri decente de zis. Si cantat. Discul are momente de dirty rock – blues de mare efect, dar contine si cateva piese create parca in dorul lelii, intr-o pauza de tigara. Per ansamblu, o buna parte a acestui disc se invarte undeva in apele blues - garage rock-ului.  Interactiunea barbat – femeie dintre Russell Marsden si Emma Richardson e geniala pe alocuri si facand abstractie de cateva momente neinspirate, albumul asta e unul de mare angajament.

Daca e sa judec dupa titlu, cel de-al treilea album semnat Marcian Petrescu & Trenul de Noapte, are darul de a a ne lecui. E destul de greu de crezut ca dupa o asa cura de descantece de blues, “poporul” acesta poate fi vindecat si sterilizat de tonele de deseuri asa – zis culturale cu care a fost inundat in ultima vreme, dar…incercarea moarte n-are….Albumul discografic aparut la Soft Records cuprinde zece compozitii proprii in care muzicuta este la loc de cinste, iar blues-ul traditional made in U.S.A. este colorat cu o sumedenie de texte sugubete de genul „Doar de doua lucruri mi-este sila tare/De femeia mincinoasa si cu gura mare/Nu ma mai stresa, nu ma mai stresa/ Ca-ti fac rapid bagajul/Si te trimit la maica – ta“ (Nu ma mai stresa).

Tronc. Asta e cuvantul care descrie cel mai valabil, feeling-ul pe care mi l-au provocat cei de la Alabama Shakes, la prima auditie. Dincolo de interjectia care exprima surpriza si mirare, oamenii acestia au reusit sa-mi devina dragi din prima, m-au invaluit cu o stare de bine ivita aparent de nicaieri, m-au vrajit din prima. And that s what music all about, daca ma intrebati…. Dincolo de toate, povestea celor de la Alabama Shakes e un basm modern. Era odata ca niciodata, un orasel american de vreo 20.000 de locuitori in care o printesa si trei muzicieni se chinuiau sa cante cover-uri de la Led Zeppelin pana la Creedence Clearwater Revival, trecand prin bucati de Rolling Stones, Black Sabbath sau AC/DC.

Una din zicalele scriitorului francez Francois de La Rochefoucauld spunea la un moment dat ca „putini oameni stiu sa fie batrani“. Fara indoiala, unul din acestia este legendarul canadian care a reusit sa uimeasca lumea de prin 1967, de cand a scos primul sau album, disc care a oferit urechilor avizate capodopere de genul „Suzanne takes you down to her place near the river/You can hear the boats go by/You can spend the night beside her/And you know that she's half crazy“. Ca sa-l citez chiar pe Cohen care in superba piesa Different Sides – inclusa printre cele zece track-uri de aici - accentueaza cu sarmu-I caracteristic cuvantul  „frankly“, onest fiind, cred ca nici daca ar fi apelat la serviciile celor mai trendy copywriters de la ora actuala, domnul acesta n-avea cum sa vina cu un titlu mai adecvat pentru acest cel de-al 12-lea material discografic din cariera. Desi conotatia cuvantului de previzibil cel putin in ceea ce numim astazi muzica nu este una tocmai pozitiva, discul ...

Nu stiu altii cum sunt, dar eu ador pur si simplu copertile de disc sepia. Iar daca o vorba plina de adevar din intelepciunea populara spune ceva de genul „spune-mi cu cine te insotesti ca sa-ti spun cine esti“, ma vad nevoit sa fac o mica extrapolare: „spune-mi ce citesti, ca sa-ti zic ce stil muzical ti se potriveste“. Pokey LaFarge e un tip care a studiat indeaproape literatura americana si a fost marcat de creatiile unor Ernest Hemingway sau John Steinbeck. In plus are buletin de St. Louis, Missouri. Nu trebuie sa fii Mama Omida ca sa deduci ca unui asemenea individ i se potriveste ca o manusa stilul muzical botezat Americana. Ceea ce rasuna din cele 13 compozitii ale materialului discografic e something care e indeajuns de aproape de delta – blues. Sau pentru cinefili, vremurile in care productiile cinematografice aveau in prim plan nume de-alde Greta Garbo sau Rudoph Valentino. Anii 20, carevasazica. Ragtime, jazz, swing, Willie Dixon si alte bunataturi din acelasi „sertar” se ...

Desi sunt mega – crizat de trupele de cover-uri si implicit ma enerveaza tonele de albume construite pe scheletele unor melodii din repertoriul oldies but goldies, trebuie sa recunosc ca acest disc e unul caruia nu-i gasesti nici o hiba, chiar daca cauti cu lupa. Maestrul Joe Bonamassa e u tip cat se poate de ocupat in ultima vreme: in luna martie a scos Dust Bowl, in iunie ne-a delectat urechile alaturi de colegii sai din Black Country Communion cu albumul 2, iar fanii sai l-au putut asculta recent interpretand o piesa pe un disc dedicat memoriei lui John Martyn, iar Beth Harth, a devenit cunoscuta gratie serialului Beverly Hills, 90210. Dont explain contine 11 piese una s-una alese din repertoriul unor nume ca Etta James, Billy Holiday, Tom Waits, Aretha Franklin sau Melody Gardot, interpretate – dupa cum era previzibil - cu mult – mult suflet.

Asa cum fiecare natiune serioasa are o gramada de concursuri gen X – Factor si americanii au Nashville Star. Care o arde numai pe muzica din categoria country. Si care a propulsat o stea care poarta numele de Miranda Lambert. Alaturi de ea in acest super – grup pentru gusturile americanilor, se afla Ashley Monroe si Angaleena Presley. Ce iese atunci cand trei gagici isi pun laolalta talentul creativ si sparg piata cu un material de debut? Cele zece piese care insumeaza doar aproximativ jumatate de ora de auditie se invart stilistic in zona situata la mijlocul dintre blues si country, dar fara indoiala ca textele pieselor contribuie si ele decisiv la senzatia de bine care ti-o da aceasta auditie.  Grosso modo, tematica e centrata pe problemele cu care se confrunta nevestele americane, puternic afectate de recesiune si nesimtirea pe care o afiseaza barbatii americani(sic!).

Asteptari: Ana Popovic este o cantareata si chitarista de blues nascuta in Serbia, care a debutat in 1998 alaturi de trupa Hush cu albumul Hometown. Unconditional este cel de-al 5-lea album de studio care vine la doi ani dupa precedentul Blind for love Rezultat: Habar n-am care a fost motivul pentru care echipa care a scos acest album a ales pentru artwork-ul acestuia o poza atat de nesemnificativa. I mean, hai sa fim seriosi, coperta asta pare a fi una care s-ar fi potrivit mai bine fetelor de la Amadeus sau ar fi dat bine pentru materialul solo semnat Oana Zavoranu. Dar pentru blues, e complet aiurea. Cine stie, poate unii eventuali cumparatori de discuri vor alege sa cumpere acest material doar pentru ca are o poza fancy pe el. N-am nimic cu look-ul sarboaicei, ci pur si simplu nu m-as fi incumetat la o asemenea coperta pentru un disc de aceasta factura.

Asteptari: Omara „Bombino“ Moctar este un tip de 31 de ani din Niger care face parte din seria oamenilor care au schimbat casetele pe CD-uri promovate de plan international. Vorbim bineinteles despre muzica din desertul Sahara sau Tuareg, ca sa fiu si mai exact. Rezultat: Incet – incet microbul numit „blues de desert“ patrunde tot mai adanc in gusturile muzicale agreate de semnatarul acestor cronici muzicale. Dominatia a inceput cu excelentul Tinariwen - Imidiwan:Companions si a continuat mai apoi cu Tamikrest, iar ultimul pe aceasta lista este acest Bombino. Un tip care a avut sansa sa inregistreze un cover dupa Rolling Stones "Hey Negrita" – chiar alaturi de Keith Richards si Charlie Watts. A mai facut pe ghidul in excursia pe care a facut-o Angelina Jolie prin Niger si a cantat en – gros. Sansa lui adevarata a venit insa atunci cand un regizor american a calatorit prin orasul care da titlul acestui CD si a auzit din intamplare o caseta cu Bombino. A facut si un documenta...