Band of Skulls - Sweet Sour

Ce se mai poate face in zilele noastre cu o chitara, un bass si niste tobe? De-a lungul anilor au existat 12.345 de trupe de acest tip care au incercat cam aproape toate combinatiile de corzi, tempo-uri si stiluri. Mai poate aparea ceva nou in acest domeniu? Britanicii de la Band of Skulls cred cu tarie ca raspunsul este DA. Cel de-al doilea album al acestui trio format dintr-o basista, un chitarist si un tobar, Sweet Sour, demonstreaza ca si-n aceasta combinatie mai exista lucruri decente de zis. Si cantat. Discul are momente de dirty rock – blues de mare efect, dar contine si cateva piese create parca in dorul lelii, intr-o pauza de tigara. Per ansamblu, o buna parte a acestui disc se invarte undeva in apele blues - garage rock-ului.  Interactiunea barbat – femeie dintre Russell Marsden si Emma Richardson e geniala pe alocuri si facand abstractie de cateva momente neinspirate, albumul asta e unul de mare angajament.
Destul de rar ti-e dat ca primele acorduri ale unui album sa te dea pe spate din prima. Piesa care da titlul acestui disc – care deschide seria celor zece track-uri incluse aici – e un exercitiu cat se poate de inspirat de psychadelia si dirty – rock, care pe ici pe colo iti aduce aminte de vremurile bune ale celor de la Sonic Youth. Linia de bass este pur si simplu irezistibila iar piesa asta are o magie aparte, fiind totodata una din cele mai nervoase compozitii din Sweet Sour. Urmatoarea piesa, Bruises, aduce in ecuatie niste sound-uri mult mai linistite, in totala contradictie cu debutul, iar Wanderluster este un alt moment de exceptie al discului, cu al ei aer de brit – pop. in marea majoritate a momentelor cat se poate de inspirata. The Devil Takes Care Of His Own muta spectrul undeva in zona lui Jack White si The White Stripes, iar printre piesele care merita sa le asculti la volum maxim se numara si You're Not Pretty But You Got It Goin' On, care in ciuda titlului ei pompos, e un heavy – rock  cat se poate de antrenant. O alta schimbare de stil e prezenta din plin in Lies, care aduce a Them Crooked Vultures. Din pacate, exista insa si destule momente de plictiseala, cum ar fi  ‘Lay My Head Down’, ‘Navigate’ sau  Close to Nowhere, piesa de final, care e fara indoiala cea mai inspipida de aici.

Una peste alta, oamenii acestia au pus la cale un disc cu destule momente memorabile, dar si cateva piese de umplutura care te fac aproape sa casti. Balanta inclina insa asupra primelor momente, asa ca acest blues – rock agresiv e mai mult decat decent.