De ascultat

Parafrazând celebra zicală de la televizor care ne spune că „pentru o viaţă sănătoasă consumaţi minim doi litri de apă zilnic“, am putea inventa un nou imbold, de această dată pentru auz. De genul „pentru a avea urechi sănătoase. consumaţi minim un album de ascultat, zilnic“. Odată cu acest cel de-al treilea album din carieră, clujenii de la Grimus au intrat definitiv şi irevocabil în liga mare a rock-ului românesc. Am ocolit cu bună ştiinţă sintagma de „alternativ“, căci definiţia actuală a rock-ului înglobează fără tăgadă şi această particulă. Dincolo de mâna producătorului Adam Whittaker ( răspunzător şi pentru creaţiile anterioare ale băieţilor ), Emergence e mult mai divers stilistic decât precedentele realizări ale trupei care il are ca solist vocal pe Bogdan Mezofi. Lucrurile încep cât se poate de bine, căci intro-ul „Tunguska“ e unul cât se poate de inspirat. Desigur, inevitabila paralelă dintre explozia din 1908 de la Tunguska şi piesa care deschide acest material are menir...

Spre deosebire de o bună parte a albumelor scose în zilele noastre, după audiţia Reflektor-ului, rămâi cu o impresie bine conturată. E exact sentimentul acela pe care îl ai după ce termini de citit o carte, pe care o pui deoparte pentru a o citi mai târziu. Cel de-al patrulea album discografic al canadienilor consideraţi de mulţi critici drept una din cele mai mari trupe ale lumii are destule motive pentru a primi o sumedenie de „magna cum laude“. Însă, are şi un minus. E sentimentul ăla de mega - grandoare pe care îl întâlneşti pe alocuri şi la Muse sau alte trupe „din liga mare“. În timp ce asculţi piesele în subconştient ţi se impregnează un sentiment că oamenii ăştia „se dau prea mari“, mesajul lor fiind unul de genul „Vezi cât de meseriaşi şi complicaţi putem fi?“. Desigur, în 2013 orice „normal person“, ca să citez una din piesele acestui dublu - disc, ştie că alături de compoziţii, orice disc are nevoie de vâlvă. Care în zilele noastre se creează cu campanii deştepte de marke...

Asteptari: Pentru cei care n-au fost contaminati inca de mania Arcade Fire, trebuie sa precizez din capul locului ca trupa canadiana “centrata” in jurul sotilor Win Butler si Régine Chassagne au reusit sa creeze destula valva cu primele lor albume Funeral si Neon Bible. Iar pentru ceilalti, e clar ca dupa doua albume „misto” presiunea poate fi cat se poate de mare.... Rezultat: Excursia sonora prin suburbiile Arcade Fire este una memorabila, desi contine momente mai mult sau mai putin placute. Fiind o formatie care n-a prea dat gres pana acum, muzicienii reusesc si de aceasta data sa fie “onorabili”, aruncand pe tarabe un disc care va genera mii de insemnari pe bloguri. Sau tone de cerneala, ca sa ma exprim oldstyle. Albumul acesta a fost primit cu bratele deschise de marea majoritate a lumii. A intrat pe locul 1 in topul englez si asta nu-I tot. Cei de la BBC l-au numit OK Computer-ul celor de la Radiohead iar cei de la NME l-au comparat cu Automatic for the people-u...