Arcade Fire - The Suburbs

Asteptari: Pentru cei care n-au fost contaminati inca de mania Arcade Fire, trebuie sa precizez din capul locului ca trupa canadiana “centrata” in jurul sotilor Win Butler si Régine Chassagne au reusit sa creeze destula valva cu primele lor albume Funeral si Neon Bible. Iar pentru ceilalti, e clar ca dupa doua albume „misto” presiunea poate fi cat se poate de mare....

Rezultat: Excursia sonora prin suburbiile Arcade Fire este una memorabila, desi contine momente mai mult sau mai putin placute. Fiind o formatie care n-a prea dat gres pana acum, muzicienii reusesc si de aceasta data sa fie “onorabili”, aruncand pe tarabe un disc care va genera mii de insemnari pe bloguri. Sau tone de cerneala, ca sa ma exprim oldstyle. Albumul acesta a fost primit cu bratele deschise de marea majoritate a lumii. A intrat pe locul 1 in topul englez si asta nu-I tot. Cei de la BBC l-au numit OK Computer-ul celor de la Radiohead iar cei de la NME l-au comparat cu Automatic for the people-ul celor de la R.E.M. In schimb cei de la Sputnikmusic socotesc ca baietii nu sunt decat o umbra a trecutului. Adevarul este – as always – undeva la mijloc. Principalul minus este acela ca cele 16 piese sunt “oleaca” prea mult pentru urechea umana pregatita pentru un singur disc. In plus, piesele slabe sunt mult prea evidente in lumina faptului ca “restul” este cat se poate de “tare”.

Inaintea aparitiei albumului, Win declara ca discul e un amestec intre Neil Young si Depeche Mode. Complet fals, dar ce mai conteaza? Startul albumului nu este unul tocmai promitator, piesa care da titlul materialului fiind una care reuseste sa plictiseasca pe alocuri. Ce-I drept, country-ul acustic care razbate din boxe are valente mai ample la mai multe reascultari, fiind unul care aduce aminte de Neil Young. Fara Depeche clar! Oricum The Suburbs nu merita inclusa in momentele remarcabile ale discului. Odata cu Ready to start, atmosfera se invigoreaza dintr-o data poate si datorita implementarii acelui sound de  indie – rock tipic britanic, care poate fi pe alocuri vivace. Albumul capata tot mai multa culoare odata cu a treia piesa numita Modern Man, care aminteste pe alocuri de The Cure. Roccoco reuseste sa tina orice ureche ciulita printr-un minimalism cum numai cei de la Arcade Fire pot produce. Energia este descatusata complet in cadrul piesei Empty Room iar prestatia vocala din City with No Children – si mai ales bass-ul proeminent – pot genera paralele cu de-alde Joy Division. Piesele celor de la Arcade Fire par mai zgomotoase si putin mai moderne in ceea ce priveste instrumentatia, in comparatie cu materialele lor anterioare. In partea secunda a piesei Half Light ai sentimentul ca ai de-a face cu vocea lui David Byrne din Talking Heads, melodia fiind dealtfel una dintre cele mai placute surprize. E un fel de Springsteen pe ritmuri electro, un The Killers remixat in cine stie ce laborator ultra – secret NASA. Absolut remarcabila este si The month of May, o piesa care prezinta latura „salbatica” a celor de la Arcade Fire. Si care este una cat se poate de percutanta. We used to wait incepe de parca ar fi ABBA. Tot la capitolul „de necrezut” se incadreaza si “Sprawl II (Mountains Beyond Mountains), care este un pas inainte pentru sound-ul trupei. O piesa aproape disco in genul BeeGees sau Scissor Sisters dar care aduce o aroma foarte interesanta intregului concept. Desigur sound-ul „indie” prezent in piese de genul Suburban War este definitoriu pentru cei de la Arcade Fire, dar felul in care pe ici pe colo experimenteaza cu alte genuri este unul remarcabil.

Per total, The Suburbs e un album nostalgic care este cat se poate de bine executat. Care aduce a The National, pe ici pe colo, mai mult prin atitudine. Poate fi catalogat ca un disc situat exact la mijlocul intre extaz si plictiseala, linia care separa cele doua notiuni fiind destul de subtirica. Este un album foarte bun prin prisma trupelor de acest gen care activeaza in zilele noastre. Dar pana la perfect, mai e ceva cale....

Sincer, The Suburbs e un album destul de greu de digerat. Are momente in care e monoton gratie instrumentatiei (mai ales in trio-ul format din piesele Modern Man/Rococo/Empty Room) iar altele in care inspiratia oamenilor este remarcabila.

Nu stiu daca e numai impresia mea, dar se pare ca o caruta de trupe emblematice pentru rock-ul ultimilor ani a inceput sa sune “prea matur”. Sa intre –n liga mare cu alte cuvinte, acolo unde intreg campionatul se joaca dupa reguli dinainte stabilite. Ma refer aici la Franz Ferdinand, Vampire Weekend, Placebo, Spoon, Klaxons si acum Arcade Fire. Cu toate minusurile, albumul asta e unul care merita reascultat de mai multe ori. Iar faptul ca asemenea muzica poate ajunge direct pe prima pozitie a topului englez de albume, nu poate decat sa ma bucure.

Daca in locul celor 65 de minutele muzicienii ar fi venit pe tarabe cu ceva a la 40 de minute, ar fi fost mult mai cool. Arcade Fire e o trupa buna, dar ai are ceva drum pana la eticheta de „excelent”.

Recomandari: Pentru oricine are chef de o muzica menita sa fie ascultata, disecata, analizata. Interzis amatorilor de „gume de mestecat”, nu e genul de muzica pe care sa topai din prima!