Jamie Cullum - The Pursuit

Jamie Cullum este un tip care canta jazz imbibat in te miri ce. Are si o latura educativa. E misto sa aduci nume ca Duke Ellington, Count Basie sau Cole Porter in atentia tineretului. Poate daca ar fi ascultat de fanii lui Florin Salam discul i-ar trimite cu urechiusa spre jazz....

Jamie Cullum e un tip care a cunoscut notorietatea datorita unui clip in care imbracat la costum si pantofi de sport a cantat la pian un evergreen de Jimi Henrix, Wind Cries Mary. Daca mai punem la socoteala si faptul ca in tinerete el a facut parte din trupe rock, hip hop si chiar si dintr-un  proiect drum and bass, e clar ca avem de-a face cu un hibrid. Un muzician care a cantat la pian in diverse baruri din Franta si-n Anglia si care si-a luat un credit la banca pentru a-si inregistra primul album numit Heard it all Before. Disc care a aparut numai in 500 de exemplare. The Pursuit este al 5 - lea disc din cariera sa care la capitolul vanzari numara deja multe zero-uri in plus fata de debut.

Desi i se spune Michael Bubble al Marii Britanii, omul este mult mai inovator decat superstarul canadian. Criticat de breasla de jazz pentru ca a "tradat" miscarea, Cullum se misca binisor in acest ghiveci de "jazz - pop“. Daca asculti acest disc cap - coada sesizezi de la distanta ca tipul asta e un jazzman care iubeste muzica pop din tot sufletul. Nu e unu din acei jazzmani care "imbraca" ocazional straie pop pentru ca asa e trendul.

Atunci cand te adresezi unui public larg iti trebuie ceva curaj sa deschizi un disc cu o piesa scrisa pentru un musical din anul 1935! Daca mai pui la socoteala si faptul ca acest standard a cunoscut interpretari celebre de-a lungul anilor prin voci ca Ella Fitzgerald, Louis Armstrong sau Frank Sinatra doza de curaj se apropie de o posibila inconstienta. E unul din acele lucruri care traseaza inca din start lucrurile. Just one of those things reuseste sa fie la inaltime, e o piesa care "prinde" bine in toate taberele. Creeaza o imagine in care parca simti fumul de trabuc dintr-un bar si in semi - intuneric zaresti dansatoarele. Lucrurile capata o conotatie foarte pop in piesa secunda Im all over it, care desi are un vag parfum de sound a la Elton John nu are acel vino - ncoa specific hiturilor durabile. In aceeasi categorie se incadreaza si Wheels iar If I ruled the world are un iz de "deja - vu" cat se poate de pregnant fiind un fel de Directia 5 meets James Blunt. In schimb You and me are gone prilejuieste o feerie de sunete jazz amestecate cat se poate de ingenios cu chestii noute. Cover-ul dupa Rihanna, Dont stop the music este unul cat se poate de neinspirat, Si totodata al doilea single extras din album. Aint gonna let you down e din nou mai mult decat se poate de siropoasa. Una calda, una rece, cam acesta este principiul dupa care se ghideaza acest jazzer modern.Un caz atipic este Mixtape, o melodie care dupa cum ii spune si numele este un ghiveci, un fel de Robbie Williams "in priza". Desi face parte din categoria baladelor piesa I think I love este cat se poate de adorabila si n-are parte de acelasi melancolie accentuata ca in celelalte surate ale sale de pe disc. We run things are pe la mijlocul ei toate motivele pentru a fi placuta de fanii inflacarati ai jazz-ului, chiar daca la ritmuri se mai aud pe ici pe colo si combinatii moderne.
Not while I am around este din nou un diamant neslefuit. Prelucrarea din filmul Sweeney Todd: The Demon Barber of Fleet Street este miraculoasa. Insa cea mai mare surpriza a acestui disc o reprezinta ultima sa suflare. Music is through incepe cu un pian jazz care mai apoi este completat cu un sound cat se poate de techno. Ma rog, disco, house, cum preferati sa-i spuneti. E parca o colaborare intre Faithless si Jamiroquai, la prima vedere nesanatoasa, dar foarte indrazneata. M People, Josh Wink, jazz clasic, nebunie controlata. Categoric merita coronita pentru unul din cele mai interesante ghiveciuri din ultima vreme. E parca ai sta la Teatrul National si pe scena s-ar produce Carl Cox. Sau sa auzi un cvartet de coarde intr-un club en -vogue de prin Ibiza.

La capitolul lucruri bune putem nota latura educativa a muzicii sale. E misto sa aduci nume ca Duke Ellington, Count Basie sau Cole Porter in atentia tineretului. Poate daca ar fi ascultat de fanii lui Florin Salam discul i-ar trimite cu urechiusa spre jazz.  Intregul disc este ca o saloana. Ambalata in hartie pop, cu fundita jazz si cu ata de agatat in brad facuta din nitel swing. Oarecum seamana cu Pieces in a Modern Style. Albumul lui William Orbit, DJ-ul si producatorul care a adus pe ringul de dans Adagio for Strings, Beethoven, Vivaldi si Handel.  Doar ca britanicul nostru combina jazz-ul cu te miri ce. Pe alocuri rezultatul este memorabil.. Jamie Cullum are un disc enervant de siropos pe alocuri si inspirat in altele. Si totusi, parca in loc de Rihanna mai bine ramanea la cover-uri dupa Hendrix.