Delphic - Acolyte

Nu numai noi dam cu bata-n balta. O mai fac si criticii muzicali britanici. Care au decretat Delphic ca fiind una din cele mai promitatoare trupe din noul val. Discul e un ping - pong intre sound-urile electronice si rock, bunicel dar departe de a fi briliant.

Pe langa multele lucruri bune pe care le fac cel putin in domeniul muzical, britanicii mai dau si ei cu bata-n balta. Bunaoara, la fiecare sfarsit de an criticii muzicali devin un fel de Nostradamusi si se caznesc sa ne spuna "cine va fi hot" in urmatoarele 12 luni. Pentru 2009 am fost amenintati ca vom fi "maturati" de nume ca Temper Trap sau Master Shortie. Ati auzit cumva de ei? Iar cei de la The XX nici macar nu figurau pe lista. Cum era de asteptat, si pentru 2010 s-a facut o lista. Pe care figureaza si Delphic. Formatia care anul trecut a primit eticheta de "slagarul verii 2009“ pentru melodia Counterpoint din partea prestigioasei reviste NME. Drept urmare, asteptarile pentru debutul celor de la Delphic sunt destul de mari. Dar oare avem de-a face cu ceva fantastic sau ca si in multe alte cazuri e vorba doar de un "bluf" al presei britanice?

Chiar din debutul albumului Acolyte avem in fata (sau ma rog, in urechi) un tablou cat se poate de exact a ceea ce ne asteapta. Piesa Clarion Call exceleaza prin sunete de sintetizator reci, sectie ritmica „ceas“, o chitara rock care apare pe ici pe colo pregnant. Din nefericire, toate acestea sunt imbibate insa intr-o constructie sonora neinteresanta. Desele comparatii care se fac intre ei si New Order devin cat se poate de justificate in momentul in care ai ascultat piesa Doubt. Culori interesante, mix asijderea si un permanent du-te vino intre rock si "electronica", acestea sunt atributele care definesc culorile interesante pe alocuri ale melodiei.

Dupa un inceput eminamente rock piesa This Momentary capata o nuanta cat se poate de electronica, care ajutata de corul feminin din constructie si chitarile din fundal creeaza un peisaj feeric. Anumite momente de percutie apropie trupa de Underworld (in special Born Slippy).

Pe Counterpoint se aude cate putin Bloc Party iar pe ici pe colo exista si asemanari cu "latura americana" a problemei, LCD Soundsystem si Hot Chip. Piesa care da titlul albumui este una tare. Dupa un minut in care ai impresia ca urmeaza un trip goa, lucrurile se precipita. Mai apoi se calmeaza din nou, intreaga melodie fiind un fel de ping - pong intre sound-urile electronice completate de chitari misto si partile "piano“. Nebunia ajunge la cote alarmante spre mijloc unde peste intreg conceptul este asezat si o percutie breakbeat. Noua minutele fara voce, un melanj de beat si liniste, o constructie indrazneata, un rezultat asijderea. Previzil, ultimul minut al piesei se incheie exact asa cum a inceput, in "silence".

Piesa Halycon ar fi putut sa fie cantata de orice trupa britanica din noul val. Cu toate acestea, nu reuseste defel sa fie aruncata in capitolul „briliant“. Unele inflexiuni vocale din Submision aduce a Duran Duran, iar sound-ul.....pare repetitiv dar e copie cam palida a celor de la New Order. Printre punctele slabe se numara si melodia Ephemera, care dupa un inceput misterios aluneca in banalitate excesiva. 

Menirea celor de la Delphic este aceea de a creea muzica dance pe care pot dansa aceia care iubesc chitarile. Pentru asa numitii indie - boys. Baietii adopta o atitudine curajoasa si sunt increzatori in fortele proprii.  Amatorii de infuzii rock cu muzica electronica pot asculta acest album cap - coada. Nu e garantat ca va produce minuni, dar nici nu dezamageste profund. Avem de-a face deci cu next big thing? Naaa, nici pe departe, doar cu un debut clasificabil la categoria „mijloc“: dincolo de banal dar fara pretentii substantiale.