Hadouken! - For the masses

Albumul poate sta in mapa cu CD-uri langa Invaders must die in masina unui teenager care si-a cumparat recent subwoofere. Discul suna ca si cum o gasca de teenageri urla in fata oglinzii, in timp ce-si storc cosurile de pe fata si se intreaba cum de nu au mai primit nimic pe tweeter de 15 minute.Monoton si expirat!

Pe plan muzical ghiveci nu e intotdeauna sinonim cu briliant. Cel de-al doilea album al trupei Hadouken! a fost asteptat cu oarecare interes de  unii. La prima vedere discul este un melanj de grime cu dance - punk. Unii spun ca ar fi chiar o varianta britanica la nu - metal. Eu va spun ca este un Prodigy de zece ori mai neinspirat. O adunatura de sunete si idei luate din trecut si ambalate destul de prost. Seamana a Prodigy, dar nu rasare, are energie pe alocuri dar e monoton luat pe de-antregul.

Din primele secunde ale piesei Rebirth, orice ureche avizata intra pe frecventa Prodigy. Comparatia se mentine pana la sfarsit, chiar daca pe parcurs mai apar niste mici ingrediente din aria Pendulum si pe aloucir chiar nu - metalul a la Limp Bizkit.  Nu va speriati, amestecul creat de Hadouken! nu e defel comestibil. Probabil ca daca n-ar fi existat trupele amintite, albumul englezilor putea fi introdus in categoria "esentiale“. Asa este doar o copie palida, un hibrid nereusit, o uratenie in care avem titluri ca Evil, Ugly sau Lost. Unicul lucru care suna bine aici e capitolul de percutie. Realizat de olandezii de la Noisia, niste meseriasi in asa ceva.

Single-ul actual Turn the lights out e Prodigy. Pe fata. Mult mai slab, dar plin de enerhie. Sentimentul nu dispare nici la melodia M.A.D. iar textul acesteia descrie clar mesajul intregii capodopere discografice. „Pop goes the pot / It's pandemonium / Poison the sushi with plutonium / We eat enriched uranium / We drop beats that'll crack your cranium“. Pe scurt baietii otravesc sushi-ul cu plutoniu, mananca uraniu imbogatit si ne servesc ritmuri menite sa ne sparga craniile. Sunt de acord cu faptul ca la capitolul mesaj acest stil n-a excelat niciodata prin poezie, dar parca Hadouken! au sarit gardul...

Stranie este si Evil. Mai ales atunci cand inspirati probabil de Rage against the Machine piesa devine concentrata numai pe chitari. Obraznic de plictisitor, sunt sigur ca si cei de la Directia 5 reuseau sa ii copieze mai bine. House is falling pune pe ritmuri Prodigy o bucatica din Michael Jackson, adica Dirty Diana. Pe langa sample-uri nu - metal si atitudine suparata piesa contine si niste sound-uri preluate parca din CD-ul aferent euro - dance - ului anilor 90. Din fericire piesa se termina dupa patru minutele. Monotonia e sparta oarecum de Mic Check. Proba de microfon e inspirata din era Beastie Boys sau NYCC, iar instrumentatia nu este atat de alandala, fiind acceptabila.

„Cireasa“ de pe tort e Ugly. O melodioara in care solistul trupei zbiara una-ntruna "I m gonna fuck your face up“. Si asta nu e tot. Refrenul se invarte in jurul expresiei "it s ugly, like your sister“. Textul complet dement are parte de o melodie care probabil va fi hit in live-urile formatiei. Se stie, in aceasta muzica nimeni nu da doi bani pe texte. Dar acesti Hadouken! au reusit sa creeze o „capodopera“ in domeniul textelor prin aceasta mostra de uratenie. Bombshock e la limita intre Prodigy si Rage Against The Machinem mai ales prin expresia I hate to say I told you so. O uratenie comparabila cu Ugly este si piesa Lost. Aici nu deranjeaza textul, ci efectul de „auto - tune“ de pe voce. E un fel de Cher acompaniata de niste baietasi care dupa un after - hours si-au incercat instrumentele muzicale. Turn the lights out are si doua remixuri, ambele realizate de producatori britanici care au mixat in orasul nostru, e vorba de Spor si binecunoscutul JFB.

E clar pentru toata lumea ca intreg discul nu ofera o paleta de emotii reale. Furia si revolta transmisa de trupa nu e autentica, e fake. Tonul agresiv e constant iar incercarea de a trece diverse granite stilistice este ridicola. Nu in sensul bun al cuvantului cum isi inchipuie fanii Hadouken!.

Albumul poate sta in mapa cu CD-uri langa Invaders must die in masina unui teenager care si-a cumparat subwoofere si vrea sa le incerce. Poate fi consumat si de teenagerii "etern neintelesi". Pentru cei care au prins trupele citate ca influente, omuletii astia nu au reusit sa aduca nimic nou. Discul suna ca si cum o gasca de teeneageri urla in fata oglinzii, in timp ce-si storc cosurile de pe fata si se intreaba cum de nu au mai primit nimic pe tweeter de 15 minute. Se prea poate ca dupa cateva beri consumate intr-o noapte de vineri intr-un club piesele Hadouken! sa aiba rolul de a invigora atmosfera. Doar ca albumul intreg este cat se poate de monoton si categoric expirat.