Unul din motivele pentru care baietii astia germani mi-au cazut cu tronc este faptul ca oamenii au in albumul lor de debut o piesa care se numeste Nu vreau la Bucuresti. Fiindca cei de la Kraftklub au participat in cadrul concursului Bundesvision Song Contest 2011, piesa cu pricina este Ich will nicht nach Berlin, dar ideea e aceeasi. Albumul de debut al acestor tipi care-si au sediul in Chemnitz (fostul Karl-Marx-Stadt) a intrat direct pe prima pozitie a clasamentului german de discuri, iar un alt motiv pentru care tipii astia imi sunt simpatici este videoclipul primului lor single, Zu Jung. Genial, parol! Dincolo de imagine, acesti jung-i abordeaza un rock cat se poate de sanatos si evita cu buna stiinta cliseele care rasar din plin in ograda trupelor care-si zic indie – rock. Nu e nimic indie aici, e doar rock n roll cu R mare. Printre piesele care merita toata atentia se numara Scheissenindiedisko, Kein Liebeslied sau Lieblingsband, aceasta din urma proclamand nici mai mult nici mai putin decat ca „noi suntem trupa ta favorita (wir sind deine neue lieblingsband/die lieblingsband deiner lieblingsband). Desigur, pentru vorbitorii de germana textele lor au un iz aparte, cel mai bun exemplu in acest sens fiind Mein Leben: „Mein Leben ist nicht cool, mein Leben ist ein Arschloch! (Yeah! Yeah!)/Dein Leben läuft gut, mein Leben läuft Amok! (Yeah! Yeah!)/Und egal was ich tu, mein Leben bleibt ein Arschloch! (Yeah! Yeah!)/Dein Leben läuft gut, mein Leben läuft Amok! (Yeah! Yeah!)“. Una peste alta, daca vreti o portie sanatoasa de rock bagati o ureche si imi doresc sa vina cat mai repede ziua in care sa fredonam si noi vreun Nu vreau la Bucuresti...
Sincer, n-ai cum sa nu nu pici pe spate atunci cand o tipa spune ca la varsta de 13 ani a avut o admiratie deosebita pentru casa de discuri 4AD fiindca s-a indragostit de Cocteau Twins. Claire Boucher implineste in luna martie 24 de anisori si a debutat cu un material sonor in 2010 care a aparut numai pe caseta. In luna ianuarie a acestui an a semnat un contract cu 4AD, iar acest Visions este cel de-al treilea material sonor din cariera, care e totodata primul „major – release“.
Orice meloman deschis la minte n-are cum sa nu se bucure atunci cand printre picaturi descopera un disc greu de incadrat, care-I pune mintea la contributie si care iti lasa impresia ca n-avea cum sa fie conceput de un singur artist. Track-urile care se lafaie pe acest disc pot fi incluse in asa – numitul electro – pop, dar luate separat, piesele astea te pot duce cu gandul la dream – pop, minimal, dubstep sau chiar ambientalul “executat“ printre altii de Aphex Twin. Partea nasoala a unui review care are de-a face cu un album din zona „electronica“ e ca nu stii cine ce “executa” exact. De aceea nu poti da vina pe tobar care a dat chifle intr-un loc sau altul, sau pe basist ale carui tonuri nu-s chiar moderne. Din fericire, in cazul de fata nici nu simti nevoia sa dai vina pe cineva. Si asta pentru albumul asta e optimist si te unge la suflet din prima, avand o serie de elemente care il fac sa fie “pop” desi e mult diferit fata de ceea ce se promoveaza sub aceasta eticheta stilistica in zilele noastre. Cele 96 de secunde care alcatuiesc intro-ul albumului sunt cat se poate de misterioase si te introduc direct in starea asta de “incertitudine” pe care ti-o lasa discul. Nu stii exact ce se intampla, elemente goth se impreuneaza cu synth-uri bine slefuite, iar vocea este una plina de mister. Urmeaza una din cele mai accesibile piese de aici, totodata primul single, care sub semnatura Oblivion aduna laolalta un uptempo demential o linie de synth aproape monotona si niste voci care amintesc parca de Enya intr-un conglomerat castigator, care n-are cum sa nu-ti pice cu tronc. Eight, in schimb e o melodie care amesteca cu buna stiinta un sound goth cu vocea cat se poate de copilaroasa, iar Vowels = Space & Time pare a fi un hit la moda pe vreo alta Planeta. Una din melodiile care te convinge indubitabil de talentele canadiencei este Be a body, o piesa care seamana nitel cu Austra dar duce spectrul sonor mult mai departe, spre Galaxii necunoscute omenirii. Nightmusic e o combinatie ingenioasa intre muzica simfonica si beat-uri cat se poate de moderne, iar Skin ajunge in zona muzicii ambientale a la The Orb. Genesis e o alta compozitie care merita reverente intense, iar daca stau bine sa ma gandesc asta e primu disc electro – pop caruia nu i-am gasit nici macar un punctulet slab din ultima vreme. Carevasazica, bagati urechea la ascultat, merita!
Desi sunt in continuare mega – plictisit de fenomenul asta de “cover“ – uri care se manifesta in industria muzicala, trebuie sa recunosc ca exista unele chestiuni din aceasta arie care intr-adevar merita o atentie deosebita. Nu-mi plac incercarile de „copie la xerox“ si nici acelea in care mesajul initial al pieselor este cu buna stiinta denaturat, dar tresar cat se poate de pozitiv atunci cand descopar o viziune noua asupra unei piese arhicunoscute, care se incadreaza la categoria „bun gust“. Desi in pozele oficiale apar doar trei domnisoare, in componenta trupei maghiare Mrs. Columbo exista si un tobar care apartine sexului tare. Figura centrala a acestui proiect este Galambos Dorina, o finalista a concursului Megastar din tara vecina de prin 2003, care de aceasta data s-a concentrat asupra a 14 melodii mega – cunoscute, dintr-un spectru stilistic cat se poate de divers. Ceea ce este interesant, este faptul ca marea majoritate a acestor preluari au un iz aparte. Desi feeling-ul e ancorat in acustic si nu – jazz, pe ici pe colo urechea avizata poate sesiza si alte influente, iar rezultatul final este unul cat se poate de meserias. Ajunge sa asculti cu atentie varianta plina de swing si melancolie a melodiei celor de la Soundgarden – Black Hole Sun ca sa-ti dai seama ca fetele astea chiar au facut o treaba frumoasa. In ceea ce priveste conceptia, am impresia ca acest „amanunt” a fost lasat pe dinafara cu buna stiinta. Si asta pentru ca discul asta nu are o idee unitara, piesele sunt alese de parca ar fi favoritele personale ale membrilor trupei. Fie ca e vorba de varianta plina de sarm dupa The Way You Make Me Feel – ul lui Michael Jackson sau hainele de jazz cu care a fost imbracata piesa Lady, melodiile astea curg cat se poate de natural, iar vocea solistei are loc deplin de “desfasurare”. Printre surprizele sonore de aici se mai numara I Want To Break Free – ul celor de la Queen dar si Je Ne Veux Pas Travallier, aceasta din urma fiind poate unica piesa care n-are parte de un “tratament cosmetic” prea intens. Daca stau sa ma gandesc bine Light my fire – ul celor de la The Doors a fost cantata de cel putin 1.723 de ori in ultima vreme si includerea acestei piese aici poate n-a fost cea mai buna alegere, dar una din cele mai reusite preluari de aici este Come Together – ul celor de la The Beatles, piesa care in a doua ei jumatate ofera un jam – session instrumental de nota zece. Habar n-am ce legatura poate exista intre trei fete cucuiete si celebrul detectiv interpretat de regretatul actor Peter Falk, dar cu siguranta discul asta ofera o auditie mai mult decat agreabila oricui. Asadar, la ascultat!
Daca e sa ma iau dupa spusele lui Macca, albumul asta e foarte intim, „pe care il asculti acasa, dupa ce vii de la serviciu, cu un pahar de vin sau o ceasca de ceai“. Sincer, am incercat de mai multe ori sa patrund in atmosfera intima a celebrului muzician, fie dupa un pahar de whisky, fie dupa o cana de lapte, si totusi…nimic. Ar fi o stupizenie cat casa sa afirm ca acest material nu este unul intim. Este, cat incape. Doar ca, in umila-mi parere discul asta nu reuseste sa te “subjuge” de niciun fel, chiar daca Paul Mc Cartney si invitatii care apar p-aici fac o treaba relativ buna. Pur si simplu nu are acel “ceva” care sa il scoata din anonimat. Sau poate asteptarile visavis de legendarul Beatles or fi prea mari, mai stii? Cert este ca Sir Paul a devenit o legenda in principal gratie abilitatilor sale de „composer“ si mai putin datorita felului lui de a canta, fie la voce fie la bass. Carevasazica, din start, ideea unui material discografic cu cover-uri dupa piese din vremuri demult apuse nu a fost una prea fericita. E drept, pe langa cele 12 piese alese din repertoriul unor nume putin cunoscute publicului larg, celebrul muzician a strecurat si doua compozitii proprii. Care insa nu fac o nota discordanta cu celelalte, astfel incat trec aproape neobservate. Singurul lucru care te scoate din amorteala e faptul ca la piesa My Valentine ai ocazia sa-l asculti pe inegalabilul Eric Clapton la chitara, iar Stevie Wonder apare si el la armonica in piesa Only our hearts. Fiindca au trecut cinci anisori de la precedentul album semnat Mc Cartney - Memory Almost Full – intrebarea pertinenta e: a meritat aceasta asteptare? Fara indoiala, daca faceti parte din tabara obsedatilor de Beatles, raspunsul este da. Apropos, titlul oarecum “trendy” al acestui disc vine din textul piesei I'm Gonna Sit Right Down And Write Myself a Letter, care a aparut pentru prima oara in 1935! Din pacate, album asta nu se ridica defel la inaltimea asteptarilor. Prefer sa imi amintesc de Paul din vremurile lui bune (Imagine sau Mull of Kyntyre), dar trebuie sa admit ca albumul asta “ruleaza” bine ca background music.
In caz ca nu stiati Zebda este un joc de cuvinte cat se poate de smecher. In limba araba cuvantul in sine are conotatia de unt, dar in jargonul din Franta „boeur“ inseamna arab. Chiar daca n-ai auzit in viata ta de creatorii hitului Tomber la Chemise, e de la sine inteles ca oamenii acestia nu canta despre „Veta/care/mi-a/stricat/chiuveta“ si nici ceva de genul „Esti frumoasa asa cum nu e/Si cum n-a fost nimeni“. Monsieurii care alcatuiesc trupa Zebda au stiut dintotdeauna sa evite incadrarea in diverse canoane, bagajul lor de sound-uri cuprinzand dintotdeauna incursiuni in rock, rai, reggae, funk si multe alte bunataturi, una din posibilele explicatii pentru o asemenea varietate stilistica fiind insusi faptul ca preferintele muzicale ale membrilor trupei se intind de la James Brown la The Clash. Asta ca sa nu mai amintesc de faptul ca isi au sediul in Toulouse si au radacini etnice mega – multiple. Oamenii au luat nastere in 1985, dar primul lor album oficial a aparut doar sapte ani mai tarziu sub numele de L'Arène des rumeurs. Pe langa curcubeul stilistic etalat pe plan muzical, oamenii astia au stiut sa se faca placuti si pentru textele lor profund ancorate in realitatea sociala. Ca un exemplu, titulatura celui de-al doilea album al lor „Le Bruit et l'odeur“ (Zgomotul si mirosul) facea referire la un discurs sustinut la vremea aceea de Jacques Chirac, in care acesta din urma se plangea de problema „zgomotului si a mirosului care emana din apartamentele imigrantilor care locuiesc in Franta“. Semnificatia noului disc este insa una mai prozaica, fiindca de pe la sfarsitul anului 2003 Zebda a luat o pauza, membrii concentrandu-se pe diverse alte proiecte. Timing-ul acestei aparitii a fost ales cu mare grija, caci in aceasta primavara Franta va avea parte de alegeri prezidentiale, iar temele abordate de Zebda pot fi considerate lejer „teme de campanie“. Oamenii astia sunt ca niste verisori ai celor de la Manu Chao: militeaza pentru chestii precise si au in „malaxor” portiuni de world music, alternativ pop, ska, reggae, punk si chiar latino.
Printre problemele abordate in texte se numara cele legate de minoritati, cele legate de rasism si discriminare, iar pentru ca Touluse-ul respira puternic prin porii compozitiilor melomanul poate simti usoare adieri de Mediterana in track-uri. J'Suis Pas are un iz strong de funk, iar La Chance e genul acela tipic de slagar francez care ti se cuibareste de la prima ascultare prin creier si ramane acolo permanent gratie unei linii melodice prietenoase si a unui reggae din categoria „de ascultat“. La Correction are un iz de hip hop francez misto, dar una din cele mai semnificative piese din acest Second Tour este fara indoiala Le Dimanche Autour De L’eglise (Duminica in jurul bisericii), care este o radiografie cat se poate de reusita a realitatii sociale din Toulouse si care ataca cat se poate de crancen spinoasa problema a identitatii nationale din Franta. E o piesa colorata si plina de energie care merita ascultari succesive. Le Talent e un soi de blues – hip hop cat se poate de interesant, iar sunetele arabesti se resimt din plin in Theoreme du Chale. Daca asculti cu mare atentie piesa Les Deux écoles, exista posibilitatea sa iti aduci aminte de copilarie - asta in cazul in care ai cantat vreodata melodia Freres Jaques - care aici beneficieaza de o modificare: „Frêres Jacques dormez-vous ? Qu’avez-vous fait du rendez-vous ? Si vous dormez encore, alors/ A la vie, à la mort“
Merita amintita si coperta acestui disc, a carei fotografie a fost inspirata dupa un celebru instantaneu surprins la Jocurile Olimpice din 1952. Un alt ingredient care face ca materialul acesta sa fie unul reusit este umorul cu care sunt inzestrati francezii. Probabil ca muzica in sine nu e taman revolutionara, dar ceea ce face ca acest album sa fie unul remarcabil sunt textele acestuia si curajul de a spune lucrurilor pe nume intr-o lume in care tot mai putini muzicieni isi asuma acest rol. Chapeu bas!
Din start, trebuie sa marturisesc ca recenziile incluse in acest site au ocolit cu buna stiinta materialele aparute sub forma de E.P. din varii motive. Dar, stiti voi, exceptia confirma regula, asa ca fara prea multe menajamente intru direct in inima acestui material editat de maestrul Todd Terje, un norvegian care ar putea sa va sune cunoscut in cazul in care stiti ce-i aia space – disco sau ati auzit macar o data vreo melodie din visteria unor Prins Thomas sau Lindstrom. Desi a editat o sumedenie de materiale si remixuri inca de prin 2004, norvegianul nu s-a obosit sa scoata vreun disc full – length, dar asta nu l-a impiedicat sa devina un nume “tare” in aceasta scena. Dealtfel unul din remixurile lui, cel la Love is the Drug, va aparea pe urmatorul album aniversar al celor de la Roxy Music, dar asta e alta discutie. Anul trecut, E.P. –ul lui aparut sub numele de Raygysh a facut ceva senzatie in lumea amatorilor de muzici electronice, iar acest It's the Arps nu are cum sa nu consolideze reputatia unui artist care vine parca din alta lume. Atentie, dincolo de eventualul feeling de nostalgie pe care il emana compozitiile sale, muzica norvegianului este plina de armonii moderne. Fara indoiala, momentul principal al acestui mini - disc este Inspector Norse, o melodie care a intrat deja de ceva vreme in playlist-urile unor DJ din breasla. Piesa asta defineste cat se poate de exact notiunea de „night out”, reusind sa fie o combinatie perfecta de beat si melodicitate. Ca si restul track-urilor de aici a fost creata pe un sintetizator semi-modular ARP 2600, si exceleaza in „good feeling”. Sincer, piesa asta te umple cu buna dispozitie mai mult decat daca ai fi vizionat una dupa alta secvente cu Fernandel, Louis de Funes si Mr. Bean. Fiindca celelalte piese de aici nu se ridica la inaltimea acesteia, prea multe lucruri despre acestea n-ar fi de spus. Myggsommer, e plina de acel iz balearic si se recomanda a fi ascultata intr-o duminica dimineata iar Swing Star (Pt 1), aduce nitel a Tangerine Dream, in timp ce versiunea secunda a acestei piese e tot un soi de midtempo plin de arpegii frumusele. Se merita oare sa oferi punctaj maxim unui mini – disc ce are o singura piesa fantastica? Categoric, da, caci Todd Terje e the real one. De ascultat la maxim!
Haideti sa va marturisesc un secret: Heaven a fost una din cele mai misto melodii ale anului 2011 care s-a nascut in zona pop – ului. Trebuie sa ma credeti pe cuvant, daca nu de alta pentru motivul conform caruia gusturile nu se discuta. Sau pentru faptul ca interpreta acesteia, Emeli Sande a castigat premiul Critic's Choice la Brit Awards 2011 - echivalentul Grammy-urilor din Marea Britanie. E drept, piesa cu pricina are un puternic iz de Massive Atack, dar dincolo de similitudini, ramane slagarul. Hitul. Acea compozitie care te face sa vibrezi, sa te binedispui aparent fara nici un motiv precis. Cam asta numesc eu muzica pop si din pacate putine track-uri din aceasta zona reusesc in zilele noastre sa creeze aceasta stare. Inainte de a se apuca sa-si faca un nume ca solista, scotianca Emeli Sande a cochetat cu partea de compozitie a muzicii. A scris niste piese pentru Cher Lloyd, Susan Boyle, Leona Lewis, Cheryl Cole sau Tinie Tempah. Ba mai mult, a si cantat alaturi de Chipmunk sau Professor Green. Dealtfel piesa Read All About It, cantata in duet cu acesta din urma e prezenta si aici, de aceasta data “solo” si cu niscaiva pian ca si acompaniament. Va vine sa credeti sau nu, numele complet al artistei este Adele Emeli Sandé. Poate nu chiar intamplator, caci exista printre track-urile incluse pe acest debut si cateva momente in care sound-ul se aseamana periculos de mult cu mega – premiata Adele. Din fericire, pe langa piesele astea downtempo, ascultatorul mai are parte si de ceva ‚actiune“. Mai putina decat m-as fi asteptat, dar asta e alta poveste.
Alaturi de mai sus pomenita Heaven, albumul asta are si alte perle. De exemplu single-urile Next to me si Daddy, piese care I se potrivesc “la fix” solistei. Un anume vino – ncoa il are si My kind of love, care te duce cu gandul la o instrumentatie hibrid intre r &b si triphop. O alta surpriza de aceasta data din zona “domoale” a albumului este Hope, care a fost compusa impreuna cu Alicia Keys. Din pacate, majoritatea pieselor din zona asta downtempo au un iz de Adele combinat cu Destinys Child pe alocuri, care duce materialul asta in zona pop – ului acela neinovator omniprezent in chart-uri. Breaking the law e pe atat de insipida ca si textul ei, iar Suitcase are parte de o sumedenie de clisee. Sincer, mi-as fi dorit ca solista sa se concentreze mai mult pe beat-uri de genul celora din Heaven si sa o lase mai moale cu “bucatile a la Celine Dion”, dar n-a fost sa fie asa. Una peste alta, albumul de debut Emilie Sande nu e fantastic, dar cu siguranta reprezinta o auditie mai mult decat agreabila pentru urechile avide de slagarele pop. Iar Heaven, ramane cum am stabilit la inceput!
Se prea poate ca inainte de aceasta auditie, destula lume sa-si puna intrebarea ce sens o fi avand existenta unui album care respira prin toti porii sai acel sound unic pe care-l scoate orga Hammond. Un instrument deatlfel foarte “cool“ care a fost inventat in 1934 dar care a intrat cu adevarat in atentia tuturor gratie folosirii lui de catre de-alde Deep Purple, Uriah Heep, Steppenwolf, Atomic Rooster, Grand Funk Railroad, Santana, Procol Harum, Yes sau Emerson, Lake & Palmer. Desigur, sound-ul acesta face legea in gospel, soul, blues, rock, country sau jazz, dar chiar si-n biserici. Si totusi, Out of Bounds este un material care merita intreaga atentie a oricarui meloman fiindca zugraveste o atmosfera sonora mai mult decat interesanta, un amestec de nou si vechi care este fara indoiala cat se poate de captivant. Eroii recenziei de fata isi au sediul central in Suedia si sunt doi frati care raspund la numele de Staffan si Anders Ljunggren. Fiindca instrumentele lor preferate sunt tobele si orga, si-au luat numele de Trummor & Orgel, iar bijuteria asta muzicala este al 4-lea disc din cariera lor.
Desi are un pregnant aer de jazz, discul asta reuseste sa ofere ascultatorului un complex stilistic multiplu, prima senzatie pe care o degaja fiind aceea ca cele zece track-uri au fost compuse special pentru coloana sonora a vreunui thriller de actiune in care spionii sunt omniprezenti. Dispune de serioase portii de elemente care fac ca atmosfera sa fie mega – groovy si funky. Fie ca e vorba de piese lente care-ti amintesc de Whiter Shade of Pale-ul celor de la Procol Harum (The Wheel) sau midtempo cu staif (Straight On), discul asta emana cantitati serioase de voie buna, iar pentru aceia care socotesc de cuviinta ca single-ul promovat de aici - Worlds Collide – nu e destul de convingator am un singur sfat: ascultati cu mare bagare de seama toate piesele, caci baietii astia sunt plin de surprize. Letters in red and blue te teleporteaza pe o pajiste inverzita in care esti deconectat de civilizatie si-n care auzi zumzaitul albinelor iar Some Friendly Advice este probabil cireasa de pe tort de aici. Suedezii acestia au pus la cale un album burdusit cu ecouri si rezonante mirifice, in care melancolia si nostalgia se intrepatrund cu inovatia. Din fericire, baietii evita cu buna stiinta cliseele, astfel incat reusesc sa dea un raspuns pozitiv intrebarii lansate la inceputul recenziei. Desi te-ai fi asteptat ca oamenii acestia sa aibe preferinte cat se poate de retro, intr-un interviu ei au desconspirat care sunt trupele lor favorite la ora actuala: The Charlatans si The Stone Roses. Daca Jimmy Smith se considera ca a fost omul care a scos orga Hammond din biserica, putem afirma fara nici o exagerare ca Trummor & Orgel au adaugat stropi de sarm creatiilor care se invart imprejurul acestui legendar instrument.
Daca te intrebi ce e cu titlul asta sod (DJ-ul nu este doar un jukebox), fii foarte atent la sample-ul care este integrat in track-ul care da titlul acestui disc. „Excuse me, Mr. DJ! Could you play something with a beat? What do you mean “something with a beat”? You know, something I can to dance to. Well... I don't know, like what? You know, something like Puffy?“. Sample-ul cu pricina e imprumutat din 95 North - The Request, iar daca esti DJ sau ai calcat vreodata intr-un club in ultima vreme vei avea un deja – vu cu o sumedenie de pitipoance care se perinda pe la pultul DJ-ului si ii cer acestuia „ceva de dansat“. La prima impresie, era sa fac o greseala, aceea de a afirma ca e pentru prima oara cand acest blog de recenzii ajunge sa se ocupe de un produs made in Polonia. On second thought, acest lucru s-a mai intamplat o singura data, atunci cand am disecat albumul lui Igor Boxx, Breslau. De aceasta data, in vizor este un tip cat se poate de misterios care-si spune Warson. Despre el, se stiu foarte putine lucruri. Pe pagina lui de Soundcloud la capitolul “about” sta scris “ that's the joint !“. Mai stim ca discul asta a aparut la label-ul polonez Tru:Funk, iar pentru cei care vor sa asculte un preview al discului (merita, credeti-ma), acesta se poate executa aici.
Amatorii de breaks si ritmuri funky trebuie sa fie pregatiti pentru un album consistent, care-ti insesnineaza efectiv ziua si care te face sa topai prin casa aparent fara nici un motiv. E o abordare cat se poate de fresh a notiunii care poarta numele “funky”, e un mash – up izbutit intre ritmurile etalate odinioara de Parliament-Funkadelic si beat-uri trendy, o minunatie de disc, ce mai! Pentru cei care prin 1984 aveau urechi functionale, exista aici un remake al hitului Break Dance Party (compus de Jacques Morali, creatorul celor de la Village Party) peste care sunt aruncate alandala sample-uri vocale din visteria unor Fat Boy Slim, de exemplu. O alta melodie care poate parea cunoscuta acelora care au prins vremurile de aur ale muzicii disco e You make me feel din visteria lui Sylvester. Si de aceasta data, sound-ul este updatat cu break-uri moderne astfel incat iti lasa un aer de „give it to me that funky stuff“ de milioane. Ghetto Bounce are portiuni din celebrul hit Come baby al celor de la K7 si din cand in cand urechile ti-s bombardate cu sample-uri mega – cunoscute. Pe scurt, e o bomboana de disc, un tiramisu al muzicii dance cu staif, de neratat! Si de ascultat la maxim!
Initial am crezut ca e un banc nesarat. Dar, pe bune: noul album al moldovenilor de la Zdob si Zdub poarta numele de Basta Mafia. Un slogan al naibii de reusit pentru campania oricarui partid populist sau nationalist, by the way. Stati linistiti, discul asta nu s-a nascut in laboratoarele de propaganda ale celor care sustin ca militeaza pentru eradicarea coruptiei, ci a fost fabricat in Berlin si scos “la suprafata“ de casa de discuri germana Asphalt Tango. Ca si o curiozitate, melodia care da titlul noului album a mai aparut si pe discul anterior al moldovenilor, (Beloe Vino / Krasnoe Vino - Vin Alb / Vin Rosu). Iar printre cele 13 melodii incluse aici n-avea cum sa lipseasca So Lucky, piesa cu care baietii s-au prezentat la Eurovision. Pentru cei familiarizati cu sound-ul trupei al carei vocal este Ramon Iagupov, spectrul sonor al acestui material discografic nu ar trebui sa reprezinte o prea mare surpriza, caci melanjul lor de rock ambalat in straie populare e la fel de omniprezent ca si-n trecut. Eternal Kiss suna in mare parte a Phoenix (cel putin piesele de dupa Revolutie) iar single-ul Running e putintel mai modern ca si sound dar nu are acel „ceva” care sa te faca sa-l fredonezi instantaneu. Una din cele mai interesante piese de pe Basta Mafia se recomanda a fi Gypsy Life, care incepe de parca ar fi I cant dance – ul celor de la Genesis (combinat pe alocuri cu sound-ul specific celor de la Red Hot Chilli Peppers) si aluneca mai apoi prin niste acorduri a la Frank Zappa, care adauga o mireasma extrem de reusita compozitiei. Din pacate, textul acesteia este cat se poate de insipid, iar momentul in care solistul se intreaba What city what country is this stage I am on? e cel putin neinspirat. Alte momente care promit sa fie usor fredonabile in noptile de vara in care omul are doua halbe de bere in mana pe la vreun festival open air sunt Good Bye, Maria sau The Heavy Fuel. Nu lipsesc nici incursiunile mai spre etno cu care oamenii ne-au obisnuit (Haiduk sau Nistru), iar pe undeva pe la inceputul melodiei Trecea vremea omului suntem anuntati ca „trece vremea vinului/in racoarea beciului/ Asa-I gustul vinului/iaca este iaca nu-i“. O piesa care iese din tiparele trupei este We are free, surprinzatoare pe alocuri si extrem de inspirata. Dupa aceasta auditie ramai oarecum in ceata: simti ca oamenii astia s-au maturizat si ca incearca sa iasa din matca „hardcore moldovenesc“ si „etno – rock“ cu care s-au pricopsit de-a lungul timpului, dar parca ceva ii mai tine-n loc. Accentul moldavo – englezesc al lui Roman Iagupov e la fel de sarmant ca-ntotdeauna iar per ansamblu Basta Mafia e un album decent, chiar mai bun decat m-as fi asteptat, desi nu rupe gura targului.
Sper ca ati observat ca in zilele noastre, majoritatea trupelor care au chitari se presupune ca activeaza in asa – numitul „indie“. Rock-ul ala sanatos, din vremurile bune este scos din cand in cand de la naftalina de trupe „legendare“, iar cei de la Van Halen merita cu prisosinta sa fie incadrati in aceasta categorie. Cert este ca pentru toti acei care au ascultat la viata lor ceva hard & heavy sau cum s-o mai fiind numind rock-ul „acela“ vechi, discul asta n-are cum sa nu fie bine primit.
Categoric, premisele nu erau tocmai favorabile. Odata cu cooptarea noului membru al trupei, Wolfgang Van Halen (fiul lui Eddie), chestia asta are un iz pregnant de afacere de familie. Unde mai pui faptul ca dupa atatea certuri si injuraturi din trecut, e clar ca Eddie Van Halen si David Lee Roth n-au cum sa fie amici la catarama. Dincolo de amanunte, a mai fost si prima bucatica sonora extrasa de aici, Tatoo. Care nu convinge defel. Cu toate acestea, A Different Kind Of Truth nu avea pur si simplu cum sa iasa mai bine. Si asta nu neaparat din cauza faptului ca precedentul disc de studio, scos cu Gary Cherone pe post de vocal in 1998 a fost o catastrofa. Nici nu mai conteaza faptul ca unele din melodiile de aici au fost “reciclate” dupa niste demo-uri din vremuri de mult apuse. Ceea ce ofera albumul asta e o portie zdravana de party – rock. Nu stiu daca cei care au prins grupul doar in perioada Sammy Hagar vor fi incantati de aceste compozitii noi, dar fie vorba intre noi, acest amanunt nu conteaza niciun pic. Fiindca oamenii astia au dat lovitura.
Revenind la Tatoo, dati-mi voie sa va avertizez ca aceasta este cea mai slaba melodie a albumului. Am impresia ca a fost aleasa in mod special, pentru a induce in eroare. Discul este mai rapid si mai “tare” decat asteptarile. Desi nu e “fresh” in acceptiunea moderna a cuvantului, e mirific pentru rockerii care au deja copii pe la scoli sau facultati. Sound-ul este cat se poate de clasic, dar convinge.
Printre melodiile care-ti raman in cap din prima se numara "You and Your Blues“, o piesa care merita toate aplauzele din toate punctele de vedere. La fel ca si cele 2 minutele si jumatate din Bullethead sau Big River si China Town, alte puncte de reper ale acestui disc. De fapt e impropriu spus puncte de reper, caci materialul convinge de la start la finish, iti lasa un aer familiar. Mi se pare absolut aiurea sa te apuci sa compari acest disc cu albumele de aur ale trupei care a vandut de-a lungul timpului peste 80 de milioane de discuri. Ce-I drept, 1984 sau 5150 raman momente dementiale pentru orice rocker care se respecta, dar asta-I alta discutie. Revenirea celor de la Van Halen a meritat asteptarea. Nu cred ca le va aduce multi adepti noi, dar cele 13 piese se incadreaza in party rock cum numai ei stiu sa faca. Sau ca sa citez ultima piesa d-aici, Beats Working. Punct.
Hans-Peter Lindstrøm este genul de artist pe care sau il urasti, sau il iubesti. Din pacate, noua sa excursie in apele cosmic disco – ului nu reuseste sa se ridice nici macar la jumatatea creatiilor sale anterioare. Si o spun asta cu cel mai mare regret caci norvegianul care a ajuns pe buzele tuturor in special gratie superbei I feel space - o melodie care alaturi de alte perle sonore de cea mai misto coloratura a fost inclusa in It's a Feedelity Affair- a revolutionat curentul muzical botezat in fel si chip de catre critici. Aproape nimic de aici nu seamana cu Real Life Is No Cool, proiectul in care a colaborat cu cantareata Christabelle si nici cu Where You Go I Go Too, albumul sau care a inclus o piesa de nu mai putin de 29 de minute lungime! Dezamagirea fanului de Lindstrom care scrie randurile acestea e teribil de mare, caci frecventul colaborator al lui Prins Thomas a dat cu mucii in fasole rau de tot, oferind un produs cu titlul de experiment, dar care n-are nici sare si piper. Si nicio „substanta“.
Piesa de deschidere No Release are darul de a te face sa te intrebi „ce e asta“, iar raspunsul iminent nu e deloc favorabil. Principala hiba a acesteia nu e lipsa oricarui beat, ci structura intortocheata a compozitiei, chestiune care se perpetueaza si-n celelalte sase track-uri ale acestui album insipid. De Javu are un nume predestinat si o linie cat se poate de „robotica“ care te implora aproape sa apesi pe butonul de skip, iar cele opt minute din piesa urmatoare Magik, au un singur lucru remarcabil: vocea excentrica a autorului. All I want is a quiet place to live este singurul mesaj al piesei urmatoare (Quiet Place), dar problema acesteia nu e neaparat stupizenia textului, cat beat-ul monoton si synth – urile care devin enervante prin repetitia lor. Call Me Anytime reuseste sa te plictiseasca la fel de mult ca precedentele track-uri, iar singurul moment ceva mai rasarit il reprezinta piesa care da titlul acestui album, care se invarte undeva in zona disco – funk – jazz, avand parte si de niste efecte acid care iti amintesc pe alocuri de Josh Wink. Sincer, cele zece minute ale piesei de inchiere Hina sunt cat se poate de nesarate, iar sentimentul care il ai dupa aceasta auditie este acela ca Lindstrom a dat-o rau in bara. Dealtfel intr-un interviu recent, norvegianul a admis ca a mers poate prea departe cu latura experimentala a acestui disc, lucru cu care nu pot fi decat perfect de acord. Asadar, daca sunteti fani de cosmic disco, am o sugestie cat se poate de pertinenta: ocoliti acest release si ascultati creatiile anterioare ale lui Lindstrom. Six cups of rebel n-are nimic magic si poate fi o pierdere de timp. Asta in cazul in care nu faceti parte din categoria aia de oameni indragostiti de acel gen care poate fi caracterizat prin „muzica atat de exprimentala incat n-o intelege nimeni“.
Se stie: muzica e cea mai puternica forma de magie. Iar atunci cand ceva iti pica cu tronc, degeaba stai sa cauti explicatii plauzibile, caci vraja e facuta deja. In cazul de fata, samanii care alcatuiesc acest proiect isi au sediul in Canada si se numesc Robert Alfons si Maya Postepski. In cazul in care nu ocolesti cu buna stiinta muzica electronica, exista sansa s-o stii pe Maya din cealalta trupa a ei, Austra, responsabila pentru unul din cele mai misto discuri ale anului trecut, despre care ai putut citi aici.
E de ajuns sa arunci o singura privire pe coperta ca sa realizezi ca acest exercitiu sonor nu face parte din categoria „shiny happy people“ si categoric nu e vorba de un album pe care sa-l faci cadou la aniversarea matusii. Desi emana un aer cat se poate de dark, specific muzicii goth, albumul acesta e unul in care poti avea deplina incredere, caci te rasplateste cu o caldura launtrica. Felul in care este structurata muzica elimina ideea de plictiseala printr-un exercitiu cum nu se poate mai simplu – placerea sunetului. E un sound multi – colorat in care efectele electronice sunt „stoarse” in toate modurile posibile, dar spre deosebire de creatorii de muzici experimentale, cei de la Trust nu uita defel de melodicitate. Dincolo de evidentele comparatii cu Austra, auditia acestui disc mi-a adus aminte de universul sonor pe care l-am descoperit odata cu debutul celor de la Crystal Castles. Dar aici e altceva: e un divertisment inteligent pentru urechile consumatoare deopotriva de darkwave si goth – electronica.
Acomodarea cu cei de la Trust se face cat se poate de lin, prima melodie avand un minutel fara synth-uri dar care subliniaza din plin drumul pe care este invitat sa paseasca melomanul: unul presarat de creatii surprinzatoare. Vocea super – procesata si efectele te baga uneori in ceata, unele momente ale discului fiind parca un soundtrack pentru filmele lui David Lynch. Prima piesa care te face sa exprimi un puternic Waw vine taman la track-ul cu numarul doi, Dressed for Space, o melodie care se recomanda a fi un slagar instant pentru cei care au ascultat vreodata in viata lor Kraftwerk sau LCD Soundsystem. Sau Yazoo si Depeche Mode, iar exemplele ar putea continua la nesfarsit. Vocea e exact acolo unde trebuie iar micile delay-uri adauga un plus de sarm. Bulbform – unul din single-urile albumului - are aceleasi propietati miraculoase, doar ca de data aceasta sound-ul e mult mai gothic decat pe piesa anterioara, iar primul moment ceva mai neinspirat al albumului se regaseste in track-ul patru, The Last Dregs. Din fericire lucrurile devin din nou pur si simplu flamboaiante odata cu Candy Walls, care desi pare cat se poate de monoton la prima auditie ofera niste experiente senzationale melomanilor care stiu sa asculte dincolo de aparente. Gloryhole merge pe un sound synth – pop peste care este turnata o voce care devine obsedanta la un moment dat, iar This Ready Flesh duce materialul in zona mai experimentala. F.T.F. readuce ascultatorul pe taramul mai prietenos al melodiilor “dansante”. Unica piesa downtempo a acestui debut este Heaven, care se contituie intr-un exercitiu anost pe alocuri, dar per ansamblu suportabil. Desi are o percutie imprumutata parca din epoca New Order (Blue Monday) piesa numita Chrissie E reuseste sa fie cat se poate de actuala, avand usoare arome de techno, gata de a fi savurate pe deplin de amatorii de electronice sofisticate. Cele peste sase minute ale piesei Sulk sintetizeaza cat se poate de bine muzica celor de la Trust iar unicul regret pe care il ai dupa auditia acesteia este ca din pacate cele 11 track-uri ale albumului de debut Trust tocmai s-au incheiat. Pentru asta s-a inventat insa butonul de repeat.
Albumul asta mi-a provocat niste cugetari transcedentale pe seama notiunii de nisa. Sa fim seriosi: prin tarisoara noastra Hercules and Love Affair (inaintea carora au concertat cei de la Trust) reprezinta o nisa. La fel ca si LCD Soundsystem sau o caruta de trupe invitate anul acesta la cele doua festivaluri din vecini de la noi, Sziget si Exit. Si mai grav este ca membrii diverselor nise se delimiteaza categoric de reprezentantii altor asemenea nise. Asa se ajunge la bisericute, cu viziunea asta bidimensionala complet anapoda, propagata cu buna stiinta de unii. Exista posibilitatea ca unii sa vada acest disc doar din perspetciva tot mai popularului curent de revival de synth – pop. Complet fals, caci muzica celor de la Trust e cat se poate de fresh. E dance pentru cei care nu se regasesc in popcorn. Sau ca sa citez comunicatul de presa al acestui release: „e o fabrica de hituri pop ingropata adanc in noroi“. De nota zece, indubitabil!
Putina lume stie ca Amanda Lear a aparut pe coperta albumului celor de la Roxy Music din 1973, For your pleasure. Si asta pentru ca pe vremea aceea era prietena lui Bryan Ferry. Si daca tot am ajuns la „combinatii” Amanda Lear a mai fost cuplata de-a lungul vremurilor cu Salvador Dali sau David Bowie. Si multi altii, care au ajutat-o fiecare dupa posibilitati sa-si creeze un nume un showbiz. Printre alte lucruri putin stiute se numara data si locul ei de nastere (variantele fiind: a) 1939, b)1946 sau c)1950)) iar un alt amanunt „tinut” la secret este acela daca s-a nascut baiat sau fata. Ceea ce este cert este ca cel de-al 15-lea album de studio al ei, I Don't Like Disco, este primul disc care contine piese originale, din 1995 incoace.
Orice observator obiectiv al muzicii pop stie ca Amanda Lear a fost una din primele figuri care a „pavat” un drum. In care imaginea a capatat un aspect cat se poate de important, iar controversele legate de sexualitate si-au gasit si ele un rol hotarator in ecuatie. Intre timp, aura de diva muzicala a Amandei Lear s-a estompat, artista facandu-se remarcata prin expozitii de pictura si chiar prezentatoare TV, job obtinut cu ajutorul lui Berlusconi. Revenind la sunete, piesele noului album vor fi degustate asa cum se cuvine in special de melomanii care au fredonat la vremea respectiva slagare ca Follow Me, sau Queen of Chinatown. Stilistic, cele zece piese se invart in zona HI – NRG cu un sound euro – disco cat se poate de pregnant, iar vocea a ramas la fel de unica. Dupa prima piesa care da totodata si titlul acestui album, urmeaza o piesa in cel mai stil pur Fancy al anilor 80 (sau Bad Boys Blue, daca vreti) intitulata What a surprise, dar adevarata surpriza vine odata cu track-ul numarul patru intitulat Money, money. Piesa cu pricina nu prezinta surprize in plan stilistic, dar are un sound care o recomanda a fi un slagar instant. Desigur, in alte vremuri...Cel mai neinspirat moment al discului este unica piesa cu beat „asezat” care a fost botezata Icon, iar o combinatie disco – rock e prezenta in La bette et la belle iar Chinese Walk e un alt moment suspect de slagar din acest material discografic. Una peste alta, noul material semnat Amanda Lear nu aduce absolut nimic nou, dar este cu siguranta o auditie decenta pentru cei care au prins HI – NRG-ul in floare si duminicile cand pe soselele patriei circulau fie masinile cu numere cu sot fie cele fara sot.
Pentru amatorii de jazz din Timisoara, numele lui Sebastian Spanache nu are cum sa fie necunoscut. Prezent in diverse formule de-a lungul vremurilor prin cluburile din oras, muzicianul a pus bazele unui proiect numit Expanding Time Colours care a propus o abordare diferita a stilurilor jazz, funk si latin, in care alaturi de el au mai fost prezenti Stefi Olariu – trompeta, Lucian Naste – chitara, Csaba Santa – contrabas, Radu Pieloiu – tobe si Sergiu Catana – percutie. Muzicienii au „tras” si un mini – turneu national care s-a bucurat de o primire calduroasa in randul melomanilor. De data aceasta, trei muzicieni din acest nucleu s-au ambitionat sa scoata un material discografic care ofera celor avizati 56 de minutele de jazz de bun augur. A Pasha s Abstinence, scos de Sebastian Spanache Trio, se doreste a fi o calatorie muzicala impartita in opt track-uri cu un feeling divers. Doua piese sunt compozitii semnate Csaba Santa si Sergiu Catana, ceilalti doi timisoreni care alaturi de Sebastian Spanache sunt vinovati de aparitia acestui material. Printre momentele interesante se numara Smoke and Mirrors, o compozitie cat se poate de reconfortanta care beneficeaza si de aportul lui Lucian Naste la chitara, care reuseste sa dea un feeling cat se poate de interesant acestei constructii sonore care se intinde pe parcursul a aproape sapte minute si Meditation, in care melomanul este invitat sa participe la un trip misto din cale afara prin diverse cotloane dementiale ale jazz-ului. Exista pe ici pe colo si mici intruziuni in funk sau soul. Discul poate fi incadrat in sertarul free jazz, plin de sunete abrazive şi rezolvări acustice interesante, care emana o naturalete aparte. E jazz made in Timisoara si poate fi ascultat/comandat aici.
Exista unele albume care isi dau arama pe fata chiar si prin simpla consultare a tracklistului, astfel incat chiar si fara sa asculti o nota din piese, incepi sa „mirosi“ cam despre ce este vorba. E clar pentru toata lumea ca un disc care cuprinde melodii botezate Life s a beach sau Hail Bop, nu are cum sa nu fie ceva legat intr-un fel sau altul de curentul botezat surf – music. Dar, e un altfel de surf – music decat la care te astepti, credeti-ma! Cei patru muzicieni londonezi care alcatuiesc trupa asta n-au de-a face defel cu intemeiatorul gypsy – jazz – ului, Django Reinhardt. La fel ca Duran Duran sau Talk Talk, semnificatia numelui e neesentiala. Primul lor single a aparut in 2009 sub numele de Love s Dart / Storm iar discul lor de debut e una din cele mai fresh aparitii ale anului pe care de-abia l-am inceput. La fel ca si-n cazul celor de la Beach Boys (a caror influenta se simte pe ici pe colo pregnant) spectrul sonor al compozitiilor este cat se poate de minimalist, dar spre deosebire de muzicienii din California, britanicii astia amesteca in acelasi aluat mult mai multe influente, amanunt care face ca sound-ul lor sa te prinda „din prima“. Armoniile muzicale prezente in cele 13 piese sunt cat se poate de variate, iar pe langa influentele surf mai sus amintite, urechile avizate pot descoperi arome de folk, rock n roll, world – music si nu in ultimul rand acel „electro – pop“ batatorit de nume ca Hot Chip sau Cut Copy. Exista aici doua mari slagare, doua creatii care se lipesc fara drept de apel de ureche, Default si Waveforms, melodii pur si simplu geniale, care se recomanda a fi puse pe „repeat“ cat e ziulica de lunga. Prima dintre ele oscileaza intr-un soi de rock pe doua corzi imbibat cu niscaiva efecte electronice peste care este turnat in doze mirifice voci care se regasesc in orice hit al anilor 60. E o aventura spatiala care se recomanda a fi ascultata la maxim si care provoaca instantaneu chef de dans. Waveforms, in schimb, este o adevarata perla din zona psychedelic a discului. Daca e sa asculti numai instrumentala Skies Over Cairo cu siguranta esti tentat sa categorisesti acest produs drept o excursie tumultoasa in zona world – music cu o puternica infuzie de VST-uri electronice, iar Hand of Man aluneca in zona acelui folk care in ultima vreme are un reviriment cat se poate de strasnic in United Kingdom. Printre lucrurile care adauga stropi de sarm celor de la Django Django se numara fara indoiala si percutia absolut dementiala, realizata uneori din jumatati de nuci de cocos, care adesea suna de parca ar fi un tropait al unei turme de cai (Love s Dart). Lifes a beach e categoric un soi de remember al vremurilor Beach Boys iar Zumm Zumm e exact opusul, o melodie care are o repetivitate enervanta pe alocuri, dar care muta sound-ul in zona experimentelor muzicii electronice. Desi ma feresc cat se poate de tare de termenul indie, e prima eticheta care-mi vine s-o aplic acestui debut spectaculos. Daca ma gandesc mai bine, chestia asta ar putea fi ambalata si avantgarde – pop. Sau un rock care-ti pune trupul in miscare. Orice denumire i-ai gasi, e o muzica care te acapareaza si te vrajeste, fapt pentru care Django Django e prima mare surpriza sonora „din neant” a anului 2012.
De felul meu nu sunt nici ipocrit si nici exagerat de politicos. Din aceasta cauza, inca din capul locului trebuie sa recunosc ca muzica inventata de Monica Vidoni si Sebastian Bayer – cei doi timisoreni care alcatuiesc proiectul All In Green - nu duduie de originalitate. Atmosfera mega – melancolica si instrumentatiile care iti provoaca puseuri serioase de nostalgie care razbat din cele zece piese inserate pe acest material de debut, sunt interpretate si compuse OK, dar nu te „lovesc“ de la prima auditie. Dincolo de astea, discul acesta e unul care merita toata atentia din mai multe motive. In primul rand, oricat ne-am invarti in jurul cozii, n-avem cum sa facem abstractie de spatiul geografic in care ne ducem existenta. Unde pe plan muzical (si nu numai) am fost vitregiti de o serie de curente muzicale care au transformat radical arta numita muzica. N-am avut parte de accente veritabile nici de punk, cu atat mai putin de new wave, trip – hop, rave sau alte stiluri. Drept urmare, „mainstream“-ul nostru e unul mega – incolor, inodor si insipid iar putinii artisti care au incercat si inca mai trudesc sa incerce in barci stilistice care „dincolo“ au greutate sunt considerati de „industria autohtona“ mega - outsideri si taxati ca atare. In asemenea conditii, sa scoti pe piata un disc ca acesta e mai mult decat act de curaj. Nu fiindca n-ar mai fi abordat nimeni aceasta nisa, ci pentru ca faptul ca tot mai putini artisti reusesc sa treaca peste cenusiul intens care pluteste pe plan muzical asupra tarisoarei noastre. Am considerat necesara aceasta introducere mai alambicata dintr-un motiv cat se poate de simplu: judecand dupa standardele romanesti, muzica celor de la All In Green este necomerciala. Neinteresanta pentru marele public. Dupa cum spuneau cei doi muzicieni in cadrul unui interviu realizat de Bogdan Puris la Radio Timisoara, producatorii din Romania le-au transmis un mesaj: „suna extraordinar de bine ce cantati voi, dar sfatul meu e sa lansati albumul in Anglia, ca pe la noi nu se asculta asa ceva“. Logica acestor dinozauri care se considera „promotori ai muzicii romanesti“ este cat se poate de bolnava, iar faptul este vizibil cu ochiul liber. E drept, nu se prea cumpara muzica in tarisoara noastra, dar in ultimii ani oamenii scot banuti seriosi din buzunare pentru a urmari live trupe „necomerciale in Romania“. Aceeasi “stalpi” ai industriei romanesti de muzica n-au habar de marketing sau A & R, dar asta e chiar o alta discutie. Revenind la plusuri, All in Green merita aplaudati, sustinuti si ascultati nu doar pentru curajul de a scoate un album considerat „necomercial“ de catre ciumpalacii care-si aroga drepturi de producatori muzicali in Romania, ci si pentru faptul ca muzica lor este una coerenta. Cele zece track-uri compuse de-a lungul mai multor ani de zile „curg“ cat se poate de meserias in urechea oricarui meloman indragostit de frumos, discul fiind unul care emana liniste sufleteasca si doze serioase de calm. Chestii care lipsesc din plin in societatea noastra. Stilistic, lucrurile se invart in zona lounge, cu o introducere care aminteste de niscaiva world – music (Travellers in this world) sau mici accente de trip – hop – ul din Bristol executat cu ceva vreme in urma de Massive Atack, Portishead sau Morcheeba in Dream of Heaven. Cele mai reusite momente ale discului sunt fara indoiala You are the sun, Noone si Flying High, iar simbioza intre vocea misterioasa a solistei si instrumentatiile a la Twin Peaks - pe alocuri – este una fericita si adauga un plus de sarm. Departe de a fi o capodopera, debutul este unul promitator. Ma incapatanez sa cred ca daca aceste piese ar fi avut parte de texte in limba romana, rezultatul ar fi fost mult mai interesant. Stiu explicatia conform careia „muzica noastra este destinata tuturor oamenilor de pe Planeta fara restristii geografice“, dar n-am cum sa uit faptul ca “afara” acest stil este practicat de 23.456 de trupe la ora actuala. Categoric pentru piata romanesca All in Green e un debut decent, dar daca ar fi ca acest disc sa se ia la intrecere cu alte aparitii de profil de pe rafturile unui magazin londonez, nu stiu care ar fi rezultatul…
Se spune ca-n 2 februarie, ursul iese din vizuina si daca-si vede coada, e bai mare. Traditia populara nu ne lamureste defel ce se intampla in cazul in care la orizont apar doi ursi. Cele doua fete umane care se ascund in spatele proiectului The 2 Bears reusesc sa surprinda printr-un album de debut meserias, cum rar ti-e dat sa auzi in zilele noastre pe taramul acesta care poarta enigmaticul nume de dance – music. La patrat! Nu are influente nici de dubstep, nici trance, nici minimal sau drum and bass si e la mare departare si de David Guetta si de popcorn. S-atunci? E smart dance music, dragilor, adica acel gen care te face sa-ti misti partea dorsala si nu numai pe niste ritmuri care nu au darul de a-ti afecta nivelul IQ-ului. Fiindca se cuvine sa facem cunostinta cu cei doi ursi, pe scurt ei sunt Raf Rundell si Joe Goddard, acesta din urma fiind unul din componentii trupei Hot Chip. De care sigur ai auzit, da? Habar n-am cat cantaresc pe cantar cele doua personaje, dar va asigur ca albumul lor de debut este mega – obez fiind pur si simplu imbibat cu ritmuri sanatoase de club – music. Una din intrebarile cele mai hilare adresate de jurnalisti in zilele noastre este aceea cu „de unde v-a venit inspiratia?“. Iar raspunsurile pot fi cat se poate de demente. In acest caz, Raf a avut o replica memorabila: „Country ‘n’ Western; Techno; Reggae, Dancehall; Hip Hop; House“.
Cei care sunt conectati la aparitiile din zona clubbing vor recunoaste probabil piesa Bear Hug, care a facut deja ceva furori pe ringurile de dans si care ramane fara indoiala unul din momentele strong ale acestei colectii care cuprinde 12 piese. Foarte americana ca si sound mi se pare a fi o alta piesa jos palaria care poarta numele de Be Strong si care e un soi de combinatie intre Hercules and Love Affair si Azari & III. Doar ca de trei ori mai exploziva! Dincolo de armoniile dementiale de synth si loop-urile de pian a la anii 90 din piesa Work, melodia are un usor iz de pamflet, fiindca ne spune ca trebuie sa muncim mult mai mult (We gonna work, work harder for each other for the future my love we gonna work). Exista aici o varietate neverosmila, nu numai disco-ul fiind la putere: Heart in mind emana usoare arome country iar
Heart of the Congos incearca sa mearga pe o linie reggae si dub. Deviatiile astea de la linia disco sunt pur si simplu superbe iar Increase your faith este un alt moment simpatic al materialului, fiind totodata si cel mai dark din acesta. Pe de alta parte Church emana raze serioase de Soare si te duce cu gandul la o zi superba de vara si are oaresce similitudini cu muzica creata odinioara de LCD Soundsystem. Avand in vedere repetivitatea care se manifesta in zona dance – music mi se intampla tot mai rar sa pot asculta cap – coada de mai multe ori discuri din aceasta categorie. Debutul celor de la The 2 Bears demonstreaza ca exista si exceptii de la regula, iar pentru asta, nu-mi ramane decat sa zic : chapeaux!
Nu e deloc greu de banuit ca sub numele de "ElectroBlog Ro - 1 Year" se ascunde o compilatie nascuta la aniversarea unui an de existenta a unui site care isi propune conform marturisirilor proprii sa promoveze adevaratele valori ale muzicii electronice romanesti. Si nu numai, caci o ureche avizata sesizeaza printre cele 18 track-uri adunate sub aceasta umbrela si o serie de alte directii stilistice nu neaparat electronice, dar care se situeaza tot in zona a ceea ce ne place noua sa etichetam drept “necomercial“. Compilatia este distribuita gratuit sub o licenta Creative Commons si cuprinde compozitii mai vechi sau mai noi ale unor artisti cu o oarecare notorietate in randul publicului care urmareste „fenomenul“, dar si cateva nume din categoria tinere talente. Carevasazica ascultatorul poate degusta/aprecia melodii semnate de Adrian Enescu, Alba Ecstasy, Brazda Lui Novac, Cristian Paduraru / Fire In Water, Dan Bazix, Daniel Dorobantu feat. Petrica Ionutescu, Dreamlogik, Esemdi, Lemmy Caution, Makunouchi Bento, Nord, Platonic Scale, Radio Space Pop, Randomform, Sasa Liviu Stoianovici, Silent Strike si Suufi Astrolab. Fara nici o indoiala, ideea realizarii unei asemenea compilatii este una de bun augur si pe parcursul pieselor melomanul isi poate creea o imagine de ansamblu asupra stadiului in care se afla starea muzicii „asteia“ si poate cunoaste o parte a oamenilor care nu rezoneaza cu mult – hulita muzica electronica „comerciala“ prezenta pe toate gardurile prin mass – media. Spectrul sonor este cat se poate de divers, de la old – style-ul sound de drum and bass din vremuri demult apuse care razbate din remixul lui Adrian Enescu la Cine iubeste si lasa, la superba senzatie de chill emanata de Cristian Paduraru sau atmosfera dark – gotic din piesa celor de la DreamLogik sau spatialitatea piesei Universal Drift, creata de Platonic Scale. Printre artistii care si-au regasit locul pe aceasta compilatie aniversara se regasesc si cateva nume timisorene, cu rezonanta pour le connaisseurs. Daniel Dorobantu (Thy Veils) face echipa aici cu Petrica Ionutescu pentru piesa numita Nightliner, si dupa cum e usor de ghicit, piesa asta se invarte in jurul unui ambient – jazz mai mult decat placut urechii iar cei de la Makunouchi Bento au contribuit cu peste opt minutele de desfat sonor, construita din gemetele unei actrite porno, prelucrate evident dupa o reteta proprie deosebita. Printre cei care si-au lasat amprenta asupra acestei compilatii se numara si (ex)timisoreanul Sasa Liviu Stoianovici care impinge spectrul sonor spre zona experiment si chiar si aradeanul Lemmy Caution, care cu al lui Lie to me ofera niste sound-uri cat se poate de interesante. Din acest aluat sonor nu lipsesc nici ingrediente cunoscute ca Silent Strike sau Brazda lui Novac, deci orice meloman sanatos la cap n-are nici un motiv de nemultumire dupa aceasta auditie. ElectroblogRo 1 year se poate asculta si downloada pe gratis aici.
Unul din motivele pentru care baietii astia germani mi-au cazut cu tronc este faptul ca oamenii au in albumul lor de debut o piesa care se numeste Nu vreau la Bucuresti. Fiindca cei de la Kraftklub au participat in cadrul concursului Bundesvision Song Contest 2011, piesa cu pricina este Ich will nicht nach Berlin, dar ideea e aceeasi. Albumul de debut al acestor tipi care-si au sediul in Chemnitz (fostul Karl-Marx-Stadt) a intrat direct pe prima pozitie a clasamentului german de discuri, iar un alt motiv pentru care tipii astia imi sunt simpatici este videoclipul primului lor single, Zu Jung. Genial, parol! Dincolo de imagine, acesti jung-i abordeaza un rock cat se poate de sanatos si evita cu buna stiinta cliseele care rasar din plin in ograda trupelor care-si zic indie – rock. Nu e nimic indie aici, e doar rock n roll cu R mare. Printre piesele care merita toata atentia se numara Scheissenindiedisko, Kein Liebeslied sau Lieblingsband, aceasta din urma proclamand nici mai mult nici mai putin decat ca „noi suntem trupa ta favorita (wir sind deine neue lieblingsband/die lieblingsband deiner lieblingsband). Desigur, pentru vorbitorii de germana textele lor au un iz aparte, cel mai bun exemplu in acest sens fiind Mein Leben: „Mein Leben ist nicht cool, mein Leben ist ein Arschloch! (Yeah! Yeah!)/Dein Leben läuft gut, mein Leben läuft Amok! (Yeah! Yeah!)/Und egal was ich tu, mein Leben bleibt ein Arschloch! (Yeah! Yeah!)/Dein Leben läuft gut, mein Leben läuft Amok! (Yeah! Yeah!)“. Una peste alta, daca vreti o portie sanatoasa de rock bagati o ureche si imi doresc sa vina cat mai repede ziua in care sa fredonam si noi vreun Nu vreau la Bucuresti...
