
29 feb. 2012
Kraftklub - Mit K

28 feb. 2012
Grimes - Visions

Orice meloman deschis la minte n-are cum sa nu se bucure atunci cand printre picaturi descopera un disc greu de incadrat, care-I pune mintea la contributie si care iti lasa impresia ca n-avea cum sa fie conceput de un singur artist. Track-urile care se lafaie pe acest disc pot fi incluse in asa – numitul electro – pop, dar luate separat, piesele astea te pot duce cu gandul la dream – pop, minimal, dubstep sau chiar ambientalul “executat“ printre altii de Aphex Twin. Partea nasoala a unui review care are de-a face cu un album din zona „electronica“ e ca nu stii cine ce “executa” exact. De aceea nu poti da vina pe tobar care a dat chifle intr-un loc sau altul, sau pe basist ale carui tonuri nu-s chiar moderne. Din fericire, in cazul de fata nici nu simti nevoia sa dai vina pe cineva. Si asta pentru albumul asta e optimist si te unge la suflet din prima, avand o serie de elemente care il fac sa fie “pop” desi e mult diferit fata de ceea ce se promoveaza sub aceasta eticheta stilistica in zilele noastre. Cele 96 de secunde care alcatuiesc intro-ul albumului sunt cat se poate de misterioase si te introduc direct in starea asta de “incertitudine” pe care ti-o lasa discul. Nu stii exact ce se intampla, elemente goth se impreuneaza cu synth-uri bine slefuite, iar vocea este una plina de mister. Urmeaza una din cele mai accesibile piese de aici, totodata primul single, care sub semnatura Oblivion aduna laolalta un uptempo demential o linie de synth aproape monotona si niste voci care amintesc parca de Enya intr-un conglomerat castigator, care n-are cum sa nu-ti pice cu tronc. Eight, in schimb e o melodie care amesteca cu buna stiinta un sound goth cu vocea cat se poate de copilaroasa, iar Vowels = Space & Time pare a fi un hit la moda pe vreo alta Planeta. Una din melodiile care te convinge indubitabil de talentele canadiencei este Be a body, o piesa care seamana nitel cu Austra dar duce spectrul sonor mult mai departe, spre Galaxii necunoscute omenirii. Nightmusic e o combinatie ingenioasa intre muzica simfonica si beat-uri cat se poate de moderne, iar Skin ajunge in zona muzicii ambientale a la The Orb. Genesis e o alta compozitie care merita reverente intense, iar daca stau bine sa ma gandesc asta e primu disc electro – pop caruia nu i-am gasit nici macar un punctulet slab din ultima vreme. Carevasazica, bagati urechea la ascultat, merita!
23 feb. 2012
Mrs. Columbo - (re)make up

Paul Mc Cartney - Kisses on the bottom

22 feb. 2012
Zebda - Second Tour

Printre problemele abordate in texte se numara cele legate de minoritati, cele legate de rasism si discriminare, iar pentru ca Touluse-ul respira puternic prin porii compozitiilor melomanul poate simti usoare adieri de Mediterana in track-uri. J'Suis Pas are un iz strong de funk, iar La Chance e genul acela tipic de slagar francez care ti se cuibareste de la prima ascultare prin creier si ramane acolo permanent gratie unei linii melodice prietenoase si a unui reggae din categoria „de ascultat“. La Correction are un iz de hip hop francez misto, dar una din cele mai semnificative piese din acest Second Tour este fara indoiala Le Dimanche Autour De L’eglise (Duminica in jurul bisericii), care este o radiografie cat se poate de reusita a realitatii sociale din Toulouse si care ataca cat se poate de crancen spinoasa problema a identitatii nationale din Franta. E o piesa colorata si plina de energie care merita ascultari succesive. Le Talent e un soi de blues – hip hop cat se poate de interesant, iar sunetele arabesti se resimt din plin in Theoreme du Chale. Daca asculti cu mare atentie piesa Les Deux écoles, exista posibilitatea sa iti aduci aminte de copilarie - asta in cazul in care ai cantat vreodata melodia Freres Jaques - care aici beneficieaza de o modificare: „Frêres Jacques dormez-vous ? Qu’avez-vous fait du rendez-vous ? Si vous dormez encore, alors/ A la vie, à la mort“
Merita amintita si coperta acestui disc, a carei fotografie a fost inspirata dupa un celebru instantaneu surprins la Jocurile Olimpice din 1952. Un alt ingredient care face ca materialul acesta sa fie unul reusit este umorul cu care sunt inzestrati francezii. Probabil ca muzica in sine nu e taman revolutionara, dar ceea ce face ca acest album sa fie unul remarcabil sunt textele acestuia si curajul de a spune lucrurilor pe nume intr-o lume in care tot mai putini muzicieni isi asuma acest rol. Chapeu bas!
21 feb. 2012
Todd Terje - It's the Arps

20 feb. 2012
Emeli Sande - Our version of events

Alaturi de mai sus pomenita Heaven, albumul asta are si alte perle. De exemplu single-urile Next to me si Daddy, piese care I se potrivesc “la fix” solistei. Un anume vino – ncoa il are si My kind of love, care te duce cu gandul la o instrumentatie hibrid intre r &b si triphop. O alta surpriza de aceasta data din zona “domoale” a albumului este Hope, care a fost compusa impreuna cu Alicia Keys. Din pacate, majoritatea pieselor din zona asta downtempo au un iz de Adele combinat cu Destinys Child pe alocuri, care duce materialul asta in zona pop – ului acela neinovator omniprezent in chart-uri. Breaking the law e pe atat de insipida ca si textul ei, iar Suitcase are parte de o sumedenie de clisee. Sincer, mi-as fi dorit ca solista sa se concentreze mai mult pe beat-uri de genul celora din Heaven si sa o lase mai moale cu “bucatile a la Celine Dion”, dar n-a fost sa fie asa. Una peste alta, albumul de debut Emilie Sande nu e fantastic, dar cu siguranta reprezinta o auditie mai mult decat agreabila pentru urechile avide de slagarele pop. Iar Heaven, ramane cum am stabilit la inceput!
Trummor & Orgel - Out of Bounds

Desi are un pregnant aer de jazz, discul asta reuseste sa ofere ascultatorului un complex stilistic multiplu, prima senzatie pe care o degaja fiind aceea ca cele zece track-uri au fost compuse special pentru coloana sonora a vreunui thriller de actiune in care spionii sunt omniprezenti. Dispune de serioase portii de elemente care fac ca atmosfera sa fie mega – groovy si funky. Fie ca e vorba de piese lente care-ti amintesc de Whiter Shade of Pale-ul celor de la Procol Harum (The Wheel) sau midtempo cu staif (Straight On), discul asta emana cantitati serioase de voie buna, iar pentru aceia care socotesc de cuviinta ca single-ul promovat de aici - Worlds Collide – nu e destul de convingator am un singur sfat: ascultati cu mare bagare de seama toate piesele, caci baietii astia sunt plin de surprize. Letters in red and blue te teleporteaza pe o pajiste inverzita in care esti deconectat de civilizatie si-n care auzi zumzaitul albinelor iar Some Friendly Advice este probabil cireasa de pe tort de aici. Suedezii acestia au pus la cale un album burdusit cu ecouri si rezonante mirifice, in care melancolia si nostalgia se intrepatrund cu inovatia. Din fericire, baietii evita cu buna stiinta cliseele, astfel incat reusesc sa dea un raspuns pozitiv intrebarii lansate la inceputul recenziei. Desi te-ai fi asteptat ca oamenii acestia sa aibe preferinte cat se poate de retro, intr-un interviu ei au desconspirat care sunt trupele lor favorite la ora actuala: The Charlatans si The Stone Roses. Daca Jimmy Smith se considera ca a fost omul care a scos orga Hammond din biserica, putem afirma fara nici o exagerare ca Trummor & Orgel au adaugat stropi de sarm creatiilor care se invart imprejurul acestui legendar instrument.
16 feb. 2012
Warson - DJ is not a jukebox

Amatorii de breaks si ritmuri funky trebuie sa fie pregatiti pentru un album consistent, care-ti insesnineaza efectiv ziua si care te face sa topai prin casa aparent fara nici un motiv. E o abordare cat se poate de fresh a notiunii care poarta numele “funky”, e un mash – up izbutit intre ritmurile etalate odinioara de Parliament-Funkadelic si beat-uri trendy, o minunatie de disc, ce mai! Pentru cei care prin 1984 aveau urechi functionale, exista aici un remake al hitului Break Dance Party (compus de Jacques Morali, creatorul celor de la Village Party) peste care sunt aruncate alandala sample-uri vocale din visteria unor Fat Boy Slim, de exemplu. O alta melodie care poate parea cunoscuta acelora care au prins vremurile de aur ale muzicii disco e You make me feel din visteria lui Sylvester. Si de aceasta data, sound-ul este updatat cu break-uri moderne astfel incat iti lasa un aer de „give it to me that funky stuff“ de milioane. Ghetto Bounce are portiuni din celebrul hit Come baby al celor de la K7 si din cand in cand urechile ti-s bombardate cu sample-uri mega – cunoscute. Pe scurt, e o bomboana de disc, un tiramisu al muzicii dance cu staif, de neratat! Si de ascultat la maxim!
Zdob si Zdub - Basta Mafia

14 feb. 2012
Van Halen - A different kind of truth

Categoric, premisele nu erau tocmai favorabile. Odata cu cooptarea noului membru al trupei, Wolfgang Van Halen (fiul lui Eddie), chestia asta are un iz pregnant de afacere de familie. Unde mai pui faptul ca dupa atatea certuri si injuraturi din trecut, e clar ca Eddie Van Halen si David Lee Roth n-au cum sa fie amici la catarama. Dincolo de amanunte, a mai fost si prima bucatica sonora extrasa de aici, Tatoo. Care nu convinge defel. Cu toate acestea, A Different Kind Of Truth nu avea pur si simplu cum sa iasa mai bine. Si asta nu neaparat din cauza faptului ca precedentul disc de studio, scos cu Gary Cherone pe post de vocal in 1998 a fost o catastrofa. Nici nu mai conteaza faptul ca unele din melodiile de aici au fost “reciclate” dupa niste demo-uri din vremuri de mult apuse. Ceea ce ofera albumul asta e o portie zdravana de party – rock. Nu stiu daca cei care au prins grupul doar in perioada Sammy Hagar vor fi incantati de aceste compozitii noi, dar fie vorba intre noi, acest amanunt nu conteaza niciun pic. Fiindca oamenii astia au dat lovitura.
Revenind la Tatoo, dati-mi voie sa va avertizez ca aceasta este cea mai slaba melodie a albumului. Am impresia ca a fost aleasa in mod special, pentru a induce in eroare. Discul este mai rapid si mai “tare” decat asteptarile. Desi nu e “fresh” in acceptiunea moderna a cuvantului, e mirific pentru rockerii care au deja copii pe la scoli sau facultati. Sound-ul este cat se poate de clasic, dar convinge.
Printre melodiile care-ti raman in cap din prima se numara "You and Your Blues“, o piesa care merita toate aplauzele din toate punctele de vedere. La fel ca si cele 2 minutele si jumatate din Bullethead sau Big River si China Town, alte puncte de reper ale acestui disc. De fapt e impropriu spus puncte de reper, caci materialul convinge de la start la finish, iti lasa un aer familiar. Mi se pare absolut aiurea sa te apuci sa compari acest disc cu albumele de aur ale trupei care a vandut de-a lungul timpului peste 80 de milioane de discuri. Ce-I drept, 1984 sau 5150 raman momente dementiale pentru orice rocker care se respecta, dar asta-I alta discutie. Revenirea celor de la Van Halen a meritat asteptarea. Nu cred ca le va aduce multi adepti noi, dar cele 13 piese se incadreaza in party rock cum numai ei stiu sa faca. Sau ca sa citez ultima piesa d-aici, Beats Working. Punct.
13 feb. 2012
Lindstrom - Six cups of rebel

Piesa de deschidere No Release are darul de a te face sa te intrebi „ce e asta“, iar raspunsul iminent nu e deloc favorabil. Principala hiba a acesteia nu e lipsa oricarui beat, ci structura intortocheata a compozitiei, chestiune care se perpetueaza si-n celelalte sase track-uri ale acestui album insipid. De Javu are un nume predestinat si o linie cat se poate de „robotica“ care te implora aproape sa apesi pe butonul de skip, iar cele opt minute din piesa urmatoare Magik, au un singur lucru remarcabil: vocea excentrica a autorului. All I want is a quiet place to live este singurul mesaj al piesei urmatoare (Quiet Place), dar problema acesteia nu e neaparat stupizenia textului, cat beat-ul monoton si synth – urile care devin enervante prin repetitia lor. Call Me Anytime reuseste sa te plictiseasca la fel de mult ca precedentele track-uri, iar singurul moment ceva mai rasarit il reprezinta piesa care da titlul acestui album, care se invarte undeva in zona disco – funk – jazz, avand parte si de niste efecte acid care iti amintesc pe alocuri de Josh Wink. Sincer, cele zece minute ale piesei de inchiere Hina sunt cat se poate de nesarate, iar sentimentul care il ai dupa aceasta auditie este acela ca Lindstrom a dat-o rau in bara. Dealtfel intr-un interviu recent, norvegianul a admis ca a mers poate prea departe cu latura experimentala a acestui disc, lucru cu care nu pot fi decat perfect de acord. Asadar, daca sunteti fani de cosmic disco, am o sugestie cat se poate de pertinenta: ocoliti acest release si ascultati creatiile anterioare ale lui Lindstrom. Six cups of rebel n-are nimic magic si poate fi o pierdere de timp. Asta in cazul in care nu faceti parte din categoria aia de oameni indragostiti de acel gen care poate fi caracterizat prin „muzica atat de exprimentala incat n-o intelege nimeni“.
11 feb. 2012
Trust - TRST

E de ajuns sa arunci o singura privire pe coperta ca sa realizezi ca acest exercitiu sonor nu face parte din categoria „shiny happy people“ si categoric nu e vorba de un album pe care sa-l faci cadou la aniversarea matusii. Desi emana un aer cat se poate de dark, specific muzicii goth, albumul acesta e unul in care poti avea deplina incredere, caci te rasplateste cu o caldura launtrica. Felul in care este structurata muzica elimina ideea de plictiseala printr-un exercitiu cum nu se poate mai simplu – placerea sunetului. E un sound multi – colorat in care efectele electronice sunt „stoarse” in toate modurile posibile, dar spre deosebire de creatorii de muzici experimentale, cei de la Trust nu uita defel de melodicitate. Dincolo de evidentele comparatii cu Austra, auditia acestui disc mi-a adus aminte de universul sonor pe care l-am descoperit odata cu debutul celor de la Crystal Castles. Dar aici e altceva: e un divertisment inteligent pentru urechile consumatoare deopotriva de darkwave si goth – electronica.
Acomodarea cu cei de la Trust se face cat se poate de lin, prima melodie avand un minutel fara synth-uri dar care subliniaza din plin drumul pe care este invitat sa paseasca melomanul: unul presarat de creatii surprinzatoare. Vocea super – procesata si efectele te baga uneori in ceata, unele momente ale discului fiind parca un soundtrack pentru filmele lui David Lynch. Prima piesa care te face sa exprimi un puternic Waw vine taman la track-ul cu numarul doi, Dressed for Space, o melodie care se recomanda a fi un slagar instant pentru cei care au ascultat vreodata in viata lor Kraftwerk sau LCD Soundsystem. Sau Yazoo si Depeche Mode, iar exemplele ar putea continua la nesfarsit. Vocea e exact acolo unde trebuie iar micile delay-uri adauga un plus de sarm. Bulbform – unul din single-urile albumului - are aceleasi propietati miraculoase, doar ca de data aceasta sound-ul e mult mai gothic decat pe piesa anterioara, iar primul moment ceva mai neinspirat al albumului se regaseste in track-ul patru, The Last Dregs. Din fericire lucrurile devin din nou pur si simplu flamboaiante odata cu Candy Walls, care desi pare cat se poate de monoton la prima auditie ofera niste experiente senzationale melomanilor care stiu sa asculte dincolo de aparente. Gloryhole merge pe un sound synth – pop peste care este turnata o voce care devine obsedanta la un moment dat, iar This Ready Flesh duce materialul in zona mai experimentala. F.T.F. readuce ascultatorul pe taramul mai prietenos al melodiilor “dansante”. Unica piesa downtempo a acestui debut este Heaven, care se contituie intr-un exercitiu anost pe alocuri, dar per ansamblu suportabil. Desi are o percutie imprumutata parca din epoca New Order (Blue Monday) piesa numita Chrissie E reuseste sa fie cat se poate de actuala, avand usoare arome de techno, gata de a fi savurate pe deplin de amatorii de electronice sofisticate. Cele peste sase minute ale piesei Sulk sintetizeaza cat se poate de bine muzica celor de la Trust iar unicul regret pe care il ai dupa auditia acesteia este ca din pacate cele 11 track-uri ale albumului de debut Trust tocmai s-au incheiat. Pentru asta s-a inventat insa butonul de repeat.
Albumul asta mi-a provocat niste cugetari transcedentale pe seama notiunii de nisa. Sa fim seriosi: prin tarisoara noastra Hercules and Love Affair (inaintea carora au concertat cei de la Trust) reprezinta o nisa. La fel ca si LCD Soundsystem sau o caruta de trupe invitate anul acesta la cele doua festivaluri din vecini de la noi, Sziget si Exit. Si mai grav este ca membrii diverselor nise se delimiteaza categoric de reprezentantii altor asemenea nise. Asa se ajunge la bisericute, cu viziunea asta bidimensionala complet anapoda, propagata cu buna stiinta de unii. Exista posibilitatea ca unii sa vada acest disc doar din perspetciva tot mai popularului curent de revival de synth – pop. Complet fals, caci muzica celor de la Trust e cat se poate de fresh. E dance pentru cei care nu se regasesc in popcorn. Sau ca sa citez comunicatul de presa al acestui release: „e o fabrica de hituri pop ingropata adanc in noroi“. De nota zece, indubitabil!
9 feb. 2012
Amanda Lear - I Don't Like Disco

Orice observator obiectiv al muzicii pop stie ca Amanda Lear a fost una din primele figuri care a „pavat” un drum. In care imaginea a capatat un aspect cat se poate de important, iar controversele legate de sexualitate si-au gasit si ele un rol hotarator in ecuatie. Intre timp, aura de diva muzicala a Amandei Lear s-a estompat, artista facandu-se remarcata prin expozitii de pictura si chiar prezentatoare TV, job obtinut cu ajutorul lui Berlusconi. Revenind la sunete, piesele noului album vor fi degustate asa cum se cuvine in special de melomanii care au fredonat la vremea respectiva slagare ca Follow Me, sau Queen of Chinatown. Stilistic, cele zece piese se invart in zona HI – NRG cu un sound euro – disco cat se poate de pregnant, iar vocea a ramas la fel de unica. Dupa prima piesa care da totodata si titlul acestui album, urmeaza o piesa in cel mai stil pur Fancy al anilor 80 (sau Bad Boys Blue, daca vreti) intitulata What a surprise, dar adevarata surpriza vine odata cu track-ul numarul patru intitulat Money, money. Piesa cu pricina nu prezinta surprize in plan stilistic, dar are un sound care o recomanda a fi un slagar instant. Desigur, in alte vremuri...Cel mai neinspirat moment al discului este unica piesa cu beat „asezat” care a fost botezata Icon, iar o combinatie disco – rock e prezenta in La bette et la belle iar Chinese Walk e un alt moment suspect de slagar din acest material discografic. Una peste alta, noul material semnat Amanda Lear nu aduce absolut nimic nou, dar este cu siguranta o auditie decenta pentru cei care au prins HI – NRG-ul in floare si duminicile cand pe soselele patriei circulau fie masinile cu numere cu sot fie cele fara sot.
8 feb. 2012
Sebastian Spanache Trio - A Pasha s Abstinence

Django Django - Django Django

6 feb. 2012
All in Green - Travelers in this world/ Exiting the dream

2 feb. 2012
The 2 Bears - Be Strong

Cei care sunt conectati la aparitiile din zona clubbing vor recunoaste probabil piesa Bear Hug, care a facut deja ceva furori pe ringurile de dans si care ramane fara indoiala unul din momentele strong ale acestei colectii care cuprinde 12 piese. Foarte americana ca si sound mi se pare a fi o alta piesa jos palaria care poarta numele de Be Strong si care e un soi de combinatie intre Hercules and Love Affair si Azari & III. Doar ca de trei ori mai exploziva! Dincolo de armoniile dementiale de synth si loop-urile de pian a la anii 90 din piesa Work, melodia are un usor iz de pamflet, fiindca ne spune ca trebuie sa muncim mult mai mult (We gonna work, work harder for each other for the future my love we gonna work). Exista aici o varietate neverosmila, nu numai disco-ul fiind la putere: Heart in mind emana usoare arome country iar
Heart of the Congos incearca sa mearga pe o linie reggae si dub. Deviatiile astea de la linia disco sunt pur si simplu superbe iar Increase your faith este un alt moment simpatic al materialului, fiind totodata si cel mai dark din acesta. Pe de alta parte Church emana raze serioase de Soare si te duce cu gandul la o zi superba de vara si are oaresce similitudini cu muzica creata odinioara de LCD Soundsystem. Avand in vedere repetivitatea care se manifesta in zona dance – music mi se intampla tot mai rar sa pot asculta cap – coada de mai multe ori discuri din aceasta categorie. Debutul celor de la The 2 Bears demonstreaza ca exista si exceptii de la regula, iar pentru asta, nu-mi ramane decat sa zic : chapeaux!
1 feb. 2012
V.A. - ElectroblogRo 1 Year

Abonați-vă la:
Postări (Atom)