Van Halen - A different kind of truth

Sper ca ati observat ca in zilele noastre, majoritatea trupelor care au chitari se presupune ca activeaza in asa – numitul „indie“. Rock-ul ala sanatos, din vremurile bune este scos din cand in cand de la naftalina de trupe „legendare“, iar cei de la Van Halen merita cu prisosinta sa fie incadrati in aceasta categorie. Cert este ca pentru toti acei care au ascultat la viata lor ceva hard & heavy sau cum s-o mai fiind numind rock-ul „acela“ vechi, discul asta n-are cum sa nu fie bine primit.

Categoric, premisele nu erau tocmai favorabile. Odata cu cooptarea noului membru al trupei, Wolfgang Van Halen (fiul lui Eddie), chestia asta are un iz pregnant de afacere de familie. Unde mai pui faptul ca  dupa atatea certuri si injuraturi din trecut, e clar ca Eddie Van Halen si David Lee Roth n-au cum sa fie amici la catarama. Dincolo de amanunte, a mai fost si prima bucatica sonora extrasa de aici, Tatoo. Care nu convinge defel. Cu toate acestea, A Different Kind Of Truth nu avea pur si simplu cum sa iasa mai bine. Si asta nu neaparat din cauza faptului ca precedentul disc de studio, scos cu Gary Cherone pe post de vocal in 1998 a fost o catastrofa. Nici nu mai conteaza faptul ca unele din melodiile de aici au fost “reciclate” dupa niste demo-uri din vremuri de mult apuse. Ceea ce ofera albumul asta e o portie zdravana de party – rock. Nu stiu daca cei care au prins grupul doar in perioada Sammy Hagar vor fi incantati de aceste compozitii noi, dar fie vorba intre noi, acest amanunt nu conteaza niciun pic. Fiindca oamenii astia au dat lovitura.

Revenind la Tatoo, dati-mi voie sa va avertizez ca aceasta este cea mai slaba melodie a albumului. Am impresia ca a fost aleasa in mod special, pentru a induce in eroare. Discul este mai rapid si mai “tare” decat asteptarile. Desi nu e “fresh” in acceptiunea moderna a cuvantului, e mirific pentru rockerii care au deja copii pe la scoli sau facultati. Sound-ul este cat se poate de clasic, dar convinge.
Printre melodiile care-ti raman in cap din prima se numara "You and Your Blues“, o piesa care merita toate aplauzele din toate punctele de vedere. La fel ca si cele 2 minutele si jumatate din Bullethead sau Big River si China Town, alte puncte de reper ale acestui disc. De fapt e impropriu spus puncte de reper, caci materialul convinge de la start la finish, iti lasa un aer familiar. Mi se pare absolut aiurea sa te apuci sa compari acest disc cu albumele de aur ale trupei care a vandut de-a lungul timpului peste 80 de milioane de discuri. Ce-I drept, 1984 sau 5150 raman momente dementiale pentru orice rocker care se respecta, dar asta-I alta discutie. Revenirea celor de la Van Halen a meritat asteptarea. Nu cred ca le va aduce multi adepti noi, dar cele 13 piese se incadreaza in party rock cum numai ei stiu sa faca. Sau ca sa citez ultima piesa d-aici, Beats Working. Punct.