31 ian. 2018

Grimus - Unmanageable Species




Se spune că atunci când iei două lucruri care fac parte din categoria clişee ale artei populare şi le pui împreună, acestea creează ceva nou. Băieţii de la Grimus aplică metoda asta la cel de-al patrulea material discografic al lor, „"Unmanageable Species", un disc care va fi lansat pe piaţă pe 23 februarie. Ca şi-n precedentele albume, băieţii navighează undeva între pop – rock – ul „radio friendly“ (desigur, expresia se referă la ţările muzical – civilizate, unde FM-urile nu difuzează bombănelile pop – dance de pe la noi) şi apele învolburate ale rock-ului „mai cu substanţă“. Sentimentul cu care rămâi după audiţia acestui nou disc este ciudat: pe deoparte există „cârligele“ unor refrene uşurele numai bune de fredonat pe la vreun festival de vară cu multă bere proastă la halbă şi pe de altă parte există porţiuni „experimentale“, acestea din urmă nefiind ascultabile pentru urechile obişnuite cu chestiile facile. Amalgamul ăsta de „întuneric“ şi „lumină“ care răzbate din cele nouă piese incluse aici reuşeşte să creeze un echilibru mai mult decât perfect pentru cei care sunt amatori de diversitate stilistică atunci când purced la audiţia unui disc. 

Mesajul albumului editat de clujeni este unul cât se poate de direct: „Dedicăm acest album tuturor celor care își păstrează coloana vertebrală, într-o țară cu un sistem de valori mult prea debusolat pentru ca acest aspect să mai fie considerat un merit" – după cum spune Vali Răucă, textierul și chitaristul trupei. 

Albumul debutează cu nişte acorduri a la Killers în care Bogdan Mezofi ne anunţă că sufletul lui este un vulcan gata să erupă. Pe parcurs compoziţia oferă câteva efecte sonore surprinzătoare la capitolul keyboards şi devine pe final un soi de Muse (sau Queen, după cum preferaţi), în care suntem anunţaţi că e momentul să ne ridicăm capul sus şi să ne uităm spre Soare...chiar dacă deteriorarea s-a produs (Raise your head up/Look for the sun/Face your fears /The damage is done). Primul moment energic şi interesant al albumului apare odată cu cea de-a doua piesă You and I, care abundă în chitări interesante şi un refren şmecher, îmbibat în hook-uri adorabile. Cele patru minuţele ale următorului track, Dysfunctional, sunt cât se poate de interesante, melodia făcând parte din experimentele reuşite ale clujenilor. Bucata e compusă în mare de Dorin Tifrea, primul clăpar Grimus de dinaintea albumului Panikon, el cântă şi vocea pe piesă, iar pe refren apare şi Stefanie. Se vede clar că melodia are un sound mai spre Nine Inch Nails, fiind pe un film diferit faţă de restul pieselor. Ceea ce e foarte bine, dealtfel. 

Albatross face parte din categoria pieselor care „prind“ bine pentru urechile amatoare de pop – rock, dar lucrurile revin la superlativ odată cu Piblokto. O păsărică mi-a şoptit că această piesă va fi următorul single promovat de pe acest disc. Nu pot decât să sper că păsărica cu pricina deţine informaţii valabile, căci melodia asta e the big surprise. 

Şi asta pentru că pe lângă tonalităţi rock şmechere, piesa alunecă niţel şi spre synth – pop, iar desele schimbări de tonalităţi te ţin în transă. Piesa are un cor corect, o voce magică şi un final care te lasă fără răsuflare într-o cominaţie de Sonic Youth şi Arctic Monkeys de excepţie. Nu ştiu dacă piesa asta le va cădea cu tronc celor care apreciează pop – rock-ul, dar ştiu că bucata respectivă e cu siguranţă highlşight-ul albumului. 


Şi uite aşa, încet am ajuns şi la primul single promovat din acest disc, Carelessly. O baladă radio – friendly care nu se ridică  la înălţimea restul pieselor de aici. Decizia de a promova discul acesta cu Carelessly este una neinspirată, dar probabil că alegerea a fost făcută pentru a „atrage“ urechile sensibile la acorduri mai banale. 

Ultimele trei piese ale discului aduc nuanţe colorate: Sunrise e un amestec de pop şi alternative livrat în doze egale, TV & Booze are cojones cu nemiluita şi este momentul „straight in your face“ al discului iar finalul Illusions have no flaws este una din acele melodii care  te prinde treptat, dupa un început în care ai impresia că tocmai asculţi o baladă creată pentru radiourile FM. 


Una peste alta, Grimus reuşeşte ceea ce şi-a propus. Să fie o trupă greu de catalogat în tipare. Cu un amestec decent între refrene şlăgăroase şi „nebunii“ undeva la mijlocul dintre Placebo şi Porcupine Tree, clujenii au dat naştere unui album şmecher, demn să-şi găsească locul în colecţia melomanului autohton care la rândul lui nu se încadrează în tiparele societăţii româneşti actuale. 

Ar mai fi de adăugat şi că discul a fost produs şi înregistrat la Nurnberg, mixat la Berlin şi masterizat la Hamburg. Şi că artwork-ul discului....este unul din categoria ...deosebit. Deci rămâne la capitolul secret, deocamdată. Tot la fişă tehnică ar mai fi de notat că este primul disc tras cu noul tobar, Gabor Turi. Şi...cel mai important: discul va avea lansarea oficială pe 23 februarie.

10 ian. 2018

Amalia Gaita - Melting Sun



Aşa – numita muzică pop românească suferă de o uniformitate supărătoare pentru urechile avizate. Probabil şi pentru că aşa numitul pop – dance care se difuzează în regim de heavy – rotation pe posturile de radio autohtone este cât se poate de inodor şi insipid. Din fericire, din când în când, „liniştea“ asta e tulburată de apariţii care ies din canoanele „autohtone“. Discul de debut al timişorencei Amalia Gaiţă poate fi inclus lejer în categoria asta de excepţie de la regulă. Sau mai exact, de la regula românească, căci pop – rock-ul „curat“ abordat de ea este omniprezent pe alte meleaguri.


Pasionată deopotrivă de fotografie şi muzică, timişoreanca aduce un strop de culoare în tabloul cât se poate de monocrom în care se zbat marea majoritate a producţiilor care pot fi încadrate în pop românesc. Nu e nimic nou aici, instrumentaţia nu e câtuşi de puţin a la 2017, dar felul în care se îmbină vocea Amaliei cu „spatele“ asigurat de  Adrian Șchiopu ( tobe), Mihai Moldoveanu (bas) şi Vlad Cotruș (chitară) emană stări pozitive.

Amalia Gaiţă a devenit cunoscută pentru colaborările sale alături de Teo Milea şi a lansat acest disc de debut la sfârşitul anului 2017. E un disc ce îţi oferă aproape 60 de minuţele de muzică pop „cu suflet“.

Discul debutează cu  „River. Everlasting,“ în care abilităţile vocale ale solistei îşi spun cuvântul pe deplin. Pe ici pe colo, sound-ul te duce cu gândul la jazzy – pop a la Sade şi acorduri copiate parcă din baladele celor de la Red Hot Chilli Peppers. Starea de bine se perpetuează mai apoi şi pe „Rudy Laughs“, care are parte de clape a la Doors şi care explodează pe final într-un mare fel. „The Morning Light“ aduce câteva arome de trip – hop, iar „Moonstarer“ este clădită pe o instrumentaţie care îţi poate aduce aminte pe ici pe colo de momentele bune ale celor de la R.E.M. Printre cele mai frumoase momente ale acestui debut se numără „Sunman“, piesa cea mai funky de aici, „Soul Inspired“ şi „Bells and Demons“, aceasta din urmă fiind un amestec de  pop, rock şi jazz din seria „lovely“.

Desigur, peste hotare, ceea ce cântă Amalia Gaiţă se încadrează într-un trend cât se poate de solid. Pe de altă parte, prin ţărişoara noastră, pop-ul acesta „curat“ şi nealterat cu clişee dâmboviţene de prost gust este rara avis. Într-un fel sau altul Amalia Gaiţă păşeşte pe o cărare pe care se situează şi Alexandrina, Alexandra Uşurelu, Paula Seling sau Beck Corlan, ca să amintesc doar câteva nume.  Categoric, echipajul care a pus pe roate acest Melting Sun mai are ceva de muncit. Lipseşte acel „hook“ care diferenţează o melodie bunicică de un „şlagăr“ menit să fie pe buzele tuturor. Ar mai fi de umblat şi la sound-ul instrumental, care deşi este „corect“ nu se ridică la pop-ul internaţional al vremurilor noastre.

Cea ce este cert este că Amalia Gaiţă este pe drumul bun. Iar acest Melting Sun ocupă cu siguranţă un loc fruntaş în apariţiile discografice româneşti ale anului 2017 în materie de pop – rock. Made in Romania, desigur....