Se afișează postările cu eticheta funky jazz. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta funky jazz. Afișați toate postările

15 dec. 2022

Bon Voyage Organisation - (Loin des) Rivages

 


Închide-ți ochii și imaginează-ți că ai pășit într-un sanctuar al liniștii și introspecției. Cam asta se întâmplă după audița celui de-al treilea album al francezilor care-și spun Bon Voyage Organisation, oameni care demonstrează o acumulare incredibilă de talent în slujba muzicii. 

În cazul în care asculți doar finalul celei de-a doua piese incluse aici  - „Yuseef (Trouver le soleil dans chaque jour de pluie)“ – ești tentat să crezi că oamenii aceștia abordează un jazz experimental de genul  celor de la The Comet Is Coming. La o audiție mai atentă a albumului constați că artificiile sonore inserate în cele zece piese îți zugrăvesc în fața ochilor o frescă medievală care tocmai a fost restaurată și și-a recăpătat coloritul inițial. Tratamentul la care a fost supus stratul pictat include serioase porțiuni de nostalgie/melancolie specifice coloanelor de filme îmbogățit însă cu exuberanțe din zona muzicii electronice actuale. 

Omul care se află în spatele conceptului Bon Voyage Organisation nu este tocmai necunoscut în țara care are ca imn oficial La Marseillaise. Pe numele său Adrien Durand, artistul este cunoscut pentru abilitatea sa de a aduce laolaltă muzicieni din diverse spectre pentru creearea unui tot unitar. Compozitor, producător , clăpar, inginer de mixaj, cu serioase cunoștințe despre tehnicile de înregistrare și dialoguri în jurul compozițiilor, acesta a cochetat nițel și-n zona pop cea mai notabilă aventură a sa din acest tărâm fiind munca sa alături de Amadou & Mariam. 

Senzațiile transmise de piesele astea sunt multiple. Les Pêcheurs te poate catapulta în sunetele Pink Floyd, în timp ce „Apacheta“ este o excursie în lumea imaginată de Brian Eno care răsună dintr-un castel de pe Valea Loarei ca și Chenonceau. „Pyramis“ dincolo de feelingul ei de samba futurist conține o sumedenie de aranjamente distincte care îți pot aminti de superbul disc „Promises“ realizat de Floating Points împreună cu Pharoah Sanders și  The London Symphony Orchestra Principala diferență aici este aceea că francezii favorizează expresia vitală a instrumentelor naturale apelând la tehnologia digitală într-un mod cât se poate de minimalist, cum se întâmplă în superba „Et S”Éveillent” . Unii spun că principala caracteristică a aromei muzicale franceze este faptul că aranjamentele sunt cât se poate de erudite și „reci“ dar aici totul se învârte în zona muzicii sensibile și eminamente senzuale. Alții ar putea fi tentați să găsească eventuale paraele între Bon Voyage Organisaton și Michel Berger, dar indiferent de etichete, muzica asta provoacă o revelație. Inclusiv prima piesă a albumului care este un cover după Naima de John Coltraine. 

Deși aparent e e un soi de tres jolie nu jazz, muzica asta poate fi ascultată și de fanii Air sau Kraftwerk. Există desigur o sumedenie de artiști care au estompat cu curaj granițele dintre acustic și electronic și care au amestecat într-un mod izbutit forma cu haosul. Ceea ce răsună aici este un sound cosmic cu sunete incitante și remarcabile și un melanj incredibil dintre clasic și modern, cum rar ți-e dat să asculți în zona muzicii numite ambientale. 

Laitmotivul special al acestui disc este armonia prin muzică. (Loin des) Rivages a fost înregistrat timp de trei zile într-o structură live, cu 13 muzicieni aflați în aceeași cameră și poate și de aici are acest parfum aparte greu descriptibil prin cuvințele. 

Ai putea crede că muzica asta se adresează unei anumite categorii de oameni. Într-un interviu acordat presei franceze, Durand a declarat însă că nu e cazul să fie numit elitist. „Cuvântul  nu mi se potrivește, pentru că implică o excludere. Ce este o elită când vine vorba de muzică? Nu simt că fac muzică elitistă. Fac muzica pe care vreau să o fac, nu este nimic complicat. Mă văd mai mult  ca o interfață între artiști, muzica pe care încearcă să o facă și instrumentele de producție pe care le au la dispoziție. Nu sunt și nici nu am ambiția de a fi cap de afiș. Mă simt mult mai aproape de Visconti și Brian Eno decât de Bowie“,a declarat el.



12 nov. 2022

Ezra Collective - Where I’m Meant to Be

 


Dacă sunteți în căutarea răspunsului la întrebarea ce diferențiază muzica bună de cea rea, cel mai la îndemână răspuns îl găsiți pe cel de-al doilea material discografic al britanicilor de la Ezra Collective. 

Materialul sonor cuprinde o serie de sonorități care sfidează noțiunea de genuri muzicale și include și două interludii non-muzicale sub forma unor fragmente de conversații dintre liderul trupei Femi Koleoso și doi dintre mentorii săi: regretatul Tony Allen și binecunoscutul regizor de filme Steve McQueen. În conversația cea din urmă, Words by Steve, artistul șăf din Ezra Collective își definește rațiunea muzicală prin câteva cuvințele drăguțe de tot care au un șarm aparte netraduse:  „We try to bring good vibes, hapiness, all through the medium of swinging music, you know“. Atât de simplu și totuși complicat de realizat....

Britanicii care au debutat cu trei ani în urmă grație albumului „You Can't Steal My Joy“ amestecă aici arome de jazz cu afrobeat, hip-hop,salsa, reggae, nițel R&B și chiar porțiuni de grime. „Where I'm Meant To Be“ este un disc cu influențe tipic britanice iar încă din prima piesă  - care pleacă la drum cu motto-ul “Positive vibrations, you get me?” - ești bombardat cu aranjamente careți trezesc curiozitatea de a asculta mai departe. Dincolo de magia instrumentală a celor cinci membri ai trupei, aici cireașa pe tort este prestația solistei Sampa the Great. Artista măscută în Zamibia care și-a creat un nume de răsunet în scena britanică de hip hop adaugă un șarm de netăgăduit peste o compoziție veselă, astfel încât din start te trezești că ești binedispus. Vă imaginați oare cum ar fi ca o artistă celebră de hip hop din România să colaboreze cu...JazzyBIT, de exemplu? Veselia muzicală răzbate și din „Victory Dance“ cu ale sale afrobeat-uri pur și simplu magice, iar No Confusion debutează cu vocea lui Tony Allen care spune că I am playing jazz my way. Invitatul special al acestei melodii este Kojey Radical, britanicul care amestecă în creațiile sale hip hop –ul cu spoken word și grime, iar ciorba asta la care se adugă și jazz este una memorabilă. O altă vedetă a muzicii pop din Marea Britanie, Emelie Sande își face apariția pe Siesta iar lista de invitați o include și pe Nao care face minuni pe Love in outer space. Pe numele ei adevărat Neo Jessica Joshua, solista din piesa cu dragostea în spațiu se învârte în zona soul condimentat cu electronice și R&B și și-a descris stilul ca fiind wonky funk. Habar n-am ce înseamnă asta, dar....e de bine, credeți-mă. Ar mai fi multe momente mișto de remarcat dar am să mă opresc aici amintindu-vă totuși că printre nestematele muzicale ale acestui disc se numără și o variantă superbă a piesei„ Smile“  de Charlie Chaplin. 

Carevasăzică Ezra Collective e despre good vibes și hapiness. Iar dacă simțiți la fel, e clar ce aveți de făcut.....



28 mar. 2019

The Comet Is Coming - Trust in the Lifeforce of the Deep Mystery


Oare cu ce se mai mănâncă jazz-ul în 2019? Răspunsul, desigur, e ...vânare de vânt, căci fiecare dintre noi are un „feeling“  aparte la acest capitol, condiționat de sound-ul artiștilor cu care am crescut sau pe care tocmai i-am descoperit. Povestea de azi îl privește pe Shabaka Hutchings, considerat de critici drept unul din cele mai inovatoare nume ale jazz-ului contemporan. Născut în capitala Marii Britanii dar crescut în Insulele Barbados, artistul a învățat să cânte la clarinet alături de rimele unor artiști ca Nas, Notorious BIG sau  Tupac. După ce a revenit în țara care a generat cele mai interesante proiecte muzicale ale lumii, artistul a luat contact cu o serie de nume celebre ale scenei din UK și astăzi se poate mândri cu trupele Sons of Kemet și  Shabaka and the Ancestors (unde este lider) sau  The Comet Is Coming. Dacă în albumul de debut al acestui proiect numit Channel the Spirits, gașca a cochetat îndeobște cu sunete gen Sun Ra sau John Coltrane, de această dată narațiunea  poveștii se completează și cu alte finețuri. Alături de el se află tobarul Max Hallett și clăparul  Dan Leavers, iar excursia asta cosmică în cotloanele sonore ale Universului  are parte de noi valențe care includ pe alocuri și bucățele de King Crimson abil amestecate cu synth-uri care îți aduc aminte de „electronicele“  prezente în muzica dance a anilor  90. În plus, se mai găsesc și porțiuni de funk pur și câte și mai câte....


Primele două melodii ale albumului reușesc să creeze un cadru cât se poate de interesant, „ciorba“ de jazz clasic cu arome de acid pe alocuri fiind una cât se poate de gustoasă. Cireașa de pe tort a discului este „Summon The Fire“, o melodie care te captivează din primele ei acorduri. Multitudinea de  synth-uri așezate peste un tempo nebun cât încape are rolul de a inventa un track pur și simplu magic, care emană cele mai pozitive sentimente din rasa umană și te fac să vezi lumea cu alți ochi. Blood of the Past aduce în discuție și serioase arome de progressive rock, iar Super Zodiac nu se sfiește să cocheteze cu câteva sound-uri actuale din muzica electronică, în timp ce Astral Flying se învârte nițel și-n zona space – disco – ului etalat de nume ca Lindstrom sau Tedd Terje. Finalul albumului, The Universe Wakes Up este o pledoarie pentru umanitate, pentru lucrurile frumoase din viață, pentru jumătatea plină a paharului. Deopotrivă nostalgic și actual, albumul celor de la The Comet Is Coming este un diamant frumos șlefuit al unei muzici generic numite jazz, care se amestecă cât se poate de reușit cu tendințele muzicale ale anului în curs. 

11 apr. 2017

Jamiroquai - Automaton

                                            




A fost o vreme când giumbuşlucurile solistului Jay Kay - dublate de pălăriile sale care parcă încercau să transmită un mesaj uşor desuet – au reuşit să creeze un soi de „iritare“. Deşi unele single-uri ca „Space Cowboy“ sau „Virtual Insanity“ m-au uns la suflet, „atitudinea“ degajată per ansamblu de Jamiroquai nu a reuşit defel să mă impresioneze. Percepţia s-a schimbat, ca în atâtea alte cazuri, după ce am avut ocazia să asist la un concert Jamiroquai, inclus în cadrul festivalului EXIT de la Novi Sad. Brusc, toate giumbuşlucurile personajului principal al acestui grup au trecut pe plan secundar, căci muzica a reuşit să atingă coarde sensibile. După şapte ani de pauză de la precedentul Rock Dust Light Star, era cât se poate de clar că „revenirea“ va crea vâlvă.
"Automaton" şi "Cloud 9", cele două single-uri apărute în preambulul acestei apariţii au reuşit să capteze atenţia fanilor, din motive diferite. Piesa „Automaton“ este un hibrid cât se poate de interesant între vechiul Jamiroquai şi arome de Daft Punk, cu o serie de „ruperi“ de ritm şi porţiuni neprevăzute care nu au cum să nu te ungă la suflet. Pe de altă parte, „Cloud 9“ pedalează pe felia funk-ului good old school demonstrând – dacă mai era nevoie – că trupa asta nu s-a îndepărtat defel de la rădăcinile acid – jazz, ci doar le-a updatat. „Shake it on“ dă un start viguros acestui album cu un soi de electro – future - funk din care nu lipsesc referirile sonore la inegalabilul Giorgio Moroder dar are şi un soi de „four to the floor“ atât de omniprezent în muzica dance din zilele noastre, fiind fără îndoială un alt highlight al discului. În ciuda titlului, „Superfresh“ nu face parte din cele mai reuţite momente ale acestui material discografic fiind un disco – pop destul de previzibil, dar următorul track „Hot Property“ reuşeşte să reîncline balanţa, fiind un happy – song care-ţi rămânne întipărit din prima în urechi. „Something about you“ are un interesant amestec de melancolie şi „hapiness“, care se propagă mai departe şi-n „Summer girl“. Un alt moment remarcabil este Dr Buzz, o piesă în care rădăcinile acid jazz se întrepătrund la marele fix cu vocea lui Jay Kay. Vorba cântecului „Vitamin“, pentru a degusta aşa cum trebuie acest track nu ai nevoie de absolut nicio vitamină, piesa fiind pur şi simplu adorabilă, iar finalul „Carla“ (un tribut pentru fiica de doi ani a solistului Jay Kay) este o excursie cât se poate de reuşită în snth – pop – ul de calitate: „Carla / Look what you’ve done to me /  You’ve made my life complete“.

Una peste alta, comeback-ul Jamiroquai este cât se poate de adorabil, fiind un amestec de jazzy funk condimentat cu beat-uri actuale, aromele disco a la Daft Punk fiind de nota zece. Se prea poate ca pentru amatorii de funk clasic, „tuşele“ moderne care se regăsesc în cele 12 piese ar putea fi considerate niţel deplasate, dar  „ghiveciul“ ăsta conferă cu adevărat savoare acestui disc. Care merită cu prisosinţă patru stele şi jumătate, fiind unul din cele mai interesante albume din felia „pop – funk“ din 2017.