Se afișează postările cu eticheta cronica album muzica romaneasca. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta cronica album muzica romaneasca. Afișați toate postările

9 nov. 2023

Sebastian Spanache - Upamercado

 


Se spune că în industria jazz-ului se folosesc criterii diferite pentru a deveni „mainstream“ decât cele folosite în pop. Desigur, există și aici noțiuni ca și popularitate, vânzări și valoarea de divertisment. Dar în multe cazuri mai importante sunt integritatea, inovația, autenticitatea și originalitatea. Cu siguranță pianistul timișorean Sebastian Spanache face parte din tagma acestora din urmă și nu apelează la chichițele uneltelor de marketing modern, preferând să pună accent pe muzică, mai degrabă decât pe imagine.  

Sebastian Spanache a intrat în lumea muzicii fondând o trupă de jazz şi funk și mai apoi a devenit cunoscut grație proiectului Sebastian Spanache Trio, cu care a câștigat numeroase premii șii a editat câteva materiale discografice. De un real ajutor i-a fost și faptul că a colindat lumea ca și pianist pe diverse vase de croazieră, acest fapt fiind conform mărturisirilor proprii, „o  școală mai bună decât școala“. În 2023 artistul timișorean a revenit în fața publicului cu un album solo, Upamercado. Cele șase compoziții care compun acest material discografic sunt cât se poate de interesante. Nu doar pentru că discul a fost inspirat din călătoriile și experiențele  artistului în America Latină. Ci și pentru că bogatele tradiții din regiunile în care domină ritmuri de samba, bossa nova, bolero sau tango sunt interpretate cu un filtru particular al timișoreranului, astfel încât audiția asta este una deloc facilă, dar captivantă. 

Discul a fost lansat la București, Timișoara și mai apoi la Viena și are parte de o formă mai puțin tradițională. Concret, ediția limitată este realizată din lemn de mesteacăn, tratat cu ceară de albină și carnauba, pe care se găsește un  #QRCode care te duce să asculți albumul în format Hi-Res.

Încă din prima piesă, „Molly“ ascultătorul este mbibat cu o atmosferă aparte în care se regăsesc juxtapuneri ritmice menite să creeze momente grațioase. „La Lena“  are o serie de momente în care artistul navighează cu talent între detalii și conferă delicatețe și eleganță compoziției. „La Razón“ debutează cât se poate de misterios fiind parcă coloana sonoră a unui serial britanic cu spioni iar pe parcurs devine o altă compoziție în care Sebastian Spanache demonstrează că stăpânește cât se poate de bine echilibrul dintre fantezie și rigoare, dintre libertate și ordine. Cea mai nonconformistă piesă de aici mi se pare a fi „CLS“, în care se împletesc raze de soare cu momente dramatice, chiar întunecate, iar coexistența asta dintre lumină și umbră, dintre echilibru și cădere adaugă un plus de șarm acestor compoziții .Inevitabil, ascultătorul e tentat să facă diverse ascoieri. Care în cazul subsemnatului s-ar putea traduce prin atmosfera creată de Lyle Mays, pianistul celebrului Pat Metheny. Sau chiar Art Tatum. Desigur, asocierile astea pot fi extinse după imaginația fiecăruia. Ceea ce e cert, e că muzica lui Sebastian Spanache nu poate fi degustată „pe fugă“. Are nevoie de atenție deplină și provoacă emoții. Poți rămâne cu o audiție captivantă pe moment sau una care merită repetiții succesive. Indiferent de rezultat, e clar ca lumina zilei că autorul își pune sufletul pe tavă și pentru orice iubitor de jazz din țărișoara asta (sau nu), Upamercado reprezintă o apariție discografică demnă de atenție.  Albumul se poate asculta aici. 



2 nov. 2023

Blazzaj - Intoarcerea Omului Furnicar

 



Înaintea audiției celui de-al treilea album Blazzaj, am avut un vag sentiment de „deja vu“, deoarece multe din piesele care se regăsesc pe acest dublu vinil au fost cântate în trecut, de multe ori în concerte. Se prea poate ca și pentru alții să lipsească sentimentul ăla de „new“ pe care îl ai atunci când pui mâna pe o nouă apariție discografică. Dincolo de acest mic inconvenient, rămâne ideea că cei din Blazzaj pot compune melodii atrăgătoare, pe de o parte, iar pe de altă parte, reușesc să umple aranjamentele compozițiilor cu multe idei pline de duh, astfel încât unele din „finețuri“ sunt sesizabile abia după mai multe ascultări. Carevasăzică, noul Blazzaj este o surpriză. În mare parte plăcută.

Într-o țară cu o cultură muzicală normală, melodiile celor de la Blazzaj ar trebui să curgă cât se poate de bine pe frecvențele posturilor de radio și TV care fac parte din categoria mainstream. Din nefericire, nu se întâmplă așa, iar dublul vinil care poartă numele de „Întoarcerea Omului Furnicar“  vine după „Atenție Blazaj“ (1999) ȘI „Macadam“(2003), iar cele 14 compoziții care răsună de aici reușesc să creeze o savoare în urechile melomanilor. 

În linii mari discul ăsta se bazează pe soundurile inventate în laboratoarele speciale ale celor de la Blazzaj de ceva vreme, dar pe lângă funk-ul cu arome de nu jazz și stropit cu bucățele de rock există aici și niște deturnări de la linia generală. Ocolurile astea merg uneori în direcții neașteptate, cu soluții pe ici pe colo zgomotoase și cu unele momente care ies din  granițele formei generale ale cântecului care reușesc să părăsească structura vers-refren. Pe alocuri, muzica este cât se poate de tensionată, dar nu atinge niciodată punctul culminant, explozia, care (dacă nu e o bombă, ci muzică) ar elibera tensiunea în catharsis. Per ansamblu acompaniamentul pieselor este cât se poate de precaut și nu iese din latura groovy, dar există și câteva excepții memorabile, care dau savoare albumului.

La capitolul texte, avem de toate. De la orătănii, la pierderi de frecvență, obligativitatea afișării ecusonului, sau declarații de dragoste intergalactice. Dar mai presus de toate avem un sentiment de „bine“. Și asta pentru că într-un demers care te duce cu gândul la „joie de vivre“., încă din prima piesă („Foarte bine“ ) băieții țin să ne convingă că „alles is gut“: „E foarte bine, totul în jur e mult mai bine“. În vremurile astea în care suntem bombardați cu neliniști și războaie, startul acesta e cât se poate de meseriaș. Soundurile lascive cu care începe „Ghetoul de aur“, te duc cu gândul la orchestrațiile omniprezente din The Great American Songbook, unde pe arome de jazz și adieri de funk se construiește un anume scenariu, care mai apoi e efectiv spulberat de un dramatism feroce în care solistul trupei ne anunță că vrea să se înmulțească, să locuiască, să crească și să se preacurvească...în ghetoul cu pricina. 

„Spre stele“ cu al ei refren „Am să caut pereche pe o altă planetă, mult mai pașnică și poate discretă“, poate fi considerată un imn al planetei și este după cum spunea solistul formației, „o piesă de dragoste intergalactică care s-a născut dintr-un riff de chitară într-o sală mică de repetiții, dar care va străbate țara, apoi continentele și în final va fi fredonată pe planete nemaivăzute“. Universul construit de trupă pentru acest material este colorat și cu texte șăgalnice din care se remarcă și  „Au apărut prima oară multe zvonuri, murmure și șoapte / Nu s-a întâmplat totul brusc, peste noapte / Parlamentarii au hotărât toți într-o singura suflare / Să renunțe la salarii diurne și alte beneficii materiale“,. Nu mai e un secret pentru nimeni că „odraslele porcilor au ajuns la putere“ iar în completarea peisajului feeric inventat de băieții timișoreni aș mai adăuga și unul din momentele surprinzătoare ale acestui material, care se poate asculta în finalul piesei „Rindeaua“. Concret, e vorba de o incursiunile etno – folk, care aduce oarecum cu sunetele promovate de tarafurile autohtone. La capitolul „dans“, piesa „Funkside“ e de departe campioană. În plus, pentru urechile spălate aici e și o doză serioasă de clasicul funk abordat de James Brown. Dacă e să vorbim de „finețuri“ există aici trei momente care ies cumva din zona cărărilor bătătorite. E vorba de „Oraș“  „Vis“ și „Zid“, un trio remarcabil  care demonstrează că băieții ăștia au o anumită aplecare și spre zona muzicii mai experimentale.

Mai mult ca sigur că textele șăgalnice inventate de Blazzaj nu-și vor găsi rezonanță în rândul ascultătorilor de muzică care apreciează temele mai simple de genul „Cea mai tare din Carpaţi este Oţelul Galaţi“, dar acest fapt nu trebuie să mire pe nimeni. Lumea desenată prin compozițiile lor are cu totul alte coordonate decât cele care se lăfăie non – stop prin muzicile autohtone actuale. Cu siguranță că o incursiune mai amplă în zonele experimentale ale muzicii ar fi adăugat un plus de șarm acestui album mult – așteptat. Nici coperta albumului cu numărul trei din istoria Blazzaj nu este una de lepădat, diversele „mușuroaie“ în care sălășluiește omul furnicar modern fiind ilustrate într-un mare fel. Noul disc Blazzaj are toate ingredientele pentru o audiție mai mult decât agreabilă, iar „Întoarcerea Omului Furnicar“ merită cu prisosință să-și găsească locul în topurile de final de 2023 cu muzica fabricată în România. 


27 apr. 2023

We Singing Colors - Hopium

În cărticica ce însoțește CD-ul „Hopium“ pe lângă nelipsitele texte ale celor zece melodii se regăsește și un cuvânt introductiv al celor doi muzicieni care alcătuiesc We Singing Colors. Unde aflăm că „după două albume care s-au vândut numai ele știu cum, cel mai mult pe la concerte sincer, am zis că e cazul să dăm nucleara cu a treia producție“. Nu știu dacă albumul ăsta al treilea din discografia lor va reuși să fie „nuclear“, dar e indubitabil că We Singing Colors e una din trupele alea românești care merită atenția unui public mai numeros. Desigur, asta în condițiile în care mainstream-ul românesc ar fi construit pe principii sănătoase. La o privire sumară, Andrei Hațegan și Roxana Niculae abordează „ceva“ aflat la granița dintre pop, rock și ușoare urme de folk. Spre deosebire de muzicile facile promovate printr-un marketing agresiv care în zilele noastre face cel puțin la fel de mult cât produsul în sine, gașca asta nu cântă despre cai verzi pe pereți. Piesele se învârtesc în teme uzuale dar abordate într-o cheie mișto și transmit sentimente colorate din zona pe care o numim atât de simpatic „good vibes“. Muzica lor a fost etichetată de unii indie/alternative, dar trupa asta e la mii de kilometri distanță de alternativ/rock-ul etalat de Robin & The Backstabbers, de exemplu. Nici alăturarea cu folk-ul nu este una care stă în picioare, cel puțin nu prin prisma a ceea ce se înțelege prin țărișoara noastră prin această definiție. Există aici piese care te duc cu gândul la britpop-ul anilor 90 dar și porțiuni în care ai impresia că asculți acorduri fabricate undeva prin Texas. Ceva între Mumford & Sons și Foster The People. Sau, ca să cităm nume după care au făcut și ei la un moment dat cover-uri The National, Bon Iver sau Angus & Julia Stones. Exemplele pot continua la nesfîrșit, în funcție de audițiile fiecăruia. Compozițiile lor au câte puțin din toate stilurile menționate anterior și din fericire nu conțin infuzii de pop românesc. Încă de la prima piesă „Be fine“, urechea ascultătorului e îmbibată cu acele armonii pozitive care te duc cu gândul la o excursie într-un vârf de munte unde auzi în tihnă ciripitul păsărilor. Melancolia este întreruptă la cea de-a treia piesă de aici, „Stone cutters“, care este primul semn că oamenii ăștia doi se descurcă cât se poate de lejer și-n zonele muzicale mai zgomotoase ale rock-ului. E un balsam pentru suflet, la fel ca și „Giant waves of yesterday“, care după cum îi spune și numele, pune accent pe nostalgia vremurilor apuse. Alea în care „te uiți la fabrici și vezi că ele sunt goale“, șiți aduci aminte de....tot ceea ce a fost „yesterday“. „A country called surfia“ conține serioase doze de bună dispoziție iar una din cele mai interesante piese din acest album este „Sound of Leaving“, cu al ei text în care afli că „acum trenurile merg spre nord“. Există în cărticică și o explicație a acestui fapt, dar ideea e că melodia asta are toate atributele pentru a fi cireașa de pe tort. „F in the head“ te poate duce cu gândul la marile trupe rock ale anilor 70 cel puțin prin instrumentație iar „Nomad“ are un iz de posibil hit în concerte. Deși se înncadrează în momentele bunicele, unica piesă cântată în limba română de pe acest disc, „De noi“ nu reușește să rupă gura târgului, dar ultima compoziție de aici „Default Tone“ este mai mult decât adorabilă. Te poate duce cu gândul la Kate Bush, mai ales datorită dialogului inspirat dintre protagoniștii principali dar are o doză de inspirație aparte per ansamblu. Una peste alta, Hopium este un disc interesant în care ascultătorii care nu rezonează cu hiturile românești ale momentului pot găsi momente fermecătoare. N-aș spune defel că e un disc „nuclear“, dar cu siguranță cei doi muzicieni sunt pe drumul cel bun și merită atenția publicului.

13 dec. 2022

Dora Gaitanovici - Descântec

 


În orice țară în care manelele nu-s degustate atât de feroce precum la noi, albumul de debut semnat Dora Gaitanovici ar intra fără tăgadă în topul celor mai bune zece apariții discografice autohtone rock ale anului în curs. Fiindcă la noi lucrurile stau altfel există posibilitatea ca discul ăsta să treacă neobservat pentru populația care se hrănește cu gunoaiele care ni-s servite pe post de muzică. Din fericire, mai există și urechi responsabile care pot aprecia lucrurile frumoase, în speță combinația dintre rock și mitologia populară, aceasta din urmă incluzând deloc surprinzător personaje ca Ana și Manole. Și chiar și plante, de exemplu „Cynanchum vincetoxicum”. Chestia aia care se zice că face bine atât necuvântătoarelor cât și bipezilor pe care mai toți o știm de „iarba fiarelor” și care își face apariția în textul care dă titlul acestui album, Descântec. 

Se știe că din cele mai vechi vremuri muzica rock s-a pupat foarte bine cu o serie de alte genuri muzicale. Filonul ăsta etno pe care au pășit și mulți alții e folosit altcumva de către solista născută în Buzău. Deși armoniile muzicale specifice populare persistă pe majoritatea pieselor, acestea ajung la urechile ascultătorilor sub o formă foarte discretă, acesta fiind și unul din atu-urile pentru care albumul acesta e remarcabil. Basmele și descântecele din negura timpurilor sunt updatate la versiunea 2022 și spre deosebire de alții care navighează în aceeași barcă, aici e vorba de rock sănătos, fără brizbrizuri trendy din alte genuri. Descântec are un concept și o voce superbă, iar fiecare notă de aici inspiră bună dispoziție. Să fim bine înțeleși: ceea ce răsună pe Descântec nu e ceva ieșit din cale de afară de inovator, dar face parte din categoria aceea de discuri care transmit sentimente colorate. 

Se prea poate ca atunci când asculți acest album să-ți amintești de reprezentantele sexului frumos care și-au făcut apariția în scena rock autohtonă. Cum ar fi fetele care-și spuneau Catena ș-al lor hit Hopatina sau altele.  Și pe drept…îți pui întrebarea cum ar fi fost dacă în vremurile de dinainte de inventarea MP3ului patria noastră ar fi avut libertatea de exprimare pe care au avut-o vecinele Yugoslavia sau Ungaria? Categoric peisajul ar fi arătat altfel. Revenind la actualitate, înainte de a deveni cunoscută marelui public datorită Eurovisionului sau a concursului Vocea României, Dora Gaitanovici a intrat pe radarul melomanilor din vestul României grație colaborării ei cu timișorenii de la Thy Veils. Mai apoi a urmat o altă formație de pe Bega care poartă numele de Implant pentru Refuz și…povestea e cea știută. Interesant este că Dora a cochetat nițel și cu așa numitul mainstream de pe la noi cântând cu nume ca Irina Rimes. Care este una dintre persoanele care au avut un adevărat impact în viața ei și care a ajutat-o să aleagă drumul pe care este acum. Din fericire, latura dance a solistei Irina Rimes nu-și face apariția pe albumul de debut al solistei buzoience care printre altele a susținut un concert magnific alături de Implant pentru Refuz și orchestra Filarmonicii Banatul la show-ul IPR Simfonic. din Timișoara. 

Orice album românesc care începe cu versurile „Mâine  voi ridica lumea mea/Doar cu tine de mâna-aș putea/Să-nalț  mândre castele/Să duc turnuri pân-la cer ca-n visele mele“ are nevoie de o atenție specială, căci e clar ca lumina zilei că Dora nu abordează lyrics-uri de genul  celor care se regăsesc în melodiile cele mai ascultate prin țărișoara noastră.  „Soarele“ cu al ei iz de Implant pentru Refuz are schimbări dese de ritm, iar clapele din mijlocul bucății îi conferă o magie aparte iar „Moldoveanul“ – cu al ei text „ Am vrut să întreb pe cineva / Dar nimeni nu știe unde e primăvara mea“ îți poate aminti de superba piesă cântată de Anouk  care poartă numele de „Nobody's Wife“. 

Dacă tot am ajuns la influențe, pe ici pe colo în anumite porțiuni vocea solistei te poate duce cu gândul la nume ca Tori Amos ( în piesa „Luna“) sau Alanis Morisette. Lista ar putea fi completată și  cu Sharon Van Etten . Și chiar și Gwen Stefani, Kim Deal sau PJ Harvey, dar mă voi opri aici… pentru că fiecare ascultător are șansa să descopere similititudini cu alte nume ascultate de-a lungul vremurilor. Dincolo de textele care amintesc de ofrandă, iubire neîmpărtășită sau tinerețe fără bătrânețe („Făt Frumos“), ceea ce se vede de la o poștă este că muzica asta a fost concepută cu suflet. Îmbinarea  dintre conceptele clasice pe care e clădit acest album și lyrics-urile cu tentă actuală dau un aer de junețe, iar pe plan stilistic chestia asta se materializează și cu sound-uri a la Paramore. Totuși, pe alocuri dacă asculți doar pasajele de flaut ai impresia că oamenii aceștia au ascultat și ceva Jethro Tull, iar din când în când ți se poate năzări că asculți chiar pasaje din zona celor de la Porcupine Tree. 

Nu am cum să închei această cronică fără a face o mențiune aparte.Care se poate încadra la categoria „nu totul e pierdut“. Se știe că posturile de radio comerciale din țara noastră excelează în promovarea unui anume fel de muzică. Fie că-l numim bubbgle gum sau altcumva e clar despre ce e vorba. Ei bine, pare-se că Dora Gaitanovici a picat cu tronc unuia din aceste posturi. E vorba de radioul cu pupici, care spre surprinderea subsemnatului o sprijină și o promovează pe Dora. Pentru asta jos pălăria. Sper să nu fie „excepția de la regulă“  și pe viitor și alți creatori de playlisturi de la radiourile astea „mari“ să mai schimbe registrul. Fiindcă pentru sănătatea mentală a fiecărui biped de pe această planetă este indicat să se consume muzică bună de cel puțin două ori pe zi. Iar Dora Gaitanovici cu al ei album de debut se înscrie categoric în categoria asta. 




4 dec. 2022

Altar - Rapsodia românească

 

Vremurile complicate pe care le trăim aduc adesea pe tapet confruntări ideologice diverse. Bunăoară cea dintre patriotism și naționalism. Chestiuni care par a fi tot mai greu de înțeles într-o societate dominată de fake news și de viteza năucitoare cu care suntem bombardați cu informații. Pare complicată definirea termenilor, deși în esență e atât de simplu. Patriotismul este dragostea necondiționată pentru țara ta, în vreme ce naționalismul include frecvent o componentă de adversitate.  Fostul președinte francez Francois Mitterand spunea că naționalismul duce la război și întreține iluzii sinucigașe. Pentru asta, chapeaux bas!

Am început cronica celui de-al șaselea album al celor de la Altar cu aceste considerente fiindcă „Rapsodia Românească“  este o sonată muzicală care descrie cât se poate de corect patriotismul de bun augur. A apărut exact în data de 1 decembrie și conține doze serioase de texte bine gândite, adaptate desigur pe rockul cu care ne-au obișnuit membrii trupei Altar de atâta vreme.Și de aici vine și motto-ul…Respect!  Muzica celor de la Altar n-are nevoie de nicio prezentare: e „ straightforward“ rock din epoca în care cubul Rubik era la putere și-n care în advertising exista șarmantul Marlboro Man. 

Dincolo de gașca Altar, pe acest disc se regăsesc și câteva colaborări. Unele chiar remarcabile. E cazul celor două piese realizate cu lui Florin Ștefan (Semnal M), cel care apare printre altele și-n „Povestea noastră“. O melodie care ne spune că România  „a avut brazi mândri pe creste, aur și bogății și ape vii“. Dar și și un moral „megahigh“. Și care a fost furată de „viclenii haini“ bucată cu bucată… și de aici…„a fost odată ca niciodată, că de n-ar fi nu s-ar povesti“. 

Rămânând la texte super șmechere e musai să amintesc și piesa care dă titlul acestui album în care băieții au un vis cum că totul s-a schimbat în țara noastră și „nu mai era hoție, nu mai era prostie/ sloganul național era Dreptate și Frăție/ Nu erau manele și se vorbea corect/pe tricolor scria Demnitate și Respect“.

Dincole de mesajele patriotice se regăsesc și momente mai light. Cum e „Antitristul“  în care aflăm că „Îmi place să trăiesc, să cânt  să mă distrez/Cu zâmbetul pe față să  mă bucur de viață !/Îmi place vinul vechi și berea la halbă/Iubesc fetele "bune" si mirosul de iarbă/Nu sunt religios, dar sunt credincios/Cred în Dumnezeu, sunt antiateu!“ , piesă care grație „lalala“-urilor din refren se califică la categoria „ cel mai șlăgăros moment al discului“. 



Unul dintre colaboratorii acestui album este și Planet H. Dacă nu-l știți, el este unul din producătorii muzicali actuali care colaborează printre altele cu Gojira sau FC DNB și atacă ritmuri „dubstep și altele/de/gen“ . M-aș fi așteptat ca piesa cu pricina, „Să vină un înger“ să sune…altcumva., dar acest fapt nu s-a concretizat. Un alt featuring de pe acest disc este cel alături de Cristian Hrubaru. Care este printre altele „șăfu“  principalului post de radio din țărișoara noastră care se mândrește că este dedicat sută la sută rock-ului. Desigur, se știe că pentru a  intra în playlistul oricărui radio e indicat să întreții o relație amicală cu reprezentanții acestuia…dar piesa cu pricina, „Vreau să fiu președinte“ nu strălucește. Și e mare păcat, căci textul e izbutit și în plus…e un cover autohton după Sex Pistols. Pe scurt, chestia asta merita o abordare diferită cu mai mult cohones.  

Această mică nemulțumire nu știrbește însă defel autenticitatea acestui album. Care se termină cu un scurt insert din „Marșul Imperial “ al lui John Williams, în piesa „Forța să fie cu noi“, care demonstrează – dacă mai era cazul – că băieții de la Altar nu duc lipsă de umor. 

Sound-ul Altar este cel pe care-l știm de atâta vreme. Fără cusur. Versurile sunt inspirate și totul sună cât se poate de corect. Dar și previzibil. No surprises, vorba unui cântec al celor de la Radiohead. Este o sonată de bun augur care ar merita predată la școală în cadrul ipoteticei materii numită „Patriotism și scris corect“. Desigur, fără piesa Antitrist….. 


29 nov. 2022

Călin Pop - Cutia cu secrete

 


Led Zeppelin au inventat expresia „the song remains the same“, dar până la urmă chestia asta se aplică multor reprezentanți ai rasei umane înglobați într-un fel sau altul în ceata artiștilor care au grijă ca urechile noastre să nu fie poluate cu melodii de plastic. Alături de „cântecul rămâne același“ putem adăuga și o altă zicere de bine care subliniază faptul că dacă un lucru nu e stricat nu e nevoie să-l repari și uite așa ajungem și la noul album solo Călin Pop, Cutia cu secrete. Un disc previzibil  pentru cei care știu cine e autorul....în care sunetul de eighties – rock se amestecă cu texte izbutite și-n care vocea artistului capătă conjuncturi diferite în funcție de mesajul transmis. Cutia cu secrete are o simplitate dezarmantă pe alocuri și îi va unge la suflet pe numeroșii fani ai formației Celelalte Cuvinte. 

Și pentru că am ajuns la legendara trupă care a scris o importantă filă în istoria rock-ului autohton, simt nevoia unui mic ocol. Să tot fie câteva decenii de când subsemnatul a auzit pentru prima oară la o „serată dansantă“ piesa „Iarbă prin păr“. Cu nelipsitele ei păcănituri grație vinilului de pe care era redată piesa la acea vreme. Am ascultat melodia alături de o domnișoară care la vremea respectivă avea ochii căprui ce plângeau la zei și așa....s-a creat un context. Mai târziu am aflat că balada a fost inspirată de plimbările lui Călin Pop prin Parcul Rozelor din Timișoara, unde se înghesuiau pe bănci îndrăgostiții din anii optzeci, însă ideea ce mi s-a strecurat involuntar în creier a fost aceea că baladele de acest gen ating o coardă sensibilă și drept urmare pot fi băgate în borcanul cu piese cu un aer special. . 

E drept, de atunci multe s-au schimbat. Chiar și păcăniturile au devenit digitale.  Altele au rămas la fel. Și cu acest album solo pregătit de ceva vreme, Călin Pop a rămas la fel de inspirat. Deși...cântectul a rămas același. Și îndârjirea lui. Și asta se simte din start, fiindcă pe piesa „Niciodată“ suntem asigurați că nu se va opri niciodată și....„la ascunsa lumină va nădăjdui“.Piesele lui Călin zugrăvesc cât se poate de real cenușiul zilelor noastre dar oferă totodată și un dram de speranță. Transmit. Paul Cézanne spunea la un moment dat că o lucrare artistică care nu a început printr-o emoție nu este artă. Ei bine, Călin Pop oferă un șevalet sonor pe  care fiecare dintre ascultători îl poate colora în propriile pasteluri. După caz cu inimioarele care se regăsesc în expresia  „love is in the air“ sau motto-ul care ne-a însoțit în zilele pandemice de „totul va fi bine“. Cu deznădejdea vremurilor ciudate pe care le trăim în care a revenit la modă motto-ul „să fie pace în lume“ dar și cu un îndemn la autoapărare și rezistență. 

În piesa numită  „Fără drum“, autorul subliniază că „Între noi golul aspru/zace cu un iz sihastru/Dat mi-a fost să tânjesc/să mă-ncred...să m-amăgesc/De nebun, fără drum/Nu am cum, fără tine/ Dă ceva să simt“. Cupidon își face apariția în piesa „Portret“, o melodie care mi-aș fi dorit să fie multiplicată în mai multe exemplare pe acest disc, iar „Hoinar“ e despre vise și doleanțe cu ale ei versuri ca „Trăiesc doar prin vise/E mai bine așa/De atît doar mi-e teamă/S-ajung singur nu aș vrea“.

Discul ăsta sună așa cum trebuie și datorită colaboratorilor Toni Dijmărescu (chitară), Vlad Spătar (bas) și Flavius Suciu (tobe). Un cuvânt aparte merită și sound-ul general, căci în ciuda faptului că aranjamentele au pe alocuri aer de eighties, mixajul și masterul sunt cât se poate de actuale și per ansamblu e ceea ce ne place să definim că „sună bine“. Mai ales pe CD, unde există ș-o piesă-n plus. Și nelipsita cărticică cu textele meseriașe ale pieselor.  

Albumul ăsta nu e de ascultat pentru oamenii care ascultă muzica la semafor cu bașii dați la maxim doar pentru a impresiona ceilalți participanți la trafic și nici pentru cei care sunt obsedați de sound-urile electronice. Nu e nici pentru ascultătorii familiarizați cu anii optzeci doar din documentare. Deși n-are contraindicații privitoare la vârsta ascultătorului, e pentru cei care într-un context sau altul au luat contact cu Celelalte Cuvinte. Nu știu câți fani noi va cuceri Călin Pop prin această cutie cu secrete, dar un lucru e cert....cântecul rămâne același. 




18 nov. 2022

Stepan Project - The Man without Identity

 



Nu e un nume de prima pagină a tabloidelor. Cu toate acestea, prietenii muzicii l-au fixat în loja veridicilor. Ilie Stepan este un alchimist descins în lumea postmodernității. Descrierea cu pricina nu-mi aparține, ci am împrumutat-o din frumoasa prefață a acestui album, vinovatul fiind nimeni altul decât Mircea Mihăieș. 

 Indubitabil, suntem mai mult decât tentați să punem etichete. În momentul în care ascultăm orice disc involuntar se conturează prin colțișoarele fiecăruia banala întrebare...oare cu cine l-am putea asemui? Exact ca și creațiile anterioare ajunse la urechile ascultătorilor sub bagheta lui Ilie Stepan, albumul ăsta se distinge prin faptul că  mustește de pasaje muzicale  îmbietoare pline de culori zdravene cu tranziții între momentele suave și cele tumultoase care se derulează cât se poate de natural  și exact atunci când trebuie, nimic neffind lăsat la voia întâmplării. 

Cărticica (bookletul, dacă preferați)  ce însoțește acest disc conține o sumedenie de amănunte care conferă un context propice pentru o audiție așijderea. Imaginile cu colaboratorii materialului se succed într-un ritm mișto, există aici și un QR code care te duce la câteva texte scrise de diverse personalități despre album și chiar și o imagine superbă extrasă din memorabilul concert pe care Stepan Project l-a susținut în 31 decembrie 2006 în burciul orașului Timișoara. Desigur, nu lipsesc nici textele pieselor și pentru că tot am amintit de booklet nu am cum să omit tocmai cuvintele cu care Ilie Stepan își descrie acest album. 

Albumul este și despre țipătul mut al deznădejdii lumii în fața parveniților ticăloși ai noilor sisteme, reinventați și rutinați întru oroare în cadrul democrației originale. Și despre momentele de posibilă pierdere a reperelor existențiale, și cele când fascinația cosmogonică a infinitului, cu plusul și minusul lui, lasă loc unei noi și iluzorii dimensiuni: infinitul imediat. Infinitul OMULUI FĂRĂ IDENTITATE.Și, la final, mai presus de orice, despre puterea florii, a iubirii și a izbăvitoarei rugăciuni pentru Lumină.

„The Man without Identity”  cuprinde variante alternative ale pieselor editate de Stepan Project, iar startul este dat de  „Cântec pentru lumină, piesa care te duce spre un orizont plin de speranță, care mai apoi capătă valențe interesante în Flying Birds Over a Poppy Field. Păsările care traversează câmpul cu maci ciripesc aparte și prin prestația lui Liviu Butoi și a lui Cristian Bălteanu , iar clapele lui Doru Apreotesei sunt și ele la fix. Tema etno care se strecoară cât se poate de inspirat peste soundurile lui Dixie Krauser și cele ale lui Horea Crișovan este memorabilă.  Începutul de film din  The Crusader te azvârle într-o peliculă plină de mister, unde vocea lui Christian Rudnik are un efect aparte, iar The Alchemist and The Prostitute e plină de crâmpeie de originalitate prin prisma deselor schimbări de ritm. Ascultând cu urechile ciulite Time Machine nu ai cum să nu te gândești la Lev Tolstoi și al lui roman Război și pace, iar Replici pe versurile lui Mihai Eminescu este fără îndoială cel mai delicat punct al acestui disc. 

Dacă e să aleg cireașa de pe tort, fără îndoială mă opresc la Cabala ticăloșilor. În principal pentru că momentele furtunoase se împletesc mirific cu cele molcome. Sau pentru că Octavian Horvath „Vita“ si Dana Borteanu aduc un șarm în plus. Sau pentru că pe fundal se aude și Ștefan Dandu. Cel care în luna martie a acestui an a lansat „Texte pentru muzichii timișorene“.  După piesa care dă titlul acestui album avem parte de Ispita, în care colaborează și regretatul Alex Boița Perin iar rugăciunea pentru lumină este un final cât se poate de reușit pentru un album care abordează stări multiple. 

The Man without Identity seamănă și cu o partidă de șah care poate fi lejer inclusă în capitolul meciurilor captivante. O încleștare pe viață și moarte între păsărele care ciripesc deasupra cîmpurilor de maci și ale nesăbuiților din Cabala Ticăloșilor, cei cu furtul, mita și hoția/ o slăvesc-n cârdășia/ ce le crește avuția. Pe lângă actorii principali, pe tablă se regăsesc și o serie de pioni, fiecare cu rolul său binedefinit. Nu știm exact rezultatul jocului, căci partida cu pricina e în plină desfășurare. Ceea ce este cert este că în lumea atât de divizată în care trăim, Stepan Project creează o punte de legătură între oameni prin magia muzicii. 




22 feb. 2022

Oigăn - Antimaterie

 


Există oare vreo legătură între romanul lui Alexandre Dumas cu cei trei mușchetari și viralul care a făcut înconjurul internetului cu răspunsul fenomenal al întrebării câţi cai pot fi înhămaţi la o căruţă? Desigur. Descoperirea a fost făcută de Eugen Nuțescu. Cel care răspunde și la numele de artist Oigăn. Cel care a lansat albumul Antimaterie. Într-una din melodiile de aici aflăm faptul că „trei mușchetari curajoși / merg pe șase cai frumoși“. Și pentru ca totul să fie și mai șmecher, melodia „Matematica“ este cântată de „profesorul“ Adi Despot, cel care a devenit la rându-i viral prin răspunsul adresat unei domnișoare reporterițe de la Music Channel referitor la câți artiști participă la evenimentul unde erau prezenți, adică "Trei, în ...a mea!". 

Antimaterie este titlul albumului inventat de Oigăn. Un disc care te poate duce în diverse „filme“. Logic, căci muzica dă frâu liber imaginației și se poate lăuda cu coordonate greu de contabilizat. Reușește să acceseze amintiri din copilărie care stau ascunse în diverse cotloane.  Și care ies la suprafață în momente cât se poate de neașteptate. Personal, după audiția albumului am rămas cu un flashback care n-a mai ieșit la iveală de ...ceva vreme. E vorba de emoția vie cu care așteptam primirea manualelor la începutul fiecărui an școlar. Și mai specific, prima pagină a abecedarului din clasa a 1-a în care pe prima pagină se lăfăia imnul. Ăla  cu „Roșu galben și albastru / Este-al nostru tricolor / Se înalță ca un astru / Gloriosul meu popor“. Revenind la realitate, e de bun augur să amintesc că albumul ăsta conține 11 materii cu niște profesori mișto din lumea artistică autohtonă. Pe scurt, un material discografic care are în spate un concept solid și care e bine „executat“. Nu chiar pe gustul oricui, dar la acest aspect voi reveni mai târziu....

Toată lumea știe că autorul acestui disc este un tip care debordează de energie pozitivă . În plus, și-a creat un fel aparte de a se exprima, fapt care i-a asigurat o „semnătură“ distinctă, care este ușor recogniscibilă și-n diversele proiecte în care a activat de-a lungul vremurilor. Carevasăzică încă din primele acorduri ale piesei de deschidere e clar că ai de-a face cu Oigăn. Mai mult decât interesant e faptul că primele versuri ale melodiei care deschide discul sunt....„Am făcut-o iar de oaie“. Desigur, ideea e cât se poate de justificată căci în melodia care îl are ca profesor pe Mani Gutău (Urma) e vorba de zoologie . O materie care include referiri spumoase inclusiv la ....cai verzi pe pereți . 

Ora de sociologie care este etalată aici de Jurajk este fără îndoială cea mai sprintenă. E ușor diferită de sound-ul de „downtempo“ care răzbate din alte creații și oferă o orchestrație șugubeață. Habar n-am dacă atunci când a compus această piesă, Oigăn s-a inspirat sau nu dintr-un hit al celor de la Vunk. Dar există aici o similitudine, un pattern. Cei de la Vunk spuneau la un moment dat „ „Din 1000 de flori parfumate eu te-am cules / Din 1000 de măsti colorate tu m-ai ales“, iar la ora de sociologie chestiunea aceasta s-a metamorfozat în „Dintr-o mie de claxoane l-am ales pe al tău / Iar tu dintre sute de cai putere ai ales să fii bou“….

Printre momentele remarcabile ale acestui disc nu am cum să nu remarc ora de desen, unde profesorul este chiar Oigăn. Este vorba de o oră care este înghesuită în un minuțel și 30 de secunde și care te duce cu gândul la nemuritoarele bijuterii sonore lansate de-a lungul vremurilor de Nicu Alifantis sau Alexandru Andrieș. Și asta nu doar din cauza lungimii compoziției, ci mai ales datorită sound-ului ei. 

Pe lângă piesa de matematică în care solistul celor de la Vița de Vie dă glas versului  „regula de trei simple / explicată în două cuvinte“, un alt punct fierbinte este ora de muzică, o compoziție care ai impresia că a fost „culeasă“ din coloana sonoră a vreunui film care începe cu celebrul leu al celor de la MGM Studios. Și chiar și ora de filozofie, unde cuvintele-s de top: „Cu mintea bolnavă / Dar ficatul perfect funcțional /Mi-am pus vin în otravă / Și-am devenit Brusc Sentimental“.

Pe planul orchestrațiilor muzicale există aici trei momente care ies întrucâtva din chestiunile specifice cu care ne-a obișnuit Oigăn. E vorba de Limba și literatura română, Meteorologie și Anatomie, care amintesc nițel de genuri mai spre trip – hop și te pot duce cu gândul la Massive Atack sau Gorillaz. Ruperile astea de „sound“ sunt cât se poate de binevenite, căci scot albumul din sfera sound-ului „predictibil“. Poate dacă și alte piese erau îmbrăcate în straie din ciorba asta, rezultatul ar fi putut fi și mai reușit. 

Dacă ar fi să caracterizez Antimaterie în patru cuvinte, acestea ar fi „rock cumințel cu snoave izbutite“. Impresia generală pe care o am după audiția acestui album este aceea că Oigăn pune accent puțin mai mult decât 50 la sută pe texte. E de înțeles căci Eugen Nuțescu este cunoscut și pentru poeziile etalate în volumul „Piese de schimb pentru păsări călătoare“. Un lucru e cert: domnul care ne servește aceste (anti)materii are un drum bine conturat și este sincer. Drept urmare, discul ăsta e idem. Dincolo de asta, poeziile cântate într-un ambalaj sonor din sfera rockului blajin cu ajutorul unor profesori remarcabili (n-am să enumăr lista acestora, ea putând fi consultată de cei interesați pe tracklist) vor reuși să atingă corzi sensibile în rândul acelora care au vibrat și până acum pe creațiile lui Eugen Nuțescu. Sau și mai pe scurt: a ieșit bine, dar se putea și mai și.....Ah, și era să uit. La plusuri e musai să amintesc faptul că albumul ăsta poate fi precomandat și pe vinil și va conține și o copertă gatefold. Minusul l-ar putea constitui faptul că durata acestui album este de 28 de minute și 40 de secunde. Poate era loc și de niște remixuri p-aici. Doar zic! 


19 ian. 2022

Lil Obeah - From Transylvania

 



Albumul de debut semnat Lil Obeah are o copertă șmecheră și o descriere care la prima citire te poate băga în ceață. „Conceptul albumului este dezvoltat în jurul muzicii dub, reggae influențe din filme horror clasice dar și folclor și folk românesc produs și promovat înainte de ’89 de Electrecord“. Desigur, nu e nimic de groază aici, doar clasica imagine în care Transilvania e asociată inevitabil cu „horror“ –ul Dracula. Dincolo de etichete, e un disc care se pretează a fi ascultat de oricine, indiferent de preferințele muzicale. Da, există aici multe influențe dub, niscaiva reggae și chiar și reminescențe de folk și topping mișto de folclor. Dar și theremin , țambal și alte bunătățuri care creionează un amalgam gustos și care merită atenția sporită a oricărui meloman care vânează acel „ceva“ care face diferența între banal și original. 

Fără tăgadă, primul contact cu lumea sonoră imaginată de Andrei Bucureci, cel care se află în spatele pseudonimului Lil Obeah, este unul aparte. Și asta nu doar datorită spectrului sonor ci și grație versurilor. „Grăbește-te, iubito, hai, fii gata/ Mașina timpului ne-așteaptă-n zori/ Azi străbătând dimensiunea patra/Vom fi o clipă doi nemuritori/ Bătrânul velț cu fața gânditoare,/Va fi șoferul acestui mare vis/Și tu, cea mai frumoasă călătoare/Prin timpul ce părea pe veci închis“ – sunt cuvintele care te-ntâmpină maiestuos în prima piesă a acestui disc, Mașina. Desigur, e vorba de versurile lui Dan Verona pentru piesa lui Mircea Baniciu – Mașina Timpului, care au clar iz de Electrecord. Cuvinte inventate de poetul responsabil pentru multe alte hituri Electrecord și nu numai, printre cei care au cântat pe textele lui numărându-se Mihaela Runceanu, Victor Socaciu, Holograf, Mădălina Manole, Pasărea Colibri sau Ștefan Hrușcă. Dincolo de textul cât se poate de șmecher , felul în care este îmbrăcată piesa lui Mircea Baniciu este de mare efect. Și nu e de mirare, căci această piesă (la fel ca și multe altele de pe aici) este îmbrăcată sonor de niște oameni competenți de peste hotare cunoscuți în branșă după nume ca Dub Collosus sau Transglobal Underground. Lista colaboratorilor care au pus umărul la acest album este impresionantă, deci nu ar trebui să mire pe nimeni faptul că „From Transylvania“ este divers, colorat și plin de savoare prin toți porii săi. 

Sample-ul din ultimul discurs rostit de Nicolae Ceaușescu care însoțește piesa „Iluzia“ este un alt punct interesant al acestui disc, bucata cu pricina fiind un amestec care-ți poate aduce aminte de sound-urile etalate deYellowman, Dreadzone sau Asian Dub Foundation. Sonoritățile folclorice românești presărate în doze cât se poate de optime adaugă un plus de șarm synth-urilor electronice iar briza jamaicană care este emanată de majoritatea compozițiilor merge direct la sufletul melomanului. Deșert și Haos (aceasta din urmă realizată cu ajutorul producătorului Mihai Costache) sunt momente inspirate, iar odată ajuns la piesa „Copii“, realizezi încă o dată – dacă mai era nevoie – că oamenii care au adus la lumină această poveste sonoră au făcut o treabă cât se poate de lăudabilă. Pe niște versuri „electrecordiste“ folosite în varianta originală de Valeriu Sterian (Copiii noștri merg la școală/Își inventează jocuri noi/Dar dimineața când se scoală/Privesc neliniștiți spre noi), piesa pornește într-un ritm cât se poate de previzibil, dar pe parcurs explodează din loc în loc cu momente de haos bine organizat în care folclorul românesc se mulează perfect pe nebunia instrumentelor pe care le numim îndeobște „vestice“ sau „moderne“. 

O altă cireașă de pe tort este piesa care încheie acest album, Interior, o variantă șmecheră a piesei interpretate de Implant pentru Refuz. Și asta nu e tot, căci dincolo de varianta inclusă pe disc, cei interesați pot asculta un întreg E.P. în care piesa timișorenilor este rearanjată în nu mai puțin de șase variante adorabile, una mai mișto ca cealaltă, toate beneficiind de tratamentul unor artiști britanici. Dealtfel, Lil Obeah mai are câteva piese cu colaboratori aleși pe sprânceană... mișto care merită și ele audiții cu urechile ciulite. Una peste alta, echipa care și-a propus să aducă Transilvania în Jamaica a făcut o treabă cât se poate de bună iar o altă veste cât se poate de șmecheră pentru melomani este că discul ăsta este programat să apară și pe vinil


16 ian. 2022

Petre Ionuțescu - Murmur (Live)

 



Dacă ați avut vreodată ocazia să-l ascultați pe Petre Ionuțescu, e clar că ați sesizat niște influențe. Cel mai la-ndemână exemplu în acest sens este trompetistul norvegian Nils Petter Molvaer, care dealtfel i-a încântat pe melomani și-n vara anului trecut în cadrul celui mai șmecher festival de jazz din țara noastră, cel de la Gărâna. 


La sfârșitul anului 2021, Petre Ionuțescu a lansat  albumul „Murmur“, un material discografic ce conține opt piese proprii, care au fost pentru prima dată interpretate cu ocazia unui concert inedit susţinut pe o scenă plutitoare aflată în mijlocul lacului Trei Ape din comuna Brebu Nou, în 2020. Și fiindcă trăim vremuri completamente digitale, materialul s-a lansat într-o formă audio – vizuală. Pentru a savura așa cum se cuvine această călătorie, vă recomand cât se poate de apăsat să ascultați Murmur cu perdeaua trasă și telefonul mobil pe silențios, departe de orice dispozitiv care proiectează imagini. Fiindcă  magia stă în imaginația fiecărui ascultător .  Iar dacă ascultați la niște căști performante, veți descoperi câteva sound-uri cu adevărat mirifice.


Se știe că în vremurile noastre o bună parte din albume sunt gândite ca un slalom între genuri muzicale care în imaginația conservatorilor în ale muzicii nu au cum să se împace. Deși se scaldă uneori la granița mai multor genuri, Murmur nu a fost creat pentru a demonstra cuiva ceva. Nu ai senzația că e un disc fabricat pentru a crea vâlvă. E un basm modern de Hans Christian Andersen, cu clipocitul apei din depresiunea Gărâna care se îmbină la marea artă cu o serie de instrumente arhaice și moderne. Pentru a resimți cât se poate de exact atmosfera, un alt sfat la fel de apăsat este să ascultați albumul acesta cap – coadă. Fără a apăsa butonul pause sau skip. Doar așa ai șansa să înțelegi ideea artistului. Să te delectezi pe deplin cu sound-urile ambientale și să te deconectezi de cotidian. 

Amestecul de filon etno și sunete moderne se găsește din plin în zilele noastre. Se vede de la o poștă că multe dintre ele au fost fabricate pentru că „ciorba“ asta e trendy, carevasăzică e cool să amesteci doze de patriotism cu bla-bla-uri cotidiene. Din fericire, aici nu e cazul. Ingredientele din care este preparată ciorba asta sunt de cea mai bună calitate și nu dau impresia că au fost puse acolo doar pentru că sunt la modă. Printre lucrurile drăgălașe de tot sunt și incursiunile în sonoritățile care-ți pot aminti de  Vangelis sau Bonobo, în diverse momente, în special pe penultima piesă Dance In Blue, care se recomandă a fi cea mai experimentală piesă.  


Albumul ăsta face parte din acea categorie de discuri care fie ți se strecoară deîndată sub piele,fie intră direct la categoria „never again“. Nu poate fi etichetat în acele categorii „hipster – friendly “ care atrag multă lume în zilele noastre, iar principalul motiv pentru care reușește să-ți capteze atenția este acela că îmbină într-un fel cât se poate de adorabil modernul cu clasicul. Sunetele naturale neșlefuite cu efecte moderne care nu-s introduse în ecuație doar pentru că le folosesc și cei care compun pe bandă rulantă muzică pentru hipsteri. 



Probabil că dacă eşti un robot care servește mâncarea la Jocurile Olimpice de la Tokio din 2022  există şansa să nu fii atins de muzica acestui disc. La fel ca și alți muzicieni din branșă, Petre Ionuțescu are un dar aparte de a te teleporta într-o altă lume. În care cuvântul de ordine este „lejer“. Murmur e  un disc pe care îl „simţi“ cu toată fiinţa. Din loc în loc ai impresia că piesele astea au fost compuse special pentru urechile tale și savurezi momentul pe deplin.  Marea majoritate a pieselor se înscriu în registrul lejer de care aminteam anterior și există șansa ca după audiţia acestui album să devii  niţel mai bun înlăuntrul tău şi să te imunizezi cât se poate de mișto împotriva elementelor din societatea noastră care propovăduiesc cu bună știință energiile negative. 


Putem să-l numim nu jazz, neo – clasicism, electronica with good flavours, dar dincolo de etichete, urechile destupate au parte de acel sentiment de „I feel good“, pe care ar trebui să ţi-l inspire arta numită muzică. Recomand cu căldură  oamenilor deschişi la minte care apreciează deopotrivă naturaleţea jazz-ului sau a muzicii clasice dar şi frumuseţea efectelor electronice. Merge și pentru rockeri, în momentele în care e nevoie de o pauză de distors. Nu prea merge pentru cei care sunt îndrăgostiți de melodiile inspide, incolore și inodore care se difuzează în exces în zilele noastre, dar...- cine știe? – poate merge și-n această situație. Cu risul de a folosi cuvinte mari m-aș risca să cataloghez acest disc printre cele mai bune albume din categoria basme sonore din ultima vreme în România. 



9 nov. 2021

Lucia - Immersia

 



Clișeele spun că Lucia este probabil primul star Youtube din România, grație cover-ului ei la piesa „Silence“ a celor de la The Mood. În cei nouă ani scurși de atunci, piesa cu pricina a adunat peste 28 de milioane de vizualizări, iar „fata de la pian“ a lansat două albume și un E.P., acesta din urmă fiind lansat la mijlocul lunii octombrie, taman la Budapesta, în cadrul unei conferințe muzicale. Imediat după succesul primului ei single, Lucia a fost cooptată de cei de la Global Records, care nu s-au sfiit s-o eticheteze drept un amestec de Regina Spektor și Adele. După cele două albume lansate la casa de discuri care e răspunzătoare pentru tonele de Inna (de exemplu), artista a devenit independentă și...bine a făcut.  

Promovată pe bună dreptate drept un „produs de export muzical al României“, Lucia reușește să se ridice la înălțimea așteptărilor cu acest Immersia. Chiar dacă conține numai cinci piese, acest E.P. creionează cât se poate de fidel multitudinea de stări cu care ne confruntăm zi de zi. Imaginea de „fata cu pianul“ extrasă parcă din tabloul omonim al lui Paul Cezzane cu care s-a ales Lucia datorită debutului ei te poate duce cu gândul la Tori Amos, Demi Lovato sau chiar Alicia Keys. Exemplele pot curge la nesfârșit, dar ideea este că compozițiile de aici au personalitate. Din această cauză acest „bebeluș pandemic“ (cum a fost descris acest E.P. de Lucia) este unul de remarcat. Pe plan instrumental, lucruriles cât se poate de diverse.  Prima piesă, „Simple“ te duce cu gândul la compozițiile nemuritoare ale celor de la Massive Atack, iar în „Who“ ai impresia că tocmai asiști la un featuring de Mount Kimbie și Austra. „Hitul“ acestui E.P. este „Rogue“ care are un iz de Birdy meets Jamie XX, iar finalul din„ All of the world“ poate să-ți creioneze o posibilă colaborare Radiohead cu Alexandrina. 

Și dacă toate astea nu v-au convins să ascultați acest E.P., mai există ș-un bonus. E vorba de concertul acesta, filmat în pădure care merită ascultat la căști. Tot la capitolul chestii interesante ar mai fi de menționat și faptul că acest E.P. nu a fost lansat ca CD ci sub formă de art work. „Cine vrea să ne susțină ‘cumpărând albumul’ poate să cumpere un poster cu un artwork minunat” spune Lucia.

Și fiindcă trăim într-o lume imperfectă am descoperit și două minusuri. Unul este legat de lungimea acestui E.P. Deși nu am pretenția să ascult un triplu album de concepție în 2021, parcă cinci piese e prea puțin. Iar, celălalt minus....mi-aș fi dorit ca măcar o cincime din acest E.P. să beneficieze totuși de text în limba română. Sau măcar în maghiară, dacă tot e „produs de export.“. Una peste alta, sincere felicitări pentru una din cele mai interesante apariții discografice „pop/indie“ din țărișoara noastră din ultima vreme.