De ascultat

  Puține formații din lumea asta au darul de a te face să le asculți cu aceeași plăcere ca și când le-ai auzit pentru prima oară. Dar dincolo de valurile de nostalgie, Depeche Mode face parte din gașca trupelor care se reinventează aproape de fiecare dată, iar dincolo de eternele clișee care s-au spus de-a lungul anilor despre ei rămâne senzația de bine cu care te molipsești după audiția compozițiilor lor. Și pentru asta...jos pălăria.  Fie că-ți place, că suporți muzica lor sau ai impresia că e cea mai nașpa chestie muzicală de pe planeta noastră, e clar că oricine are o părere visavis de trupa care a debutat în 1981 cu albumul Speak & Spell. Revenind la zilele noastre,minunea s-a produs, căci avem cel de-al 15-lea material discografic, Memento Mori. Un disc care s-a născut în vremuri complicate ( și datorită morții lui Andy Fletcher) dar care este musai de ascultat. Spre deosebire de precedentul „Spirit“ (2017), care în opinia subsemnatului  nu se încadrează defel î...

Nu știu alții cum sunt, dar eu după audiția albumului de debut al celor de la Omelette mi-am adus aminte de Capital Cities. Duo-ul acela din Los Angeles care au cântat printre altele și la festivalul Exit de la Novi Sad și care ne-au încântat cu nemuritorul Safe and Sound sau cu șarmanta piesă care poartă titlul de I sold my bed but not my stereo.  Dacă e să dăm crezare declarațiilor artiștilor, proiectul bucureștean  Omelette a pornit dintr-o joacă, dintr-o nevoie de a nu se lua atât de mult în serios și de  „a face ceva simplu, direct și diferit de ce făcuseserăm cu Jazzadezz“.  Dez la voce, Alin Zăbrăuțeanu la sintetizatoare și la pupitrul de producător și Vali Chincișan la animație și vizuale reușesc cu acest debut să readucă noțiunea de „distracție“ fără a apela la tertipuri banale. Desigur, muzica synthpop care la prima vedere îți amintește de glorioșii ani 80 este omniprezentă în multe dintre creațiile unor artiști pop d-afară și chiar dacă nu aduce nimic...

                                         Având în vedere faptul că în zilele noastre trendurile în materie de electronic – pop se schimbă cu o rapiditate alarmantă, cinci ani de pauză în acest domeniu pot fi fatali. Canadienii de la Junior Boys nu ar trebui să fie o noutate pentru cei care digeră sound-urile electronice, căci începând din 1999 au reuşit să creeze oareşce „valuri“ în acest domeniu, iar cele patru materiale discografice editate până în 2011 le-au conferit o aură „specială“ printre fani. Chiar dacă „Big Black Coat“ vine după cinci ani de pauză de la precedentul It's All True, piesele astea „prind“ foarte bine încă de la prima audiţie şi reuşesc să surprindă cât se poate de veridic noile tendinţe în materie de electronic – pop. Jeremy Greenspan şi Matt Didemus oferă un synt...

                                           „Chaleur Humain este antidotul perfect împotriva conservatorismului muzicii pop“, remarca cât se poate de corect Alexis Petridis în cronica dedicată acestui album care a apărut zilele trecute în ziarul britanic The Guardian. În spatele numelui Christinne And The Queens se află  o singură persoană, Héloïse Letissier, cea care în ţara ei natală a devenit în ultimii doi ani o adevărată vedetă mainstream. A ocupat poziţii fruntaşe în topuri şi a cucerit o serie de premii (inclusiv două distincţii la Victoires de la musique 2015) cu acest material de debut care a apărut în Franţa în 2014. Între timp albumul a fost lansat şi în America în toamna anului trecut şi a fost scos şi pe cea mai importantă piaţă de discuri din lume, cea brit...

E un contrast evident între coperta întunecată şi titulatura acestui al doilea album al proiectului canadian Trust. Contradicţiile nu se opresc aici, căci dincolo de tărâmul bucuriei şi coperta sumbră a albumului, melomanul are parte de un disc cu totul diferit faţă de debutul canadianului Robert Alfons, despre care aţi citit aici. De data aceasta, „bucuria“ sonoră nu vine cu una cu două, albumul ăsta având nevoie de mai multe audiţii pentru a fi pe deplin înţeles. Sincer, la primele audiţii ale acestui Joyland, am fost oarecum dezamăgit. N-am simţit acele miresme catchy ale unor piese ca Dressed for space sau Candy Walls. Dar, la ascultări succesive am găsit altceva: discul ăsta e mult mai închegat şi matur în ansamblul său decât TRST. Deşi în mare parte, aranjamentele sonore se păstrează oarecum în zona darkwave sau goth – electronica, ascultătorul e vrăjit cu mult mai multe ingrediente strecurate cu abilitate printre piese. Prima piesă a albumului “Slightly Floating” te avertize...

Nu mai e un secret pentru nimeni faptul că pentru a avea parte de succes în zilele noastre, e musai să-ţi cânţi creaţiile în limba engleză. Iar dacă ai avntajul de a te fi născut în UK sau USA şansele de a fi băgat în seamă de critici se dublează. Dincolo de acest areal geografic există însă tone de muzici „şmechere“. Iar atunci când vorbim de Franţa, avem o situaţie cât se poate de specială, căci artiştii din această ţară au ştiut întotdeauna să fie „altfel“. E şi cazul celor de la La Femme, o trupă născocită de Sacha Got (clape) şi Marlon Magnée (chitară), care alături de alţi colaboratori au editat albumul de debut Psycho Tropical Berlin, un disc căruia cel mai confortabil ar fi să îi aplici eticheta „psycho – punk“. Dar e mult mai mult, croyez – moi! Printre motivele pentru care orice om care savurează sunete interesante ar trebui să pună mâna pe acest album este celebra expresia „cherchez la femme“. Dincolo de glumă, e coperta albumului. Şi dincolo de toate, e abilitatea cu car...

Cred că e destul de clar pentru toată lumea cam ce stil muzical poate aborda un proiect care se lansează cu un album numit „Dark Matters“. Trecut-au trei ani de atunci, iar între timp proiectul Torul a mai editat materialul discografic „In Whole“. Care a beneficiat de oareşce succes din partea urechilor îndrăgostite de electro – pop. Cel de-al treilea album al grupului din Slovenia care poartă numele de Torul are toate şansele să devină mult mai „înfipt“ în inimile melomanilor, căci conţine doze serioase de good – time – music. Desigur, primul lucru care îţi poate trece prin cap atunci când auzi de Slovenia este Laibach. Sau poate pentru cei care au prins adevăratul E.B.M. mai poate intra în discuţie şi Borghesia. De acum încolo, categoric, alături de ei merită să stea şi Torul. Un proiect alcătuit din producătorul Torul Torulsson, chitaristul şi clăparul Jan Jenko şi solistul Borut Dolenec.

Distanţa dintre precedentul disc semnat John Grant – Queen of Denmark, şi acest Pale Green Ghosts este de trei ani. Dincolo de glumă, distanţa reală e ca de la cer la pământ. Şi asta pentru că precedenta realizare discografică a fost o reală desfătare sonoră care şi-a luat „seva“ undeva din sonorităţile folk – rock ale anilor 60 – 70, în timp ce acum alături de ele au apărut din belşug sunete scoase parcă din era Kraftwerk. Chiar şi Sinead O Connor a fost mega – impresionată de John Grant, căci pe discul ei How About I Be Me (And You Be You)? a  avut curajul să cânte un cover după piesa care dă titlul debutului solo al lui John Grant. De această dată fostul solist al trupei The Czars, a apelat la serviciile producătorului muzical Biggi Veira de la GusGus. Poate pentru faptul că actualmente amândoi stau în Islanda. Sau nu.

In momentul in care esti pus sa etichetezi un album de genul The Silicone Veil, esti intr-o oarecare dificultate. Evident, as putea sa ma avant in descrieri de genul „un amalgam de new classical music stropit din belsug cu influente folk si synth-uri care ti se cuibaresc in ureche instantaneu“. Doar ca....niciuna din etichetele de mai sus nu pot fi aplicate pentru aceasta auditie complexa. Ei bine, din fericire, tocmai asemenea „ciorbe“ greu de descris fac deliciul oricarui meloman interesat de nou si frumos. Daca n-ati trait in ultimii ani in Norvegia, exista mari sanse ca numele de Susanne Sundfør sa nu va spuna nimic. Gratie atotputernicului Internet, am aflat ca acest nume a creeat multe valuri in tara ei natala, unde precedentul ei disc „The Brothel“ a stationat multe saptamani pe prima pozitie a topurilor. The Silicone Veil e un material discografic plin de romante moderne fabricate in tara in care se afla cel mai adanc lac din Europa, care contine o sumedenie de „carlige” son...

Buna seara, bine ati venit in lumea noua a lui Schiller - cu aceste cuvinte incep în mod traditional albumele de studio ale artistului Christopher Deylen aka Schiller. Pe care spre rusinea mea, l-am descoperit relativ tarziu, odata cu marele sau hit „I feel you/in every stone/in every leaf of every tree/if ever grown“, o superba compozitie croita in stilul Depeche Mode, in care indatoririle vocale au fost sublim executate de fostul solist Wolsheim, Peter Heppner. E greu de crezut ca au trecut noua ani de la acest superb single, dar ideea e ca omul nu a stat pe margine in tot acest rastimp, ci a editat disc dupa disc, ajungand acum la albumul cu numarul sapte (de studio) numit Sonne. Clasicul clasicul intro de „herzlich willcomen“, oarecum de moda veche, care nu se mai practica de  confratii mai tinerei inglobati in mendrele muzicii electronice, are rolul de a te pregati pentru o excursie geniala, care se intinde pe parcursul a unul sau doua CD-uri.

Ca mass – media are nevoie intotdeauna de etichete noi nu mai e o noutate. Dar atunci cand in prezentarea unui artist citesti negru pe alb ca scopul acestuia este acela de a creea „muzica bipolara“, parca e prea de tot. „Suntem interesati in contradictii muzicale, credem ca aici apare magia, vrem sa amestecam muzica populara franceza cu punk-ul si luptam impotriva plictiselii din muzica de azi“, se spune in comunicatul de presa al acestui disc, care a iesit la Noir Pop. Un nume cu grija ales, caci dincolo de faptul ca acest „pop negru“ pus la cale de un tip care odionoara isi facea veacul intr-o trupa punk numita Asyl nu e tocmai atat de revolutionar cum are spune unii, fara indoiala cele 11 piese care s-au strecurat pe albumul lui de debut iti dau impresia ca ai de-a face cu un produs bine definit si slefuit. Cat o sa schimbe chestia asta muzica franceza, ramane de vazut totusi...

Imagineaza-ti ca intr-o superba zi de vara te afli la geamul Orient Expres-ului si parcurgi distanta dintre Herculane si Orsova. Privirea ti-e absorbita de spectaculoasele privelisti care ti se intiparesc pe retina cu viteza. Din cand in cand insa, atunci cand trenul incetineste, observi involuntar mormane de gunoaie aruncate de-a lungul caii ferate. Ceva nu pusca in peisaj, isnt it? Calatoria prin cel de-al doilea album al celor de la The XX are aceleasi coordonate. Feericele peisaje reprezentate in acest caz de constructiile sonore sunt umbrite de un predominant sentiment de tristete care emana din piese. Of course, at the end of the day, calatoria e una de vis, cu toate inadvertentele care s-au strecurat in ea.

Love in the age of war e ca si o intalnire pe care o ai brusc cu un prieten cu care nu te-ai mai vazut din copilarie. Asta in cazul in care stii fara sa cauti pe Google cu ce se mananca new wave –ul. In caz contrar, poate e bine de stiut ca trupa de fata isi are sediul central in Canada si este concentrata in jurul vocii baritonale a lui Ivan Doroschuk. Desi in comparatie cu alte nume gigantice din acea perioada, trupa asta n-a avut decat una bucata mare hit (The Safety Dance), stilul asta de bubblegum synth pop care poate creea similitudini cu era Sisters of Mercy din anii 80 e unul cat se poate de reconfortant, chiar si la trei decenii distanta si ofera o reala desfatare auditiva.

Daca va spun ca Peter Heppner are cea mai memorabila voce din showbiz-ul muzical german, are cineva curajul de a ma contrazice? Cel de-al doilea album solo al fostului membru al trupei Wolfsheim reuseste sa-ti creeze niste stari cat se poate de diverse, croite desigur in randul acelui aer de melancolie care pluteste peste toate creatiile germanului. Ca si-n alte cazuri, e greu de zis ce muzica face domnul acesta care a colaborat cu Schiller, Paul van Dyk sau Nena. E clar ca e synth – pop, caci in vremurile noastre orice formatie care foloseste synth-uri fara sa fie penibila poate fi incadrata in aceasta palarie. Pe de alta parte e si darkwave, pentru ca foloseste – cu cap si talent – elemente specifice muzicilor „intunecate”. Daca as zice ca omul acesta face un synth-pop optzecist care aduce pe alocuri a Depeche Mode sau Sisters of Mercy si alte bunataturi din aceeasi categorie n-as fi probabil departe de adevar.

V-ati intrebat vreodata cum ar suna Unheilig in engleza? Ei bine, atunci si curentul Neue Deutsche Härte (NDH) ar trebui sa se numeasca New German Hardness. Revenind la realitate, cel de-al 8-lea album al trupei care e inclusa in curentul ce poarta numele de Neue Deutsche Härte e complet in germana, dar acest fapt n-ar trebui sa sperie pe nimeni. Chiar daca nivelul meu de cunostinte in limba lui Gothe e „eine kleine“, melodiile celor de la Unheilig reusesc dintotdeauna sa beneficieze de o rezonanta aparte in urechi. Oricat te-ai invarti, atunci cand asculti Unheilig nu ai cum sa nu faci referire la Rammstein. Iar echipajul acesta e cel putin pe picior de egalitate cu mult mai cunoscuta trupa condusa de de Till Lindemann.

Se stie: muzica e cea mai puternica forma de magie. Iar atunci cand ceva iti pica cu tronc, degeaba stai sa cauti explicatii plauzibile, caci vraja e facuta deja. In cazul de fata, samanii care alcatuiesc acest proiect isi au sediul in Canada si se numesc Robert Alfons si Maya Postepski. In cazul in care nu ocolesti cu buna stiinta muzica electronica, exista sansa s-o stii pe Maya din cealalta trupa a ei, Austra, responsabila pentru unul din cele mai misto discuri ale anului trecut, despre care ai putut citi aici . E de ajuns sa arunci o singura privire pe coperta ca sa realizezi ca acest exercitiu sonor nu face parte din categoria „shiny happy people“ si categoric nu e vorba de un album pe care sa-l faci cadou la aniversarea matusii. Desi emana un aer cat se poate de dark, specific muzicii goth, albumul acesta e unul in care poti avea deplina incredere, caci te rasplateste cu o caldura launtrica. Felul in care este structurata muzica elimina ideea de plictiseala printr-un exerciti...

Ma vad nevoit s-o repet a nu stiu cata oara, tot ce vine din tarile nordice ale Europei e special. Chiar si suedezele care veneau pe vremea lui Ceasca pe Litoral erau asa. Redevenind serios, majoritatea produselor muzicale de p-acolo au un iz aparte. La fel sta treaba si cu CasioKids, o trupa de synth – pop din Norvegia care prin 2008 au reusit performanta de a patrunde in topul oficial al Marii Britanii cu primul single cantat exclusiv in limba norvegiana. De data aceasta, muzicienii recidiveaza cu Aabenbaringen over aaskammen, un titlu care in traducere inseamna Revelatia deasupra muntilor, un material superb care contine zece melodii axate pe acelasi taram stilistic. Piesa care deschide acest album – si care totodata da titlul acestui material – este o melodie instrumentala care a fost realizata alaturi de o mini – orchestra, dar adevaratul start este odata cu piesa secunda a discului Det Haster!, single care fara indoiala face parte din momentele speciale ale albumului. Sound-u...

Unul din clipurile muzicale care mi-a picat cu tronc in ultima vreme mi-a adus in atentie o trupa care a scos o gramada de albume prin Germania, care activeaza de prin 1997 si care-si spune Northern Lite. Daca e sa te iei dupa criticii muzicali germani muzica lor poarta denumirea de neo – pop, carevasazica o imbinare de pop cu diverse stiluri incadrabile in galeata muzicii electronice. Gasesc categorisirea asta o mega – tampenie monstruoasa, caci aceasta imbinarea dintre electro, synth – pop si chitari nu are nici in clin nici in maneca cu nimic din zona pop. Dupa mai multe schimbari de componenta oamenii acestia au intrat in posesia premiului de cea mai buna trupa indie/electronic la Dance Music Award din Germania, iar daca ar fi sa-I inrudesc “undeva” pe Northern Lite, asta ar fi mai degraba in zona Sono, Yello sau chiar Paul Kalkbrenner (mai ales in They say). Printre remixurile care le-au executat de-a lungul anilor, se numara si cateva track-uri pentru Sigue Sigue Sputnik, Rammste...

Nu-i musai sa fii un magician ca sa descoperi ca rezonez destul de serios la borcanul care include asa numita muzica synth – pop, e de ajuns sa arunci o privire la albumul anului 2010 de pe acest blog . Asadar, nutresc niste sentimente multicolorate vizavi de minunata lume a sound-urilor inventate de-a lungul timpului de domnul care a fost poreclit adesea un soi de Benjamin Franklin al synth-ului, monsieur Vince Clark. Vinovat printre altele pentru actul oficial de nastere a Depeche Mode-ului. Dupa mici opriri prin Yazoo si The Assembly, tipul acesta a dat un anunt intr-o revista de specialitate (Melody Maker) si l-a „cules“ pe Andy Bell, semnand astfel un alt act de nastere, de aceasta data pentru Erasure. Anii au trecut, iar dupa peste 25 de milioane de discuri vandute in lumea intreaga si la patru ani distanta fata de precedenta realizare discografica, duo-ul a revenit in lumina reflectoarelor cu Tommorows World.

Daca urechile tale asculta muzica doar in sala de asteptare a unui cabinet stomatologic, s-ar putea sa nu simti nimic din prospetimea duo-ului canadian New Look. La fel sta situatia si daca asculti cai verzi pe pereti si ti-e totuna daca in fundal e hitul aflat pe locul doi sau trei in topuri la ora actuala. Daca te consideri insa un meloman cu capu pe umeri nu ai cum sa nu fii macar surprins – daca nu uimit – dupa ce degusti asa cum trebuie discul de debut al cuplului Sara Ruba si Adam Pavao, „husband and wife“ pe bune. Ce trebuie sa stii este ca oamenii au domiciliul in Canada si pot fi inglobati in linii mari in tot – mai – trendy – ul synth – pop care isi traieste o noua tinerete in cercurile muzicale.