The XX - Coexist

Imagineaza-ti ca intr-o superba zi de vara te afli la geamul Orient Expres-ului si parcurgi distanta dintre Herculane si Orsova. Privirea ti-e absorbita de spectaculoasele privelisti care ti se intiparesc pe retina cu viteza. Din cand in cand insa, atunci cand trenul incetineste, observi involuntar mormane de gunoaie aruncate de-a lungul caii ferate. Ceva nu pusca in peisaj, isnt it? Calatoria prin cel de-al doilea album al celor de la The XX are aceleasi coordonate. Feericele peisaje reprezentate in acest caz de constructiile sonore sunt umbrite de un predominant sentiment de tristete care emana din piese. Of course, at the end of the day, calatoria e una de vis, cu toate inadvertentele care s-au strecurat in ea.
Daca e sa parafrazez track-ul cu numarul sapte de aici, ceva lipseste din peisaj. Iar chestia asta e tocmai acel sentiment de hapiness pe care ar trebui sa ti-l dea muzica. Marea majoritate a constructiilor sunt completate cu cateva instrumentatii absolut neasteptate. Pe un fond minimal care adesea e sumbru de apasator, rand pe rand, The XX reusesc sa te surprinda. Cu portiuni in care vocea solistei o auzi de parca ar fi in aceeasi incapere in tine, cu episoade in care synth-urile sunt geniale. Categoric, e un disc care merita ascultat la casti sau pe un sistem stereo performant, caci are multe „fineturi” care nu sunt sesizabile la boxele laptop-ului sau pe frecventele de radio. Atmosfera minimala este sustinuta adesea cu niste instrumentatii extrem de neasteptate. Textele sunt in alb si negru si prezinta un tablou cat se poate de elocvent al societatii moderne. Din care lipsesc insa acele momente in care te bucuri de un cer insprot, de un copac care tocmai a inverzit. Asta-i hiba esentiala a acestui album, ca nu iti lasa zambetul pe buze.

Daca asculti cu mare atentie piesa Missing exista sansa sa ai oaresce „trimiteri” spre superba balada The power of love a celor de la Frankie goes to Hollywood. Nitel updatata, e drept. Angels e unul din motivele pentru care oamenii acestia sunt atat de speciali, iar Tides, pe de alta parte are un iz de Yazoo. Desi incepe la fel de trist ca restul pieselor de pe aici, Swept away e unicul moment in care atmosfera devine happy. Pe un soi de chitara a la Joy Division se lafaie niste percutii cat se poate de moderne. Si totusi, somethings still missing. Pana la urma ajungi la concluzia ca sarmul celor de la The XX nu consta in orchestratia pe care o folosesc, ci in sound-urile pe care nu le includ. De aceea, intreaga ciorba e imprevizibila. Spectaculos in anumite privinte, dar groaznic de trist in ansamblu, cam asta ar fi telegrama cu care as descrie discul asta. Romy Madley Croft si Oliver Sim au revenit in forta cu un disc de zile mari. Pe care nu vi-l recomand sa-l ascultati prea mult in momentele in care sunteti deprimati. Sau sa strecurati intre 2-3 piese si un Happy people al celor de la Yazoo.