Vali Sirblues Racila - Stay Styx-ed to the blues!

Prin definiţie, există câteva stiluri muzicale care nu vor ajunge niciodată să fie gustate de spectatorii fideli ai emisiunilor lui Măruţă sau Capatos. Unul dintre acestea este blues-ul acustic. Unul din puţinii exponenţi ai acestui curent muzical din România este Vali „Sirblues“ Răcilă. Care explică alegerea făcută cât se poate de sincer: „Cânt blues-ul tradițional acustic pentru că nu este îndeajuns promovat sau nu așa cum ar fi de dorit, cânt în fața publicului tocmai pentru ca vreau să le arăt oamenilor câteva dintre pietrele prețioase pe nedrept uitate, să le ofer cumva o alternativă la ceea ce primesc din belșug pe toate canalele TV sau posturile de radio, pe stradă, în mașină sau de la fereastra vecină“. Pentru cei care au avut ocazia să asiste live la vreunul din concertele acestuia, e cât se poate de clar că apariţia acestui disc este o iniţiativă demnă de remarcat. Şi pentru ceilalţi poate fi o audiţie mai mult decât interesantă. E un album de colecţie pentru orice meloman din ţara noastră, fiindcă creionează cât se poate de exact evoluţia unui artist care merită mult mai multă atenţie din partea publicului autohton.

Se prea poate ca unii dintre voi să fi ascultat discul Handmade Blues, realizat de Vali Răcilă alături de Raul Kusak şi produs de Nicu Alifantis. Care cuprinde o serie de evergreen-uri, inclusiv şarmantul „Is that a monkey you got?“ Ei, bine, de această dată, melomanii au parte de un disc solo, care s-a născut graţie unui timişorean plecat în capitala Austriei şi care a devenit şi producătorul acestui material. E vorba de Alin Mihoc şi Asociaţia Culturală Kabaitan, sub umbrela căreia s-au desfăşurat o serie de evenimente de nota zece la Viena. Albumul a fost înregistrat în capitala Austriei de Peter Muller şi a apărut la casa de discuri austriacă Styx Records şi îi are ca invitaţi pe Martin Pyrker (pian) şi acelaşi Peter Muller (la tobe) şi cuprinde 16 piese. 

Printre care se numără şi superba "Sitting on Top of the World", o baladă care a intrat în categoria standardelor din umbrela American Music. Compusă de Walter Vinson şi Lonnie Chatmon în anii 1930 şi care a mai fost redată publicului din lumea întreagă prin interpretările unor artişti ca . Willie Nelson, Jeff Healey, BB King, Jack White, Bob Dylan, Cream Howlin Wolf, Ray Charles sau Les Paul. O altă piesă cu lipici este „Viola Lee Blues“ , o compoziţie născută în 1928 care a devenit cunoscută decenii mai târziu şi datorită variantei realizate de Greateful Dead. Aprecierile nu se opresc aici fiindcă fiecare din cele 16 track-uri incluse aici reuşeste să inducă o stare de bine oricărui ascultător pasionat de muzică „cu rădăcini“ puternice. Albumul „sună“ cât se poate de curat iar muzicianul care este totodată şi un apreciat socio-psiholog. dă totul din el. Din loc în loc eşti „tratat“ cu sound-uri mirifice provenite de la legendara chitară de 112 ani a artistului, dar şi de celelalte instrumente care reuşesc să creeze o construcţie solidă, colorată cu sunete tradiţionale. Albumul poate fi cumpărat de aici.

Byron - Eternal Return

Pe lângă nemuritorul „Pe aripile vântului“, producătorul american din Epoca de Aur a Hollywood-ului, David O. Selznick a lăsat moştenire şi câteva vorbe de duh. Una dintre acestea e aceea că „reuşita oricărui proiect stă în detalii“. Atunci când vorbim de byron, detaliile sunt foarte importante. Formaţia care şi-a făcut apariţia în urechile melomanilor din ţărişoara noastră cu discul Forbidden Drama, a avut dintotdeauna grijă la acest capitol. Poate nu ar fi lipsit de importanţă să amintesc că albumul A kind of alchemy a avut parte  de una din cele mai mişto „ambalaje“ ever realizată în ţara noastră la capitolul CD-uri, acesta fiind realizat sub forma unei cărţi de formă pătrată cu latura de 7 inch. După ce au cochetat cu limba română pe albumul „Perfect“, băieţii au realizat un hibrid care a apărut în două ediţii distincte („30 de secunde de faimă“ şi „30 seconds of fame“) iar anul trecut au revenit în business cu un disc melancolic, ale cărui piese au fost incluse în coloana sonoră a serialului Rămâi cu mine, difuzat de HBO România. Din fericire, noul album reprezintă o întoarcere la rădăcinile mai puţin „comerciale“ ale trupei. Iar detaliile, întregesc şi de această dată atmosfera. 

Discul “Eternal Return”, a fost inregistrat in High Resolution Audio (24 bit / 96 kHz) la Windmill Lane Recording Studios, renumitele „studiouri U2” din Dublin, Irlanda. Mai trebuie adăugat şi faptul că masterul a fost realizat la studioul Abbey Road din Londra de catre Frank Arkwright (Joy Division, Blur, Arcade Fire, BiffyClyro etc.)..În plus, “Eternal Return” este un album-concept cu 12 piese compuse pe parcursul unui an, fiecare dintre ele corespunzând câte unei luni din calendar (începând cu martie şi terminând cu februarie). Versurile vorbesc despre miturile, legendele şi evenimentele istorice din spatele fiecărei luni, transpuse în lumea modernă. Şi ca să rămânem tot la detalii, ascultătorul are parte de o cărticică extrem de inspirată. Credeţi-mă pe cuvânt! Din punct de vedere muzical, byron revin la un sound mai complex. Şi asta e îmbucurător, în opinia subsemnatului.

Încă de la primele sunete ale piesei de deschidere „Settling down“ e clar pentru toată lumea că discul ăsta nu se adresează oamenilor care ascultă muzică doar în timp ce spală vasele sau călătoresc cu mijloacele de transport în comun. Un lătrat de câine misterios te face să te teleportezi undeva într-un sat izolat de munte, iar intro-ul cu voci care şoptesc ceva în limba franceză este urmat de o explozie de chitări care începe undeva aproape de minutul doi. Discul debutează în forţă cu nişte riff-uri mult mai hotărâte decât majoritatea pieselor byron şi se învârte în jurul unor armonii bine structurate, subliniate la fix de câteva pasaje „zgomotoase“ care alcătuiesc la un moment dat o paranoia psihadelică de mare efect. Sound-urile de clape din finalul piesei mânuite ca de obicei dibaci de 6fingers sunt exact la locul lor. The Sea – varianta piesei „Marea“ prezentă pe acest disc – sună bine de tot, iar unul din puncte de atracţie ale albumului este piesa Peace. Nu pentru că e printre cele mai scurte, ci fiindcă iese oarecum din tiparele byron, atât ca construcţie cât şi ca tonalitatea vocii solistului. Alături de notele muzicale, băieţii sunt la înălţime şi graţie textelor. Un bun exemplu este „Gone Fishing“: „My woman doesnt seems to care- We are stuck in a routine She s jus hungry for compliments Her wardrobe is full but she has nothing to wear The strory doesnt seems to end  I think im going fishing“. Per ansamblu, albumul Eternal Return e mult mai  „zgomotos“ decât precedenta lor realizare discografică. Dar, rămâne undeva în zona rock-ului „aşezat“ în care pasajele „liniştite“ se îmbină armonios cu porţiunile „nebunatice“. 

Unul din minusurile albumului acesta este acela că toate compoziţiile poartă amprenta liderului trupei. Bănuiesc că ar fi mult mai interesant ca pe viitor rolul ăsta să fie preluat şi de alte persoane, pentru varietate. Refrenele sunt ample şi vor bucura cu siguranţă oamenii „ninetofive“, iubitori de rock. Nu e niciun reproş, ci doar o constatare, căci la concertele celor de la Byron am avut priejul să văd de nenumărate ori fete şi băieţi din categoria „corporatişti“. Care nu vor să se asocieze cu baladele Vama sau Holograf , dar nici nu gustă prea tare experimentele „alternative“. Una peste alta, byron rămâne în apele rock-ului de calitate. Indiferent dacă fredonezi sau nu piesele byron, trebuie să recunoşti că oamenii aceştia şi-au creat un drum propriu. byron are o „semnătură aparte“. Care include un sound distinct, cu răbufniri zgomotoase şi melancolii languroase. Peste care se adugă o atenţie sporită la detalii.Rezultatul este unul de apreciat. Şi de ascultat, bineînţeles.

Kurt Vile - B'lieve I'm Goin Down...

E destul de greu de explicat în cuvinte magia pe care o emană piesele americanului Kurt Ville. Să fie de vină umorul pe alocuri crispat care răzbate din texte? Sau lejeritatea aranjamentelor? Cel de-al şaselea album discografic solo al fostului membru al trupei War On Drugs reuşeşte să transmită emoţii fremătătoare. Poate şi datorită faptului că majoritatea pieselor au fost compuse noaptea, după ce soţia sa şi cei doi copii s-au dus la culcare,  discul ăsta sună într.un anume fel. E un soi de dark music, dar definiţia asta are alte conotaţii căci Kurt Vile este fără îndoială modelul americanului obişnuit. Omul de pe stradă care-şi expune of-urile cu o chitară şi nişte versuri inspirate. Înainte de a devni cunoscut pentru muzica sa a lucrat ca şi şofer de camion, iar în timpul liber s-a apucat de compus piese.

 

Pentru a savura aşa cum se cuvine piesele lui Kurt Vile, e musai să fii conectat şi la versurile sale. Excelentul single Pretty Pimpin, care dealtfel e şi prima piesă a acestui disc are un feeling aparte în care se regăsesc atât arome de country cât şi bucăţele care amintesc de creaţiile unui Neil Young sau Leonard Cohen. Versuri ca “I woke up this morning didn’t recognize the man in the mirror / Then I laughed and I said ‘oh silly me… that’s just me“ pot fi uşor confuze scoase din context, dar Kurt Vile e un real magician al cuvintelor, fiindcă le completează şi cu „But it was a Monday, no a Tuesday, no Wednesday, Thursday, Friday/Then Saturday came around and I said "Who’s this stupid clown blocking the bathroom sink?". Un alt punct de referinţă  pentru acest album este “I’m An Outlaw,”, în care pe lângă un banjo care ţi se strecoară în ureche cât se poate de penetrant, ai parte de alte minunăţii lingvistice de genul „I’m an outlaw on the brink of self-implosion.”. "That’s Life, tho (almost hate to say)" are un aer diferit datorită aranjamentelor „mai spre americana“, dar urechile avizate vor descoperi fără îndoială şi acel rock al anilor 70, printre piese. 

Ca şi în cazul unor vedete ca Tom Petty sau Bob Dylan, Kurt Vile şi-a creat o semnătură aparte şi prin tonalitatea vocii. “Wheelhouse” este una din piesele favorite ale artistului (pe care chiar a numit-o cea mai bună piesă compusă de el vreodată). Înainte de a compune piesele pentru acest album, Kurt Vile a petrecut câteva zile alături de africanii de la Tinariwen şi se pare că muzica acestora şi-a pus niţel influenţa şi pe cele 12 piese ale albumului. Lost my head e una din piesele care ies oarecum din tiparele lui Kurt Vile, fiind unul din cele mai slăbuţe momente de aici. Dacă ar mai fi motive pentru a sublinia frumuseţea acestui disc, poate n-ar fi total neindicat să amintesc faptul că Kim Gordon din Sonic Youth a avut o sumedenie de cuvinte de laudă despre această apariţie. Şi totuşi, cea mai bună recomandare vine doar dacă ascultaţi albumul acesta. De preferinţă, la adăpostul nopţii, cu căştile pe urechi sau fără, dar cu atenţia sporită atât la chitări cât şi la versuri. Merită! 

David Gilmour - Rattle that lock

Fiindcă avem de-a face cu David Gilmour, trebuie să încep cu un clişeu. Legat de Pink Floyd-ul de anul trecut. The Endless River nu s-a ridicat defel la înălţimea aşteptărilor. Ba chiar, a reuşit să fie pe alocuri inodor. Pentru cei care au avut acelaşi feeling, era clar că vestea unui nou album solo David Gilmour, nu a reuşit să creeze mega – vâlvă.  Poate e mai bine aşa, căci discul acesta chiar e de poveste. La cei 69 de ani ai săi, domnul  cu acel unic sound de Statocoaster şi care a fost numit şi Cavaler al Imperiului Britanic, a reuşit să surprindă cu un disc „curat“ şi sincer, cu multe fineţuri.  Tema albumului este expusă cât se poate de abil şi în coperta discului. Păsările care îşi iau zborul semnifică vremurile de odinioară, iar textele de aici sunt cât se poate de intense, chiar dacă pe alocuri cad niţel în prea-mult-sentimentalism. 

Piesa instrumentală 5 a.m, care deschide discul, debutează cu aproape 28 de secunde de pauză, pentru ca mai apoi, să intre-n „cărţi“ cu inconfundabilul sound de chitară semnat Gilmour. Nu e cel mai bun start pentru un aşa album, chiar dacă piesa asta aduce aminte de  4.30 am, care întâmplător sau nu a deschis primul album solo Roger Waters, The Pros and Cons of Hitch Hiking. Mai apoi, intră-n ecuaţie melodia care dă titlul acestui material. O piesă „uşoară“, dar de efect,  construită  în jurul unui sample cunoscut tuturor călătorilor din Franţa (o adaptare după un gingle care se face auzit în gările din Franţa), care reuşeşte să te cucerească din prima. Remarcabile sunt şi "A Boat Lies Waiting,", care este un tribut adus regretatului clăpar Rick Wright din Pink Floyd sau Faces Of Stone, aceasta din urmă fiind un alt exemplu pentru care Gilmour merită toate aplauzele. 

Există şi momente mai puţin inspirate. De exemplu The Girl In The Yellow Dress, care iese total din şabloanele cu care ne-a obişnuit artistul. Şi care duce discul ăsta undeva în zona muzicii de bar. Din fericire, plusurile predomină, iar atunci când termini de ascultat simpatica And than....(care încheie albumul) ai certitudinea că ai asistat la o audiţie impresionantă. un show de cu care se încheie discul, nu ai de ce să te plângi. Dincolo de cele zece piese, Rattle that Lock sună „aşa cum trebuie“ şi datorită producţiei şi mixajului. Se simte bine de tot mâna co-producătorului Phil Manzarera iar texetele scrise de Polly Samson (soţia artistului) adaugă un plus de originalitate. E drept, există aici nişte fade out-uri la piese care în opinia subsemnatului ar fi putut fi evitate. Dar, una peste alta nea Gilmour ne-a oferit un disc corect, sincer şi plin de subtilităţi. Care aduce pe ici pe colo de vremurile bune Pink Floyd şi care merită ascultat pe repeat.

Teo Milea - Open Minds

Teo Milea a reuşit să devină în scurt timp o figură aparte în muzica românească. Deşi şi-a început cariera solistică doar în luna aprilie a anului 2012, artistul timişorean născut în Chişineu Criş a reuşit să creeze vâlvă, fiind invitat la evenimente cu ştaif desfăşurate în sediul Comandamentului NATO din Bruxelles, pe scena Operei din Dortmund sau în cadrul celei mai mari expoziţii mondiale de produse ecologice din lume, la Nurnberg. 

Primul său disc numit „Pe clape albe şi negre“ a „prins“ binişor într-o industrie muzicală românească caracterizată cât se poate de bine de expresia „alandala“ şi cu ajutorul unui marketing cât se poate de adaptat  vremurilor moderne, Teo Milea a devenit un produs „pop“. Nu acel „pop“ care caracterizează muzica difuzată la posturile de radio româneşti, ci acel pop britanic care în româneşte e echivalent cu „popular“. O chestie de apreciat mai ales pentru faptul că ne referim la un artist care în România anului 2015 apare în faţa publicului cântând la pian. E drept, între piese mai spune şi glume şi povestiri haioase, dar asta intră deja la capitolul marketing. În luna martie a anului 2014, timişoreanul a reuşit să umple până la refuz Filarmonica Banatul din Timişoara. Faima lui Teo Milea s-a clădit „brick by brick“ şi desigur, rând pe rând au apărut şi cârcotaşii. Formaţi din colegi de breaslă invidioşi pe succesul „peste noapte“ al artistului sau diverse persoane încătuşate în gândiri nedemne de secolul în care trăim şi otrăviţi de sentimente negative.

Open Minds, cel de-al doilea album semnat Teo Milea, este un disc mult mai matur decât debutul de acum trei ani. E şi normal să fie aşa, căci pe parcursul acestei perioade artistul a avut ocazia să „testeze“ publicul. Peste influenţele strict din muzica clasică, artistul a presărat pe ici colo şi artificii sonore „melodioase“ folosite de mulţi artişti contemporani din această breaslă de dincolo. Nu e un secret pentru nimeni faptul că la concertele susţinute de Teo Milea au participat destui oameni care au recunoscut faptul că a fost primul prilej în care au luat contact cu muzica clasică. Iar acest amănunt este unul de admirat, indiferent de ce gândesc „puriştii“ care blamează acest fenomen de contopire a mentalităţilor străvechi cu cele moderne. Stilistic, compoziţiile din Open Mind, au rămas în zona Mozart, Chopin, Rachmaninoff, Einaudi sau Esbjorn Svensson. Pe ici pe colo cu niscaiva topping de Volker Bertelmann sau Nils Frahm. Eventualele influenţe pot curge mai departe, dar esenţialul este că cele şase compoziţii incluse aici totalizează aproape 57 de minuţele de balsam sonor. 

Pentru a înţelege discul, e nevoie să te deconectezi complet de la orice altă ocupaţie. E genul acela de disc care nu are „highlight-uri“, ci „curge“ lin şi fermecător. Poate fi comparat cu starea pe care o ai când te afli în faţa unui izvor de apă de munte şi priveşti la susurul apei. Se prea poate ca pentru cineva care trece pe acolo întâmplător, priveliştea asta să fie una „de suprafaţă“. Dar, cu cât  admiri mai mult izvorul, descoperi amănunte complexe. Nimic nu a fost lăsat la voia întâmplării. Pentru partea grafică a albumului Lucian Tidorescu a realizat două tablouri, pentru videoclipul Silence artistul a apelat la Amalia Gaiţă, care a contribuit şi la diverse visualus-uri, iar pentru înregistrarea acestui disc Teo a petrecut câteva săptămâni la DS Pro Studio. Aşa s-au născut Cathedral, Streets in crayon, 1st Sun, Forever Yours, Silence şi Journey, cele şase track-uri care se regăsesc pe Open Minds. Mi-aş fi dorit ca CD-ul să conţină şi o cărticică, în care ascultătorul să fie „îndrumat“ în povestea fiecărei piese. Şi mai frumos ar fi fost ca albumul acesta să apară şi pe suport de vinil. Dar haideţi să lăsăm utopiile deoparte, căci într-o lume muzicală românească în care artiştii consacraţi nu mai scot albume din cauza faptului că „nu se mai rentează“, apariţia unui asemenea album este o sărbătoare. E bine ştiut faptul că peste doar câteva zile, Teo Milea părăseşte definitiv România, urmând să-şi continue cariera în îndepărtele ţinuturi ale Canadei. Nu putem decât să-i urăm succes pe mai departe. Chiar dacă nu e revoluţionar în sensul strict al cuvântului, Open Minds e un must – have pentru melomanii care apreciează lucrurile simple şi spuse din inimă. Piesele din Open Minds scot la iveală o muzică  sensibilă, care smulge câte puţin din latura pozitivă a fiecărui omuleţ de pe planeta asta. Chapeau bas!

Viet Cong - Viet Cong

Cele mai convenabile etichete pentru debutul canadienilor care alcătuiesc formaţia Viet Cong ar fi fără îndoială cele de post punk sau noise. Spre deosebire de multitudinea de alte trupe care activează în aceeaşi branşă formaţia alcătuită din doi foşti membri ai trupei Woman reuşeşte să navigheze elegant între mai multe stiluri, printre care se întrezăresc desigur şi câţiva stropi de industrial.

Printre cele mai adevărate momente ale acestui debut se numără cele trei minuţele ale single-ului Pointless Experience în care atmosfera de Joy Division este îmbogăţită cu riff-uri cât se poate de melodice pentru acest gen. E unul din momentele în care chitările – deşi cât se poate de omniprezente – nu sunt „totul“, iar „ If we’re lucky we’ll get old and die“ – ul din refren reuşeşte să te bântuie până-n măduva oaselor.

„Continental Shelf“, pe de altă parte, este un alt punct de atracţie în care involuntar melomanul avizat este condus spre eventuale asocieri cu Joy Division, iar finalul de 11 minute care poartă titlul de Death, este cât se poate de noisy şi va face deliciul urechilor care gustă acest gen. Pe ici pe colo canadienii merg şi pe drumul creaţiilor de la început ale celor de la Public Image Limited, ca de exemplu în Silhouettes. Piesa aceasta descrie cât se poate de bine feeling-ul pe care ţi-l lasă în general acest album discografic: acela pe care îl ai când te afli într-un tren şi întrezăreşti pe ici pe colo câteva siluete umane în gări prin care treci cu viteză. Cele şapte piese ale acestui debut sunt ciudate şi sălbatice, iar debutul canadienilor e un must have pentru cei care s-au plictisit de tonele de trupe alternative – rock care-şi fac veacul prin muzica modernă.