Amala - Românie Hai!

 

„În clipa în care ai apărut / Eu nimic nu am mai vrut / Simplu am înnebunit / M-ai îmbolnăvit“. Sunt primele versuri care se fac auzite pe albumul formației Amala. Piesa cu pricina numită „Tu ești boala mea“ lămurește cât se poate de exact filmul formației care s-a născut în 1989 la Timișoara. Este vorba de acel rock clasic care făcea ravagii în vremurile în care muzica nu era numai despre showbusiness și-n care lumea nu se înghesuia să consume pe bandă rulantă produse muzicale insipide, incolore și inodore. 

Da, e un soi de remember the time care îi va unge la suflet pe cei care se intitulează rockeri. Pe lângă acest aspect, discul ăsta e și un fragment de istorie, căci această primă înregistrare oficială a formației timișorene cuprinde compoziții semnificative din negura timpurilor. 

Amala a fost creată de către Grujic Ljubisa, zis și , „Mișa, iar după o serie de schimbări de componență, reveniri și desfințări a reușit să lanseze materialul discografic de debut numit Românie Hai! De-a lungul anilor, formația Amala a trecut printr-o serie de schimbări de componență, printre cei care au trecut în trupă numărându-se Costi Iorga, Laurențiu Morun, Ramon Radosav, Ludovic Varadi, Adrian Boldan. Alin Achim, Dejan Feniac, Tiberiu Bitte și alții. Sonoritățile care-și fac apariția aici trebuiesc corelate cu perioada în care formația timișoreană a reușit să își creeze un nume pe firmamentul rock-ului autohton. 

Drept urmare, toate momentele incluse pe acest disc te catapultează în atmosfera rock a anilor 90. Se simte asta în multe momente, de exemplu în „Viața merge mai departe“. sau „Cerul e mic“., unde compozițiile pline de adrenalină urmează un filon de clasic rock recogniscibil de la distanță. Desigur, există și compoziții de corazon, cele în care băieții adaugă un topping de balade de bun gust, cum ar fi „Lupul“. sau „Încă sunt al tău“.  

Se prea poate ca momentele acestea mai lente să trezească amintiri nepieritoare în rândul acelora care au trăit vremurile  în care într-o duminică circulau mașinile înmatriculate cu numere cu soț și în cealaltă cele impare. Și să nu fie pe placul acelora care s-au născut cu MP3-urile în brațe. Dincolo de orice considerente, albumul  Amala aduce frânturi din istoria muzicală a orașului Timișoara. Cu bune și rele, cu piese mai izbutite sau mai puțin reușite, dar cu scopul declarat sau nu...de a reda o bucățică de istorie. 

Printre momentele interesante ale albumului se numără „Șefi“. (cu al ei refren șugubăț de Șefi sunt peste toți / Șefi  nu-i mai suport.) și „Românie Hai. “.  În piesa asta din urmă, cu vagi arome de Cargo băieții reușesc să împacheteze o serie de influențe într-un conglomerat izbutit, care se bucură și de un refren cât se poate de patriotic care decretează : „Românie hai, sus în picioare și cântă tare să audă toți, cât de tare poți“. O interesantă promisiune răzbate din ultima piesă a acestui disc, care are parte de o linie melodică energică și un text în care băieții ne spun că : „Privim înapoi / La anii trecuți Vrem o minune să vină acum / Vom fi mai buni, mai bine vom fi / Trcem prin viață Vom reveni“.. 

Indiferent dacă vom mai avea parte sau nu de noi compoziții Amala, discul ăsta e încadrabil la categoria bijuterii sonore. Desigur, cei care caută sonorități moderne din categoria hituri actuale, nu se vor regăsi în filmul muzical al celor de la Amala. Dincolo de orice, albumul Amala nu are contraindicații. Poate fi ascultat lejer de către toți cei care-și spun rockeri fiindcă adună 11 piese interesante indiferent dacă ai prins sau nu vremurile pe care ne place să le botezăm ca fiind...altfel. 

Concertul de lansare a albumului Amala - Românie Hai! va avea loc sâmbătă 30 martie de la ora 20 la Timișoara la M2 Event Venue. În aceeași zi, de la ora 15 la Viniloteca membrii formației vor avea o întîlnire cu fanii. 

We Singing Colors - Hopium

În cărticica ce însoțește CD-ul „Hopium“ pe lângă nelipsitele texte ale celor zece melodii se regăsește și un cuvânt introductiv al celor doi muzicieni care alcătuiesc We Singing Colors. Unde aflăm că „după două albume care s-au vândut numai ele știu cum, cel mai mult pe la concerte sincer, am zis că e cazul să dăm nucleara cu a treia producție“. Nu știu dacă albumul ăsta al treilea din discografia lor va reuși să fie „nuclear“, dar e indubitabil că We Singing Colors e una din trupele alea românești care merită atenția unui public mai numeros. Desigur, asta în condițiile în care mainstream-ul românesc ar fi construit pe principii sănătoase. La o privire sumară, Andrei Hațegan și Roxana Niculae abordează „ceva“ aflat la granița dintre pop, rock și ușoare urme de folk. Spre deosebire de muzicile facile promovate printr-un marketing agresiv care în zilele noastre face cel puțin la fel de mult cât produsul în sine, gașca asta nu cântă despre cai verzi pe pereți. Piesele se învârtesc în teme uzuale dar abordate într-o cheie mișto și transmit sentimente colorate din zona pe care o numim atât de simpatic „good vibes“. Muzica lor a fost etichetată de unii indie/alternative, dar trupa asta e la mii de kilometri distanță de alternativ/rock-ul etalat de Robin & The Backstabbers, de exemplu. Nici alăturarea cu folk-ul nu este una care stă în picioare, cel puțin nu prin prisma a ceea ce se înțelege prin țărișoara noastră prin această definiție. Există aici piese care te duc cu gândul la britpop-ul anilor 90 dar și porțiuni în care ai impresia că asculți acorduri fabricate undeva prin Texas. Ceva între Mumford & Sons și Foster The People. Sau, ca să cităm nume după care au făcut și ei la un moment dat cover-uri The National, Bon Iver sau Angus & Julia Stones. Exemplele pot continua la nesfîrșit, în funcție de audițiile fiecăruia. Compozițiile lor au câte puțin din toate stilurile menționate anterior și din fericire nu conțin infuzii de pop românesc. Încă de la prima piesă „Be fine“, urechea ascultătorului e îmbibată cu acele armonii pozitive care te duc cu gândul la o excursie într-un vârf de munte unde auzi în tihnă ciripitul păsărilor. Melancolia este întreruptă la cea de-a treia piesă de aici, „Stone cutters“, care este primul semn că oamenii ăștia doi se descurcă cât se poate de lejer și-n zonele muzicale mai zgomotoase ale rock-ului. E un balsam pentru suflet, la fel ca și „Giant waves of yesterday“, care după cum îi spune și numele, pune accent pe nostalgia vremurilor apuse. Alea în care „te uiți la fabrici și vezi că ele sunt goale“, șiți aduci aminte de....tot ceea ce a fost „yesterday“. „A country called surfia“ conține serioase doze de bună dispoziție iar una din cele mai interesante piese din acest album este „Sound of Leaving“, cu al ei text în care afli că „acum trenurile merg spre nord“. Există în cărticică și o explicație a acestui fapt, dar ideea e că melodia asta are toate atributele pentru a fi cireașa de pe tort. „F in the head“ te poate duce cu gândul la marile trupe rock ale anilor 70 cel puțin prin instrumentație iar „Nomad“ are un iz de posibil hit în concerte. Deși se înncadrează în momentele bunicele, unica piesă cântată în limba română de pe acest disc, „De noi“ nu reușește să rupă gura târgului, dar ultima compoziție de aici „Default Tone“ este mai mult decât adorabilă. Te poate duce cu gândul la Kate Bush, mai ales datorită dialogului inspirat dintre protagoniștii principali dar are o doză de inspirație aparte per ansamblu. Una peste alta, Hopium este un disc interesant în care ascultătorii care nu rezonează cu hiturile românești ale momentului pot găsi momente fermecătoare. N-aș spune defel că e un disc „nuclear“, dar cu siguranță cei doi muzicieni sunt pe drumul cel bun și merită atenția publicului.

Jurjak - Hoții de vise

 

Chiar dacă nu e nici pe departe un făuritor al vreunui curent muzical original, Jurjak se poate mândri cu faptul că și-a găsit o cărare binedefinită în complicata lume muzicală a vremurilor noastre. Cel de-al treilea album al său, „Hoții de vise“ se înscrie pe aceeași linie de blues/rock/pop cu care George Petroșel și-a tratat audiența și pe discurile anterioare, iar principalul său atu este acela că reușește să „pescuiască“ elemente specifice din toate cele trei stiluri muzicale menționate anterior și să le amestece într-un amalgam decent. 

După un start cât se poate de energic  în care artistul ne asigură că „sunt doar e cu tine / la un început de drum“ , „Alba Neagra“ conține o sumedenie de cârlige specifice melodiilor din muzica pop dar nu omite nici riffurile de chitară specifice multor trupe din britpop-ul de odinioară și plusează și cu acorduri de blues, iar „Inimă de piatră“ rămâne oarecum în aceeași zonă dar adaugă și câteva acorduri a la Depeche Mode. Prima supriză de proporții este „Jocuri de noroc“ care se lăfăie într-o instrumentație modernă cât se poate de spațioasă care-I permite solistului o intepretare vocală de nota zece, iar „Un tip norocos“ revine la aranjamentele clasice în care o chitară abia perceptibilă din fundal adaugă o mostră de originalitate. 

 În cronica dedicată precedentului album al lui Jurjak remarcam faptul că una din cele mai inspirate piese de pe „Bluesberry“  a fost colaborarea cu Bucharest Jazz Orchestra la piesa „Nicio șansă“. Care erau șanșele ca la acest disc să avem parte de o altă colaborare cu Bucharest Jazz Orchestra și rezultatul să fie la fel? Ei bine, de data asta sub numele de „Orașul nostru“ (cu al ei text „Ce oraș frumos/ Dar e cam jegos“) avem parte din nou de un featuring inspirat care duce albumul undeva în zona compozițiilor incluse în soundtrackurile filmelor lui Quentin Tarantino. 

Dealtfel singurul minus al lui Jurjak este că se simte pe ici pe colo că toate compozițiile merg pe un anumit calapod sau șablon. Lipsesc variațiile care se simt atunci când piesele sunt scrise de mai mulți. Asta nu înseamnă că discul ăsta ar putea fi încadrat în categoria albumelor plictisitoare, ci doar faptul că poate pe viitor Jurjak ar face bine să apeleze cu încredere și la alți muzicieni la compoziții. 

Dacă piesa care dă titlul acestui album se învârte undeva în zona rock/reggae-ului abordat uneori și de The Police pe vremuri, „Fiecare“ reușește să iasă și ea în evidență printr-o armonicitate aparte. „Calul de luptă“ aduce o interesantă combinație de acorduri din rockul hardcore cu câteva arome de country și este fără îndoială „cel mai zgomotos moment“ al discului iar sample-ul vocal care face referire la bătălia din 1877 de la Plevna este cât se poate de bine închegat în peisaj : "Să arătăm ca suntem români și ca nu ne temem de vrăjmași/Nu trageți, nu va opriți până ce nu ajungeți pe parapetul redutei". 

Și ultima piesă a discului, „Un răspuns neterminat“  se înscrie în aceleași momente gustoase de aici și face referire la „visul de argint“ care îți evocă vorbe care mint și te lasă cu multe întrebări, gânduri și frământări.

Una peste alta, într-o țară în care preferințele muzicale ale majorității ascultătorilor nu sunt îndreptate spre manele, trap și pop cu refrene demne de pelicula Teambuilding, albumul lui Jurjak ar putea fi inclus lejer printre cele mai interesante apariții discografice ale anului trecut. Dacă nu rezonați la hiturile autohtone repetate la nesfârșit de radiouri vă recomand să ascultați Jurjak, pentru o porție de pop cu blues și rock care nu se înscrie în muzica superficială românească. 

Dora Gaitanovici - Descântec

 

În orice țară în care manelele nu-s degustate atât de feroce precum la noi, albumul de debut semnat Dora Gaitanovici ar intra fără tăgadă în topul celor mai bune zece apariții discografice autohtone rock ale anului în curs. Fiindcă la noi lucrurile stau altfel există posibilitatea ca discul ăsta să treacă neobservat pentru populația care se hrănește cu gunoaiele care ni-s servite pe post de muzică. Din fericire, mai există și urechi responsabile care pot aprecia lucrurile frumoase, în speță combinația dintre rock și mitologia populară, aceasta din urmă incluzând deloc surprinzător personaje ca Ana și Manole. Și chiar și plante, de exemplu „Cynanchum vincetoxicum”. Chestia aia care se zice că face bine atât necuvântătoarelor cât și bipezilor pe care mai toți o știm de „iarba fiarelor” și care își face apariția în textul care dă titlul acestui album, Descântec. 

Se știe că din cele mai vechi vremuri muzica rock s-a pupat foarte bine cu o serie de alte genuri muzicale. Filonul ăsta etno pe care au pășit și mulți alții e folosit altcumva de către solista născută în Buzău. Deși armoniile muzicale specifice populare persistă pe majoritatea pieselor, acestea ajung la urechile ascultătorilor sub o formă foarte discretă, acesta fiind și unul din atu-urile pentru care albumul acesta e remarcabil. Basmele și descântecele din negura timpurilor sunt updatate la versiunea 2022 și spre deosebire de alții care navighează în aceeași barcă, aici e vorba de rock sănătos, fără brizbrizuri trendy din alte genuri. Descântec are un concept și o voce superbă, iar fiecare notă de aici inspiră bună dispoziție. Să fim bine înțeleși: ceea ce răsună pe Descântec nu e ceva ieșit din cale de afară de inovator, dar face parte din categoria aceea de discuri care transmit sentimente colorate. 

Se prea poate ca atunci când asculți acest album să-ți amintești de reprezentantele sexului frumos care și-au făcut apariția în scena rock autohtonă. Cum ar fi fetele care-și spuneau Catena ș-al lor hit Hopatina sau altele.  Și pe drept…îți pui întrebarea cum ar fi fost dacă în vremurile de dinainte de inventarea MP3ului patria noastră ar fi avut libertatea de exprimare pe care au avut-o vecinele Yugoslavia sau Ungaria? Categoric peisajul ar fi arătat altfel. Revenind la actualitate, înainte de a deveni cunoscută marelui public datorită Eurovisionului sau a concursului Vocea României, Dora Gaitanovici a intrat pe radarul melomanilor din vestul României grație colaborării ei cu timișorenii de la Thy Veils. Mai apoi a urmat o altă formație de pe Bega care poartă numele de Implant pentru Refuz și…povestea e cea știută. Interesant este că Dora a cochetat nițel și cu așa numitul mainstream de pe la noi cântând cu nume ca Irina Rimes. Care este una dintre persoanele care au avut un adevărat impact în viața ei și care a ajutat-o să aleagă drumul pe care este acum. Din fericire, latura dance a solistei Irina Rimes nu-și face apariția pe albumul de debut al solistei buzoience care printre altele a susținut un concert magnific alături de Implant pentru Refuz și orchestra Filarmonicii Banatul la show-ul IPR Simfonic. din Timișoara. 

Orice album românesc care începe cu versurile „Mâine  voi ridica lumea mea/Doar cu tine de mâna-aș putea/Să-nalț  mândre castele/Să duc turnuri pân-la cer ca-n visele mele“ are nevoie de o atenție specială, căci e clar ca lumina zilei că Dora nu abordează lyrics-uri de genul  celor care se regăsesc în melodiile cele mai ascultate prin țărișoara noastră.  „Soarele“ cu al ei iz de Implant pentru Refuz are schimbări dese de ritm, iar clapele din mijlocul bucății îi conferă o magie aparte iar „Moldoveanul“ – cu al ei text „ Am vrut să întreb pe cineva / Dar nimeni nu știe unde e primăvara mea“ îți poate aminti de superba piesă cântată de Anouk  care poartă numele de „Nobody's Wife“. 

Dacă tot am ajuns la influențe, pe ici pe colo în anumite porțiuni vocea solistei te poate duce cu gândul la nume ca Tori Amos ( în piesa „Luna“) sau Alanis Morisette. Lista ar putea fi completată și  cu Sharon Van Etten . Și chiar și Gwen Stefani, Kim Deal sau PJ Harvey, dar mă voi opri aici… pentru că fiecare ascultător are șansa să descopere similititudini cu alte nume ascultate de-a lungul vremurilor. Dincolo de textele care amintesc de ofrandă, iubire neîmpărtășită sau tinerețe fără bătrânețe („Făt Frumos“), ceea ce se vede de la o poștă este că muzica asta a fost concepută cu suflet. Îmbinarea  dintre conceptele clasice pe care e clădit acest album și lyrics-urile cu tentă actuală dau un aer de junețe, iar pe plan stilistic chestia asta se materializează și cu sound-uri a la Paramore. Totuși, pe alocuri dacă asculți doar pasajele de flaut ai impresia că oamenii aceștia au ascultat și ceva Jethro Tull, iar din când în când ți se poate năzări că asculți chiar pasaje din zona celor de la Porcupine Tree. 

Nu am cum să închei această cronică fără a face o mențiune aparte.Care se poate încadra la categoria „nu totul e pierdut“. Se știe că posturile de radio comerciale din țara noastră excelează în promovarea unui anume fel de muzică. Fie că-l numim bubbgle gum sau altcumva e clar despre ce e vorba. Ei bine, pare-se că Dora Gaitanovici a picat cu tronc unuia din aceste posturi. E vorba de radioul cu pupici, care spre surprinderea subsemnatului o sprijină și o promovează pe Dora. Pentru asta jos pălăria. Sper să nu fie „excepția de la regulă“  și pe viitor și alți creatori de playlisturi de la radiourile astea „mari“ să mai schimbe registrul. Fiindcă pentru sănătatea mentală a fiecărui biped de pe această planetă este indicat să se consume muzică bună de cel puțin două ori pe zi. Iar Dora Gaitanovici cu al ei album de debut se înscrie categoric în categoria asta.