29 iun. 2015

Muse - Drones

Chiar dacă pe ici pe colo mai „şchioapătă“, cel de-al şaptelea album al celor de la Muse nu are cum să fie catalogat cu eticheta „merge ş-aşa“. Mulţi s-au grăbit să comenteze asupra faptului că discul ăsta are un concept aiurea, uitând că în istoria muzicii au mai existat opere de acest gen, pe felia Science Ficition. Am să amintesc doar 2112 al celor de la Rush sau The Electric Lady-ul scos cu doi ani în urmă de Janelle Monae. În lumea melomanilor există destui cetăţeni care fac parte din categoria oamenilor „cu gusturi altfel“. Carevasăzică iubesc chestiile mai puţin populare. Până aici, toate bune şi frumoase. Doar că, urmaţi de acest val, oamenii respectivi judecă totul din prisma popularităţii. Drept urmare, dacă un disc devine No.1 în topul american, nu are cum să fie bun. Cu părere de rău (şi bucurie deopotrivă) vă anunţ că subsemnatul nu face parte din categria amintită. E drept,  multe din numele despre care citiţi în aceste recenzii nu ocupă locuri fruntaşe în clasamentele internaţionale. Dar asta nu înseamnă că dacă un disc pică cu tronc, îl declar naşpa doar pentru că a fost cumpărat de milioane de oameni. Dar, gata cu lamentările şi hai să trecem la lucrurile bune, căci acestea predomină în acest Dromes. 

Ca de obicei, Matt Bellamy şi gaşca reuşesc şi de această dată să vină cu nişte compoziţii mega – interesante. Multe din piesele astea se dezvoltă oarecum haotic, dar chestia asta este una cât se poate de deşteaptă fiindcă piesele celor de la Muse nu sunt predictibile. Discul curge cât se poate de bine, nefiind o simplă înşiruire de piese compuse alandala, fără legătură între ele. Ca şi minus, aş remarca unele versuri, care scoase din context într-adevăr pot fi dubioase. Albumul începe în forţă cu Dead Inside, un electro – pop simpatic în care percuţia are un rol hipnotic, urmat de Drill Sergeant, intr-ul perfect pentru fantastica Psycho, care cu un riff extras parcă din visteria celor de la Depeche Mode are toate atu-urile pentru a fi ascultată la maxim. Pe repeat, evident. „Mercy“ nu se redică defel la înălţimea primelor două compoziţii de aici, dar nu e defel nelalocul ei, căci vocea e exact acolo unde trebuie şi chiar dacă ai au aer de deja – vu când asculţi această piesă, track-ul nu e de neglijat. 

Desigur riff-ul de chitară din „Reapers“ nu are cum să nu-ţi amintească de AC DC, dar dincolo de asta avem de-a face cu una din cele mai „nervoase“ piese de aici. Pe The Handler băieţii merg undeva în zona Black Sabbath din care nu lipseşte „semnătura“ vocală specifică a lui Bellamy. După speech-ul JFK melomanii au parte de un alt episod în care băieţii „o ard“ undeva în zona Queen. Puţin prea dramatic, dar „teatrul“ ăsta muzical a fost prezent dintotdeauna în Muse. Urmează două dintre cele mai slabe momente ale discului. Întâi, Revolt, o piesă care e insipidă şi incoloră, după care „Aftermath“, o baladă scrisă parcă pentru Shania Twain (să nu uităm că producătorul discului este  Robert John "Mutt" Lange) care concurează lejer la titlul cel mai penibil moment al acestui Drones. Din fericire, băieţii revin cu The Globalist. După un start bazat pe Ennio Morricone şi sound-uri Pink Floyd, piesa capătă culoare şi devine spre mijlocul ei o explozie necontrolată de bunătăţuri muzicale, ca mai apoi să se liniştească ca momentele de după furtună. 

Finalul e cât se poate de surprinzător, căci ne devăluie o faţă ciudată a băieţilor. Nu e neapărat cea mai interesantă piesă de pe disc, dar cu siguranţă e o bună alegere pentru finalul unui disc. E exact ceea ce trebuie ca să te lase în ceaţă la final. Desigur, pentru cei care caută un disc cu versuri academice, noul Muse nu e alegerea cea mai potrivită. Căci pe ici pe colo, mai dai şi peste ceva de genul „Your ass belongs to me now“ (în piesa Psycho). Dar, once again, Muse sunt maeştri pentru compoziţiile lor, nu neapărat pentru „drone“. Dincolo de toate, Muse rămâne una din cele mai interesante trupe de mainstream rock din lume la ora actuală. Spre necazul unora. Şi bucuria altora....

24 iun. 2015

Jamie XX - In colour



Trăim nişte vremuri în care numărul albumelor care apar săptămânal este înfricoşător de mare. Iar dacă ne uităm la felia numită muzică dance, lucrurile sunt parcă şi mai tragice, căci e tot mai greu să reuşeşti să „cerni“ lucrurile bune de tonele de track-uri produse parcă pe bandă rulantă de diferiţi indivizi din toate colţurile lumii. Vechile bariere care separau artiştii consacraţi de „wannabies“ au dispărut complet, căci pentru producţia unui album în zilele noastre nu mai ai nevoie nici de un studio profesional şi nici măcar de instrumente reale. Teoretic, cele 11 piese incluse în debutul muzicianului cunoscut pentru remixurile sale deştepte şi graţie The XX, conţin o sumedenie de şiretlicuri folosite en – gros în muzica dance care se lăfăie pe ringurile de dans din zilele noastre. 

Practic, Jamie XX reuşeşte să vină cu „altceva“, o chestie care ar putea fi încadrată lejer ca un soi de antidot la stupizenia EDM-ului actual. Spre deosebire de tonele de track-uri dance din zilele noastre, piesele lui au personalitate. Suflet. Fie că vorbim de sublima „Gosh“ care deschide acest disc de referinţă pentru muzica anului 2015 sau de „Sleep sound“ (aceasta din urmă mai apropiată de zona The Field sau Four Tet), compoziţiile astea au o magie aparte, atât datorită sample-urile vocale folosite dar mai ales din cauza instrumentaţiei care în cele mai multe momente devine surprinzătoare. Acesta este doar unul din atu-urile lui Jamie XX: îmbinarea „la fix“ între latura experimentală a muzicii şi sound-urile omniprezente în hiturile din clasamentele actuale. „Obvs“ este un alt moment în care urechea este „tratată“ cu nişte sonorităţi de-a dreptul meseriaşe, iar „Stranger in a Room“ generează valuri de şarm şi graţie vocii lui Oliver Sim din The XX. 

Practic, pe parcursul acestor piese ascultătorul este „lovit“ cu influenţe diverse , de la accente R & B moderne la post – rave, electro – pop  a la Everything But The Girl (în „Loud Places“) sau chiar bucăţi de hip – hop modern (în „I know theres gonna be good times“), toate împachetate într-un staniol cât se poate de strălucitor. Desigur, avem aici şi piesa „Girl“ care nu mai are nevoie de nicio prezentare. Pe scurt, Jamie XX a aruncat pe piaţă unul din cele mai şmechere albume de dance music din 2015, care merită şi poate fi ascultat pe repeat fără contraindicaţii, un disc care ar trebui să le dea niscaiva lecţii tuturor artiştilor care consideră că au ceva de spus în mult – prea – aglomerata etichetă de muzică electronică din zilele noastre. 

16 iun. 2015

Toulouse Lautrec - Dejun pe iarbă

Noul album al băieţilor care şi-au găsit şugubăţul nume de Toulouse Lautrec se înscrie perfect în „oala“ asta a aşa zisului alternativ – rock made in Romania în care se scaldă şi alte trupe. Exemplele pot curge pe bandă rulantă, dar sunt sigur că le ştiţi şi voi. Desigur, la un moment dat devine destul de frustrant faptul că majoritatea trupelor româneşti „din noul val“ nu pot ieşi defel din „linia“ asta a influenţelor extrase la greu din „indie“-ul britanic al anilor 90. Pe de altă parte, în comparaţie cu „restul lumii“ – a se citi alte trupe de rock din România care cred că muzica lor are ce căuta în anul de graţie 2015 într-o lume civilizată – sound-ul ăsta uşor demodat „afară“ este mega – modern, într-o industrie muzicală bolnavă rău, dar care oglindeşte într-un fel sau altul societatea în care trăim.

Chiar dacă niciuna din piesele celor de la Toulouse Lautrec nu reuşeşte să te facă să exclami „waw“, noul material al bucureştenilor care au devenit cunoscuţi şi datorită căciulilor de blană pe care le purtau la greu în unele concerte este o audiţie simpatică. Poate şi datorită versurilor inspirate pe alocuri. Şi graţie faptului că ascultătorul „simte“ pe parcursul celor zece piese un story gândit, o poveste care chiar şi cu minusurile ei reuşeşte să te captiveze pe alocuri. Primele două piese ale discului, cea care dă titlul albumului şi Camera 203, „curg“ fără cusur, chiar dacă sunt cât se poate de previzibile. Poate dacă vocea solistului nu ar ocupa atât de mult „spaţiu“, sau piesele ar fi fost mai lungi, rezultatul era mai bun. Poate aşa s-au gândit băieţii, că au nevoie şi de melodii uşurele. Cea de-a treia piesă de aici, „Istanbul“ e unul din momentele interesante ale acestui disc. Pe ici pe colo, sound-ul seamănă cu cel executat cu mulţi ani în urmă de oamenii de la Partizan, doar că de această dată riff-urile de chitară sunt ceva mai „nervoase“, ceea ce adaugă o porţie de şarm track-ului. 

 „Tot ce ai tu“  este piesa care împacă la fix două tabere: urechile corporatistelor care suspină după versuri romantice şi urechile celora care sunt obişnuiţi cu efecte de chitară „zgomotoase“, fiind un melanj decent de „hot and cold“, adică piesă de corazon şi melodie de „dat din cap“ deopotrivă. Chiar dacă n-are nicio legătură cu celebrul La Vita e Bella, piesa „Viaţa e frumoasă“ încearcă să îţi deruleze în căpşor o peliculă bilingvă în care strofele în limba franceză se amestecă cu refrenul care te informează că „viaţa e frumoasă/când ajung acasă“. Unica piesă în limba engleză inclusă pe acest album discografic nu reuşeşte să aducă nimic imprevizibil, dar penultima piesă numită „Nu se termină aşa“ este fără îndoială unul din cele mai inspirate momente ale acestui „dejun pe iarbă“. Şi asta pentru că aici se simte cu adevărat că băieţii au în ADN-ul lor şi porţii sănătoase de nebunie muzicală. Sau, dacă vreţi, piesa asta cochetează cu niscaiva etichete de „experimental“.  Sincer, m-aş fi bucurat ca pe discul ăsta să găsesc şi alte nebunii de genul ăsteia. Poate, pe viitor. Ultima piesă a discului, instrumentala „Pânzele albe“ nu reuşeşte să convingă prea tare, fiind un soi de jam – sesion fără „lipici“. 

Una peste alta, chiar cu momentele mai puţin reuşite albumul celor de la Toulouse Lautrec intră în categoria discurilor decente din muzica rock românească actuală. Din nefericire, în „oala“ asta de muzică, trupele româneşti merg cam pe acelaşi calapod. O posibilă explicaţie pentru această constatare este aceea că formaţiile astea cântă pentru România. Drept urmare, piesele lor sunt „croite“ special pentru nevoile urechilor care rezonează cu indie – rock – ul ăsta de România. Aştept cu nerăbdare momentul în care în „oala“ asta să avem şi formaţii care să te facă să zici „jdiu“. Sau, cum ziceau cei de la C&C Factory odinioară, „things that make you go hmmmm.....“

9 iun. 2015

Mbongwana Star - From Kinshasa

Desigur, amestecul de muzici africane cu ceea ce ne place nouă să definim drept „western music“ e un teritoriu care a fost explorat de mulţi. Cu toate acestea, surprizele acestui melanj de stiluri vin pe bandă rulantă,căci izcorul este unul cât se poate de bogat. Cam aşa stau lucrurile şi cu acest debut pentru Mbongwana Star, numit From Kinshasa. Care vine din Congo, ţara reprezentată în ultima vreme cât se poate de bine în muzică prin nume ca Konono Nº1 sau Kasai Allstars. Chestia asta vine din inima Africii şi este o porţie de nebunie post – punk cu arome blues, împachetate în ritmuri electronice, din peisaj nelipsind evident nici aromele etnice. Cam asta ar fi pe scurt, ADN-ul acestui material discografic realizat de Mbongwana Star. Formaţia este alcătuită din doi foşti membri ai proiectului Staff Benda Billilli. 

Ca şi în cazul altor produse realizate pe continentul african şi aici aromele de „tradiţional“ oferă un buchet de reverii muzicale de necontestat. În plus, graţie producătorului Liam Farrell, sound-urile astea sunt aplicate peste câteva schelete electronice cât se poate de actuale. Spre deosebire de alte încercări de acest fel, aici totul este natural, astfel încât urechea nu are senzaţia unui kitch intercultural. Melanjul de aftica cu electronice e unul reuşit iar pe ici pe colo urechile avizate sesizează şi armonii din zona punk-ului. Kinshasa este cel de-al treilea oraş african ca mărime iar „mbongwana“ înseamnă „schimbare“. 

Categoric, pentru toţi melomanii piesele incluse aici reprezintă o schimbare asupra percepţiei muzicii made in Africa. E un soi de muzică de junglă amestecată cu sound-uri techno şi chitări post punk. „Masobele“ este o piesă incredibil de funky, în timnp ce Coco Blues reuşeşte să surprindă pe deplin respiraţia deşertului african. „Malukayi“ este un alt moment important al discului iar „Kala“ este un track care ar putea fi strecurat oricând în cadrul unui „madness party“. Una peste alta, albumul ăsta face parte din categoria discurilor care nu merită să fie ascultate „pe bucăţi“. În cazul în care te dedici sută la sută pe parcursul celor zece piese ai parte de nenumărate bijuterii. E o reîntoarcere la rădăcini, cu ajutorul efectelor moderne. E un disc delicios şi o schimbare de nota zece pentreu urechile care vor să exprimenteze „altceva“.