De ascultat

  Principalul atu al muzicienilor care nu fac parte din tagma celor încadrați în mediocritate constă în puterea acestora de a trezi în rândul celor care le ascultă cântecele, diverse sentimente și imagini care stau undeva ascunse prin hățișurile memoriei. Oridecâte ori cineva atinge o coardă sensibilă se declanșează o vibrație aparte, care reușește să-ți insufle acel sentiment de bine, care ar trebui să vină la pachet cu arta asta numită muzică. Din păcate, în vremurile actuale în care diletantismul este adesea ridicat la nivel de artă, misiunea asta pare-se că a fost abandonată de către mulți. Și totuși, unii n-au abandonat lupta. Este și cazul lui Ravi Hazard. Pe numele său adevărat Răzvan Stochița, „Ravi Hazard “ a început să scrie poezii la vârsta de 14 ani și a descoperit muzica folk la vârsta de 16 ani, în timpul unei călătorii la munte. De aici și până la a împrumuta o chitară, a se închide în casă două săptămâni și a învața să cânte prima melodie a fost doar un pas. În 1997...

  „În clipa în care ai apărut / Eu nimic nu am mai vrut / Simplu am înnebunit / M-ai îmbolnăvit“. Sunt primele versuri care se fac auzite pe albumul formației Amala. Piesa cu pricina numită „Tu ești boala mea“ lămurește cât se poate de exact filmul formației care s-a născut în 1989 la Timișoara. Este vorba de acel rock clasic care făcea ravagii în vremurile în care muzica nu era numai despre showbusiness și-n care lumea nu se înghesuia să consume pe bandă rulantă produse muzicale insipide, incolore și inodore.  Da, e un soi de remember the time care îi va unge la suflet pe cei care se intitulează rockeri. Pe lângă acest aspect, discul ăsta e și un fragment de istorie, căci această primă înregistrare oficială a formației timișorene cuprinde compoziții semnificative din negura timpurilor.  Amala a fost creată de către Grujic Ljubisa, zis și , „Mișa, iar după o serie de schimbări de componență, reveniri și desfințări a reușit să lanseze materialul discografic de debut numit ...

  Povestea albumului de debut realizat de solista timișoreancă Maryliss și echipa care a pus umărul la creearea acestui material discografic este una captivantă. Deși trăim într-o lume plină de „story“-uri, povestea asta nu se regăsește în varianta digitală a albumului, dar în momentul în care deschizi cărticica ce însoțește CD-ul aferent...dai peste un text mișcător...din care îmi permit să citez doar atât... „Dragă ascultătorule. Când trristețea mi-a inundat la propriu sufletul, din visul de odinioară au înmăgurit sentimente contradictorii...Acum știu că lucrurile făcute cu iubire și din iubire devin cele mai mari și frumoase realizări“.  Trecând la muzică, albumul acesta fabricat în Timișoara este un soi de pop – rock cu arome diverse, posibil prea pestriț pentru urechile obișnuite cu multe din producțiile plictisitoare din zilele noastre. Primele secunde ale piesei care deschide albumul, „Amăgire“, te duc cu gândul la aranjamentele muzicale ale celor de la Doobie Brothers....

  După douăzeci de ani nu este numai celebrul roman de Alexandre Dumas care ne povestește aventurile celor patru prieteni nedespărțiti Athos, Porthos, Aramis și d`Artagnan, ci și perioada care a trecut de la apariția albumului de debut semnat Electric Brother. Și iată că-n 2023, exact după 20 de ani artistul a relansat acest disc într-o variantă remasterizată care poate fi ascultată pe principalele platforme de streaming . Și bine a făcut, căci discul acesta merită să șadă în colecția oricărui meloman în raftul cu cele mai importante albume din muzica electronică românească din toate timpurile.  Pe numele său adevărat Cristian Ştefănescu, artistul care a lansat printre altele acest album și la celebrul festival de jazz de la Montreaux reușește să surprindă de fiecare dată cu exprimări muzicale adorabile. Dincolo de producțiile sale pentru reclame celebre care ne inundă amețitor pe programele TV, Electric Brother a realizat o serie de soundtrackuri pentru filme și teatru și a l...

  Chiar dacă nu e nici pe departe un făuritor al vreunui curent muzical original, Jurjak se poate mândri cu faptul că și-a găsit o cărare binedefinită în complicata lume muzicală a vremurilor noastre. Cel de-al treilea album al său, „Hoții de vise“ se înscrie pe aceeași linie de blues/rock/pop cu care George Petroșel și-a tratat audiența și pe discurile anterioare, iar principalul său atu este acela că reușește să „pescuiască“ elemente specifice din toate cele trei stiluri muzicale menționate anterior și să le amestece într-un amalgam decent.  După un start cât se poate de energic  în care artistul ne asigură că „sunt doar e cu tine / la un început de drum“ , „Alba Neagra“ conține o sumedenie de cârlige specifice melodiilor din muzica pop dar nu omite nici riffurile de chitară specifice multor trupe din britpop-ul de odinioară și plusează și cu acorduri de blues, iar „Inimă de piatră“ rămâne oarecum în aceeași zonă dar adaugă și câteva acorduri a la Depeche Mode. Prima s...

  Pe bună dreptate, există în mirifica presă muzicală autohtonă o serie de oameni despre care s-a scris cu vârf și îndesat. Dincolo de „legende“ giga - promovate sălășluiesc și diamante mai puțin la vedere. Niște comori ascunse și oameni despre care se știe prea puțin de publicul larg. Artiști care-s admirați și savurați cu precădere în rândul acelora care fac parte din tagma connaisseurs. Despre un astfel de diamant sonor mi-am propus să amintesc cu această ocazie. E vorba de Tainicul vârtej – singurul album „oficial“ lansat de Florian din Transilvania.  Nu am să vă plictisesc cu prea multe amănunte despre Mircea Florian, omul din spatele acestui proiect care a făcut furori la vremea lui și asta pentru că cei interesați de chestiile faine pe care le-a realizat acest artist au opțiunea de search pe net. Voi încerca  să creionez  care sunt motivele pentru care discul ăsta merită un loc aparte în istoria muzicii românești. Și-n 2022 și care merită ascultat și de către...

Chiar dacă aparent industria muzicală autohtonă are parte de „ceva mișcare“, la capitolul apariții discografice lucrurile nu-s defel roz. Din multe motive, pe care orice om cu capul pe umeri le cunoaște. Dacă vorbim de ceea ce unii se încăpățânează să eticheteze drept rock alternativ, lucrurile-s și mai „în ceață“. Carevasăzică, băieții care-și spun cât se poate de „wise“, Omul cu Șobolani, tocmai au lansat cel de-al 8-lea album discografic de studio din carieră, numit „Fabrica de Păpuși“. E nevoie din start să punctez faptul că în sărăcăcioasa branșă autohtonă nu e de ici de colo să scoți atâtea discuri. E nevoie de perseverență, curaj, determinare, o doză de nebunie și multe altele pentru a răzbate într-o asemenea „junglă“. Încă de la început, formația alcătuită pe imaginea solistului Dan Amariei a mers pe texte autohtone așezate pe o combinație de riff-uri aflate unde între Alice in Chains, Blur și Nirvana. Din fericire, spectrul sonor nu se schimbă nici pe parcursul noului disc...

Unele lucruri nu se schimbă niciodată. De exemplu faptul că adesea nu e ușor să ai cuvintele potrivite la tine. Chestia asta au observat-o mulți, inclusiv F.R. David care prin 1982 a cucerit lumea printr-un cântecel care a avut refrenul „words/don t come easy to me“. De-a lungul vremurilor, creatorii de melodii au tratat această problemă în fel și chip. Unii au preferat să sugereze cuvintele prin „la la“-uri sau „na na“-uri. Chiar și Sting a preferat această abordare într-o superbă melodioară de pe vremea The Police care purta ineditul titlu „De do do do de da da da“. Alții s-au dedat la diverse poante. Adevărata poantă este că însuși semantica acestui cuvânt are un strop de umor. Și asta pentru că „poantă“ poate fi extremitatea anterioară a piciorului unei balerine sau punctul culminant al unei glume. Cei doi băieți care colindă țara-n lung și-n lat sub titulatura de Țapinarii pun un mare accent accent pe „lyrics“. Care conțin adesea poante. E și normal să fie așa, căci orchestr...

Nu trebuie să fii un critic muzical ca să simți că melodiile celor de la byron au o sonoritate aparte. E exact ca și acel „signature“ pe care vreun muzician celebru îl aplică unui instrument care mai apoi este adulat de marea masă. Sound-ul distinct al formației care se pregătește să lanseze cel de-al șaptelea album de studio se revarsă în valuri spumoase și e clar ca lumina zilei că „Nouă“ va avea parte de un succes răsunător în rândul celor care prețuiesc construcțiile muzicale ale artiștilor care au devenit cunoscuți cu debutul „Forbidden Drama“.  De această dată, „drama“ muzicală a celor de la byron nu mai este interzisă melomanilor care nu se descurcă prea bine în limba lui Shakespeare. Carevasăzică, , enfin, byron chante en roumain. Și prin acest fapt, sunt sigur că formația va reuși să cucerească și alte felii de public pe viitor. Măiestria textelor „meșterite“ abil de către „boss“-ul Dan Byron răzbate din fiecare colțișor al celor 12 melodii incluse pe „Nouă“. Într...

Pe plan muzical, atunci când „etno“ se întâlnește cu „modern“, întotdeauna  apare o problemă-n plus. Și asta pentru că linia de demarcație între „kitsch“ și „original“ e subțirică rău. Nu de puține ori avem de-a face cu artiști care marjează pe această „ciorbă“ doar din considerente legate de public, căci în zilele noastre pentru a ieși din „bula proprie“ e indicat să „servești“ și alte audiențe, carevasăzică execuți acest pas doar pentru o expunere mai mare. Există desigur și artiști care încearcă acest exercițiu fără a-și propune faimă cu orice preț. Și care nu-s  neapărat originali, dar purced la imixtiunea celor două direcții mânați de cele mai bune sentimente care nu au deloc de-a face cu dorința neapărată de a-și crea cele 15 minute de faimă. Băieții de la Dirty Shirt fac parte din această categorie, din cauza faptului că  bucățile lor muzicale nu sunt inventate pentru a capta atenția publicului mainstream.  Nebunia asta de folclor îmbibat cu hardcore și a...

Trăim vremuri de bejenie. Cu tone de inadvertențe și ciudățenii.  Cu zeci de mii de nume de formații din toate genurile muzicii care s-a născut sub actuala ei formă undeva la începutul anilor 1950. Carevasăzică, e inimaginabil de greu să născocești un nume cu priză și care să reprezinte o aserțiune. Pentru cârcotași, numele formației autohtone Dusty Ride ar putea fi tradus simplistic prin „voiaj prăfuit“.  Ceilalți ar putea să adauge diverse coordonate mai mult sau mai puțin interesante. Cert este că mixtura de blues și old – school rock abordată de formația care a editat recent albumul de debut Dawn poate însenina sufletele celor care știu fără să se uite pe Google ce înseamnă un amplificator pe lămpi. Desigur, în termen de „ce e nou?“ albumul celor de la Dusty Ride nu aduce mare lucru. Ca și-n alte cazuri, drăgălășenia acestei muzici vine de la faptul că cei patru componenți ai trupei reușesc să transmită tone de energii pozitive, datorate în special faptului că orice...

        „Pop – rock tradițional românesc din categoria singalong“ Parafrazând celebrul hit al lui George Nicolaescu cu „iarba“, e clar că industria muzicală românească are nevoie „și de pop – rock“. Acel stil care nu prea se mai difuzează la radiourile comerciale autohtone. Dar care are parte de un public sănătos. Care savurează din plin pop- rock- ul tradițional românesc. Să fim bine înțeleși, particula cu pricina n-are nimic de-a face cu etnoul  și nici cu subiectul referendumului pentru familia tradițională, ci e pur și simplu o muzică singalong, „light“, ușor accesibilă, care poate fi fredonată de oricine la concerte, cu acompaniament. Muzica asta are parte de texte mai mult sau mai puțin inspirate. La acest capitol, Pragu de Sus șade cât se poate de bine, căci solistul Călin Bârcean are cuvintele la el. Formația care a editat până acum albumele „Decupaj sonor“, „Ultimul poet“, „Blocaj în verde“ și „Azi Te Vreau + Live 10“ vine în fața melomanilor cu ...

Nu știu alții cum sunt, dar eu după audiția albumului de debut al celor de la Omelette mi-am adus aminte de Capital Cities. Duo-ul acela din Los Angeles care au cântat printre altele și la festivalul Exit de la Novi Sad și care ne-au încântat cu nemuritorul Safe and Sound sau cu șarmanta piesă care poartă titlul de I sold my bed but not my stereo.  Dacă e să dăm crezare declarațiilor artiștilor, proiectul bucureștean  Omelette a pornit dintr-o joacă, dintr-o nevoie de a nu se lua atât de mult în serios și de  „a face ceva simplu, direct și diferit de ce făcuseserăm cu Jazzadezz“.  Dez la voce, Alin Zăbrăuțeanu la sintetizatoare și la pupitrul de producător și Vali Chincișan la animație și vizuale reușesc cu acest debut să readucă noțiunea de „distracție“ fără a apela la tertipuri banale. Desigur, muzica synthpop care la prima vedere îți amintește de glorioșii ani 80 este omniprezentă în multe dintre creațiile unor artiști pop d-afară și chiar dacă nu aduce nimic...

Cel de-al doilea material discografic al timișoreanului „maestru lejer“ care ar putea fi catalogat un soi de Krafty Kuts al plaiurilor mioritice pășește – cum este și firesc – pe urmele discului „Chestii, socoteli“. Operațiunea sonoră care vine la șase ani distanță după debutul lui Alin Constantin (K-lu) păstrează în linii mari rețeta melodiilor anterioare, sample-urile sonore alese cu talent din filme mai mult sau mai puțin obscure din perioada în care românii aveau voie să circule duminica în funcție de numele impare sau pare ale mașinilor fiind și de această dată cireașa de pe tort.  Monștrii lui K-lu încep cu o zicală ambalată într-un intro șmecher care ne atenționează că „Dacă umbli cu capul în nori,  calci în străchini“, după care pe un fundal sonor care îți poate aminti de muzica celor de la Bonobo sau Caribou suntem invitați să ascultăm în „seara aceea care ploua“. „Vreau“ este una din piesele pe care fanii lui K-lu au avut ocazia să o asculte de ceva vreme c...

De fiecare dată când descoperi că într-o țară plină de Vanotek-uri și Irina Rimes-uri, mai există și muzică pop decentă, ai un sentiment că nu e totul pierdut. Pop-ul abordat de Lucia este unul delicios și trendy, căci spre deosebire de alte voci feminine care  înoată în aceleași coordonate stilistice (mă gândesc aici la Alexandrina sau Amalia Gaiță) melodiile acestea sunt susținute de aranjamente muzicale care „dau“ adesea și spre sound-uri electronice, amalgamul astfel creat fiind unul care-ți dă senzația de prospețime. Cel de-al doilea album al artistei Lucia este un disc reușit care pe alocuri pare a fi o versiune românească a unor artiste ca Florence Welsh, St. Vincent sau Christine and the Queens.  Materialul pornește la drum cu o piesă „plutitoare“ în care farmecul vocii solistei este pus în valoare într-un mod cât se poate de inspirat de o instrumentație minimalistă de mare efect, către final sample-urile amintind nițel și de atmosfera plină de mister întâlnit...

Exact ca şi în cazul multor alţi artişti faimoşi ai acestei naţii, Călin Pop este unul din muzicienii care a avut (ne)norocul de a se afirma într-o perioadă în care numerele pare de la maşini circulau într-o duminică în timp ce celalte se puteau lăfăi pe şosele doar din două în două săptămâni. Perioada în care ţigările fără filtru Carpaţi erau la mare căutare şi artiştii erau nevoiţi să recurgă la diverse stratategme pentru a înşela vigilenţa cenzurii comuniste. La fel de bine se poate spune şi că a fost o perioadă cu noroc, cel puţin din punct de vedere „rock“istic, căci în vremurile acelea concurenţa din domeniu nu era atât de acerbă ca-n zilele noastre. Ce-i drept, atunci artiştii patriei cântau pe scule improvizate şi publicul era mult mai receptiv la „fenomen“, dar asta e deja o altă discuţie. Revenind la 2018, compozitorul şi solistul legendarei trupe Celelalte Cuvinte a simţit nevoia să revină în atenţia publicului cu cel de-al treilea material discografic solo, care cu c...

Patriot local fiind, trebuie să-mi încep scurta „monitorizare“a noului album semnat Marcian Petrescu cu faptul că ascultând primele piese ale discului mi-am adus aminte de prestaţiile superbe ale timişorenilor Bogy Nagy sau Laci Farkas. Desigur, lista poate continua şi cu memorabilul concert susţinut de Sugar Blue în oraşul de pe Bega unde a cântat în deschidere chiar Marcian Petrescu şi lista poate fi îmbogăţită cu mii şi mii de oameni care s-au dedicat trup şi suflet acestui gen muzical. Revenind la Marcian Petrescu, s-ar putea ca unii să îl cunoască doar datorită faptului că a fost eliminat pe nedrept în cadrul concursului Vocea României. Desigur, cei din categoria connaisseurs ştiu că artistul a mai fost în trecut „dependent de blues“ (ca să citez unul din albumele sale anterioare) şi actualul material vine la şase ani distanţă după „deCÂNTECE DE BLUES“. Conform prezentării pe site-ul casei de discuri Soft Records, „Drifting Blues este un album “solo“, lansat sub nume prop...

Parafrazând albumul de debut al celor care alcătuiesc formaţia Next Ex, aş putea spune că una din greşelile actuale este că nu am auzit până acum de formaţia asta. O altă greşeală este faptul că genul ăsta de trupe nu se află în atenţia melomanilor români. Sau mai exact, graţie resorturilor industriei autohtone de profil nu au reuşit să se caţere în atenţia omuleţilor care se ocupă cu promovarea talentelor pe la radiouri şi televiziuni. Trecând peste lamentări, e bine de ştiu că Next Ex au reprezentat ţara noastră la festivalul Sziget din vara trecută , la Budapesta. Şi asta în urma unui concurs desfăşurat pe bune. Un alt amănunt interesant este că prima piesă cu care au devenit cunoscuţi în anumite cercuri din ţărişoară, Hey Girl, nu se regăseşte pe acest album de debut. Mistakes conţine şapte track-uri interesante, unul din atu-urile celor de la Next Ex fiind acela că nu merg pe un film anume. Prima piesă a discului, Blended Thoughts te duce într-o atmosferă de trip hop în care v...

Întrebarea shakesperiană care mă macină după audiţia celui de-al doilea material discografic semnat Moon Museum este ...Cum e mai fain să cânţi? Comod sau tumultuos? Indiferent de răspunsul fiecăruia, Oigăn şi muzicienii care alcătuiesc trupa Moon Museum lansează albumul From No To Nowhere, un disc prea puţin zbuciumat pentru gusturile subsemnatului, dar care poate fi o audiţie mega – faină pentru amatorii de muzici mai „aşezate“. Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu când dau peste o trupă formată din personalităţi care vin din formaţii diverse mă aştept să aud „altceva“. Nu neapărat mai zbuciumat, dar ceva care să mă scoată din zona de confort, ceva care nu puşcă cu aşteptările iniţiale. Din multitudinea de exemple ale unor trupe care reuşesc să ofere acel altceva am să amintesc aici Them Crooked Vultures. Păstrăm proporţiile şi revenim la discul de faţă. Printre muzicienii care se regăsesc în formula Moon Museum se numără oameni din Kumm, Robin and the Backstabbers şi Byron. Nume „ma...